287 citiri

Tribul Kapauku „considera libertatea individuală drept, posibil, posesia lor cea mai valoroasă”, fiind „o condiție pentru viață”

[După ce a efectuat cercetări timp de trei decenii asupra sistemului juridic al Kapauku din Papua Noua Guinee, Leopold Pospisil a analizat tranziția dureroasă, începând cu anii 1950, între „legea primitivă” și „legea civilizată”, așa cum le numește el, și anume setul regulilor și sancțiunilor aborigenilor, pe de o parte, și a aparatului judiciar și represiv stabilit de Olanda mai întâi și de Indonezia mai târziu, pe de altă parte. În sistemul care predomina înainte de colonizare, tribul Kapauku „considera libertatea individuală drept, posibil, posesia lor cea mai valoroasă”, care era considerată „o condiție pentru viață”. Prin urmare, era de neconceput să îl privăm de ea pe vreunul dintre ei atunci când era comisă vreo infracțiune. De cele mai multe ori, plata daunelor comise a fost suficientă pentru a compensa încălcarea regulilor, chiar și în cazul unei crime. Numai atunci când această obligație nu era îndeplinită, pedeapsa fizică putea fi luată în considerare. Când au sosit coloniștii, au introdus sistemul penal și instituțiile carcerale. Dar pentru tribul Kapauku, închisoarea era de neconceput și de intolerabil, în contradicție completă cu filozofia lor de viață. Fără ceea ce apreciau cel mai mult, condamnații se lasau să moară. Populația, indignată de aceste practici inumane, s-a revoltat curând. Revolta a fost aspru reprimată de olandezi. Zece ani mai târziu, o nouă revoltă a dus la o soluție negociată, de data aceasta, cu guvernul indonezian. Astfel de tulburări atestă deci tensiunile potențiale dintre un sistem de justiție bazat pe compensarea unei datorii printr-un schimb de bunuri și un sistem de justiție care se bazează pe pedepsirea unei greșeli prin producerea unei dureri.]

Having conducted research for three decades on the legal system of the Kapauku of Papua New Guinea, Leopold Pospisil analyzed the painful transition, starting in 1950s, between the „primitive law” and the „civilized law”, as he calls them, namely the set of rules and sanctions of Aborigines, on one side, and the judicial and repressive apparatus established by the Netherlands first and by Indonesia later, on the other. In the system that prevailed before colonization, the Kapauku „regarded individual freedom as, possibly, their most valuable possession,” which was deemed „a condition for life”. It was therefore unthinkable to have one of them deprived of it when an offense was committed. Most of the time, paying for the damage done sufficed to compensate the violation of the rules, even in the case of a murder. Only when this obligation was not satisfied could physical punishment be envisaged. When the colonizers arrived, they introduced their penal system and carceral institutions. But for the Kapauka, imprisonment was inconceivable and intolerable, in complete contradiction with their philosophy of life. Bereft of what they most valued, prisoners let themselves die. The population, indignant at these inhumane practices, soon rebelled. The revolt was harshly repressed by the Dutch. Ten years later a new uprising led to a negotiated solution, this time with the Indonesian government. Such disturbances thus attest to the potential tensions between a justice system relying on the compensation of a debt through an exchange of goods and a justice system relying on the punishment of a wrong by the infliction of a pain.

Didier Fassin
(What is punishment? The Will to Punish, Oxford University Press, 2018, la pp. 48-49)

Back To Top