467 citiri

Nu vreau să urăsc, nu vreau să arunc cu pietre, vreau numai să spun, pentru că …

În iulie s-a anunțat procesul. Familiei nu i s-a îngăduit să angajeze vreun apărător și a fost numit un avocat din oficiu.
În agenda mea, toate foile zilelor în care au avut loc procesul și recursul sunt albe.
La aflarea sentinței, senzația care ne-a stăpânit, și pe care mi-o amintesc foarte clar, a fost una de împietrire. S-a prelungit zile de-a rândul. Nimic. Nici un cuvânt schimbat, nici un gest, nici o aluzie, nici un comentariu. Rană vie. Nimic. Dacă se isca obligația de a vorbi, se năștea uneori o ceartă din senin. Apoi fiecare reintra în tăcere.
Un strat compact, foarte afund, de tăcere a rămas în noi, cred, pentru toată viața. Cel puțin, în ce mă privește, am sentimentul că nu l-am străpuns decât acum, de când scriu acest text – cu mare greutate, cu opreliști, cu un fel de muțenie împotriva căreia nu mă pricep să lupt. Nu vreau să urăsc, nu vreau să arunc cu pietre, vreau numai să spun, pentru că acel strat de tăcere atârnă greu, mă trage la fund, și în curând va trebui să dau socoteală. (s.n. – M.M.-B.)

Annie Bentoiu
(Timpul ce ni s-a dat. Memorii 1944-1959, ed. Humanitas, reeditare, 2019, la p. 758)

Back To Top