Dreptul trebuie să se adapteze la viață pentru a-i servi drept apărare

25 august 2016

Regula de drept – rezultatul nevoilor sociale pe care legiuitorul trebuie să le îmbrace într-o haină consistentă, căci legea, norma juridică nu este altceva decât forma, care îmbracă fenomenele sociale, economice, politice, religioase, morale, pentru a le da o rezistență mai mare. Dreptul trebuie să se adapteze la viață pentru a-i servi drept apărare.

Paul Negulescu
(Curs de drept constituțional român, editat de Alex. Th. Doicescu, 1927 p. 19)

E recunoscut faptul că instanțele nu guvernează prin sabie

23 august 2016

Courts famously govern not through the sword or the purse, but through reasoned-based justification. (selecție de Alexandru Tănase)
[E recunoscut faptul că instanțele guvernează nu prin sabie sau pungă, ci prin motivare bazată pe judecată – trad. de Dragoș C. Butuzea]

Alec Stone Sweet
(A Cosmopolitan Legal Order: Constitutional Pluralism and Rights Adjudication in Europe, Faculty Scholarship Series, Paper 4626, 2012, p. 44)

Demagogii, spre a înlocui suveranitatea legilor, aduc toate afacerile înaintea poporului

22 august 2016

În adevăr, în democrațiile unde guvernează legea nu sunt demagogi, și cetățenii cei mai respectați au conducerea afacerilor. Demagogii se ivesc numai acolo unde legea a pierdut suveranitatea. Poporul este atunci un adevărat monarh unic dar alcătuit din majoritate, care domnește, însă nu individual, ci colectiv. Homer a criticat multiplicitatea șefilor; însă nu se poate spune dacă el vorbea, cum o facem noi aici, de o putere exercitată în masă, ori de o putere împărțită între mai mulți șefi, care o exercită fiecare în parte. De îndată ce poporul este monarh, el pretinde să lucreze ca un monarh, pentru că respinge jugul legii și se face despot; astfel lingușitorii ajung îndată în cinste.
Democrația aceasta este în genul său ceea ce este tirania pentru regalitate. De o parte și alta aceleași vicii, aceeași apăsare a cetățenilor buni; aici decretele, acolo ordinele arbitrare. Ba încă demagogul și lingușitorul au o asemănare izbitoare. Amândoi au o trecere fără margini, unul pe lângă tiran, celălalt pe lângă poporul astfel corupt.
Demagogii, spre a înlocui suveranitatea legilor cu aceea a decretelor, aduc toate afacerile înaintea poporului; căci puterea lor personală crește cu suveranitatea poporului, de care dispun ei înșiși în mod suveran, prin încrederea pe care știu să i-o capteze. De altă parte, toți cei care au să se plângă de magistrați, apelează întotdeauna numai la judecata poporului; acesta primește bucuros cererile și astfel toate puterile legale sunt anulate.
Aceasta, se poate zice cu toată dreptatea, este o demagogie de plâns. I se poate imputa de a nu fi în realitate o Constituțiune. Acolo unde nu domnesc legile, nu este Constituțiune. Trebuie ca legile să decidă afacerile generale, după cum magistratul decide de afacerile particulare în formele prescrise de Constituțiune. Dacă deci democrația este una din cele două specii principale de guvernământ, Statul în care totul se face numai cu decrete populare, nici nu este drept vorbind o democrație, pentru că decretele nu pot hotărî niciodată într-un mod general.
Iată ce aveam de spus despre formele diverse de democrație.

Aristotel
(Politica (trad. El. Bezdechi), ed. Semne, București, 2008, p. 221-222)

Arbitrul vede echitatea, pe când judecătorul nu vede decât legea

21 august 2016

Dacă echitatea este chiar ceea ce a fost enunțat, este limpede care sunt lucrurile echitabile și cele inechitabile, de asemenea, care oameni sunt echitabili; într-adevăr sunt echitabile acele acte care trebuie să poarte în ele însele scuza lor, apoi, nu trebuie estimate ca demne de o sancțiune egală greșelile și actele nedrepte, și nici actele involuntare; or, actele involuntare sunt cele contrare reflecției, și care nu pleacă din răutate, de asemenea, greșelile sunt cele ce sunt negândite, și care nu pornesc din viciu, în sfârșit actele nedrepte sunt cele necugetate, și care pleacă din viciu; căci acestea din urmă, fiind datorate poftei, pornesc de la viciu. În plus, echitatea înseamnă a fi îngăduitor cu slăbiciunile omenești. Înseamnă a avea în vedere nu legea, ci pe legislator, nu litera legii, ci judecata legislatorului, nu acțiunea, ci intenția, nu partea, ci întregul. Înseamnă și a lua în considerare nu ceea ce persoana judecată este în momentul prezent, ci ceea ce ea a fost mereu sau cel mai adesea. Înseamnă și a ne aminti lucrurile bune mai degrabă decât lucrurile rele pe care le-am încercat, precum și lucrurile bune pe care le-am primit mai degrabă decât cele pe care le-am făcut.
(…)
Înseamnă și a prefera să mergem pe calea arbitrajului mai curând decât pe calea justiției; căci arbitrul vede echitatea, pe când judecătorul nu vede decât legea; arbitrul, de altfel, a fost inventat doar ca să dea forță echității.

Aristotel
(Retorică (trad. M-C. Andrieș), Universul Enciclopedic Gold, București, 2011, p. 173, I, 13-14, 1374, a-b)

Depozitele nu trebuie tot timpul returnate, iar înțelegerile nu trebuie tot timpul respectate

21 august 2016

So promises on occasion should not be kept, and deposits should not always be returned. If a person left a sword with you when he was of sound mind, and he asked for it back when he had gone mad, it would be a sin to give it back, and your obligation would be not to do so.
Again, if a man who had left money with you were to make war on his native land, should you return what he had entrusted to you?
I believe not, for you would be acting against the interests of the state which ought to be dearer to you than all else. Thus there are actions which appear honorable by nature, but which cease to be honourable in certain contingencies. Keeping promises, observing agreements, returning deposits may become dishonourable if they cease to be useful.
I think that enough has now been said about actions which seem useful when disguised as sound sense, but which are actually unjust.

[Deci promisiunile câteodată nu trebuie respectate, și depozitele nu trebuie fără excepție returnate. Dacă o persoană îți încredințează o sabie atunci când este în deplină sănătate mintală, și ți-ar cere-o înapoi atunci când a înnebunit, ar fi un păcat să i-o dai înapoi, iar obligația ta ar fi să nu dai curs solicitării.
Apoi, dacă o persoană care ți-a încredințat niște bani ar porni la război în chiar propriul teritoriu, ar trebui să îi înapoiezi ceea ce ți-a încredințat? Sunt de părere că nu, deoarece ai acționa împotriva intereselor statului, interese care ar trebui să îți fie mai apropiate decât orice altceva. Prin urmare, pot exista acțiuni care par onorabile prin natură, dar care încetează să fie onorabile în anumite circumstanțe. Păstrarea promisiunilor, respectarea înțelegerilor, returnarea depozitelor ar putea deveni lipsite de onoare dacă încetează să fie folositoare.
Cred că s-a spus suficient despre acțiuni care pot părea folositoare atunci când sunt deghizate în bun simț, dar care sunt de fapt injuste.]

Cicero
(On Obligations (trad. P. G. Walsh), Oxford University Press, 2008, p. 116-117)

Fără expropriere, proprietatea individuală ar fi un blestem pentru societate

19 august 2016

Nu este temeinic, zice în adevăr Jhering, că proprietatea după ideea sa cuprinde în sine dreptul absolut de a dispune de un lucru. O proprietate de așa fel nu poate să existe. Ideea proprietății nu poate să fie în contrazicere cu ideea societății. Exproprierea, prin urmare, nu este o anomalie, ci adevărul este din contră că fără dânsa proprietatea individuală ar fi un blestem pentru societate.

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. II, editura Gutenberg, București, 1901, p. 158)

Noi simțim mai întâi injustiția, și după aceea cercetăm dacă și cum e prevăzută în texte

18 august 2016

Pot însă exista date juridice și fără nicio referire la vreo normă de drept pozitiv, pentru că putem emite judecăți de drept chiar făcând cu desăvârșire abstracție de dispozițiile pozitive: putem anume judeca faptele sociale numai prin rațiune, din punctul de vedere al justiției pure. Așa judecăm de obicei faptele oamenilor și abia în urmă căutăm a vedea dacă ele sunt în accord cu regulile de drept pozitiv. De câte ori, spre exemplu, se întâmplă să constatăm o faptă reprorabilă, noi simțim mai întâi injustiția ei, condamnand-o cu judecata noastră, și numai după aceea cercetăm dacă și cum e prevăzută în texte, în codul penal, în codul civil sau în vreo altă lege. Putem judeca prin aprecieri libere de justiție chiar și regulile dreptului pozitiv: putem constata un drept pozitiv nedrept.

Mircea Djuvara
(Precis de filosofie juridică, Tipografia ziarului „Universul”, București, 1941, p. 8)

Raportul dintre Constituție și lege este o relație de determinare care nu e niciodată completă

18 august 2016

Raportul dintre o treaptă superioară și o treaptă inferioară a ordinii de drept, dintre Constituție și lege sau lege și sentința judecătorească, este o relație de determinare sau legătură: norma de pe treapta superioară reglementează – cum am expus deja – actul prin care se produce norma de pe treapta inferioară sau actul de execuți[e].
(…)
Această determinare nu este însă niciodată completă. Norma de pe treapta superioară nu poate lega în toate punctele actul prin care este aplicată. Întotdeauna trebuie să rămână deschis un spațiu mai mare sau mai mic de apreciere liberă, astfel încât norma de pe treapta superioară să aibă, în raport cu actul de producere de normă sau de execuție care o aplică, numai caracterul unui cadru ce trebuie completat de acest act. Chiar și un ordin extrem de amănunțit trebuie să lase în seama celui care îl duce la îndeplinire o serie de prevederi. Dacă organul A dă ordinul ca organul B să aresteze supusul C, organul B trebuie să decidă după propria sa apreciere când și unde va duce la îndeplinire ordinul de arestare, decizie ce depinde de circumstanțe exterioare pe care organul ce a dat ordinul nu le-a prevăzut și pe care în mare parte nici nu le poate prevedea.

Hans Kelsen
(Doctrina pură a dreptului (trad. I. Constantin), Humanitas, București, 2000, p. 405)

Noi nu suntem făcuți să urmărim numai în mod pasiv legile

17 august 2016

Noi nu suntem făcuți numai să urmărim în mod pasiv legile, ci pentru a le crea, găsind principiul lor în spiritul nostru: nu în ceea ce spiritul nostru are ca efemer și contingent, ci în ceea ce are constitutiv și neschimbător. Există un ritm al conștiinței, un moment esențial și de neînvins în viața spiritului, care constituie propriu zis Dreptul, adică rădăcina sa, rațiunea sa profundă, “sămânța lui eternă”, după expresiunea lui Vico. Fenomenologia istorică reprezintă față de aceasta, un adaos legat de condițiile contingente ale empiricului, ca și înflorirea unei plante față de sămânță.

Giorgio del Vecchio
(Justiția (trad. V. Boantă), Cartea Românească, București, 1936, p. 161)