286 citiri

El era doar un academician obișnuit care fusese prins într-un năvod de supraveghere. Nici nu-mi amintesc cum de a ajuns în atenția agenției, dincolo de trimiterea unui CV la o universitate de cercetare din Iran

[Un lucru pe care îl înțelegi foarte repede în timp ce utilizezi XKEYSCORE este că aproape toți cei din lume care sunt online au două lucruri în comun: toți au vizionat porn la un anume moment, și toți stochează fotografii și videoclipuri ale familiei lor. Acest lucru a fost valabil pentru aproape toată lumea, de fiecare sex, etnie, rasă și vârstă – de la cel mai însemnat terorist la cel mai vârstnic om cumsecade și care ar putea fi bunicul teroristului, părinte sau văr al acestuia.

Aspectele de familie m-au atins cel mai mult. Îmi amintesc în special acest singur copil, un băiețel din Indonezia. Tehnic, nu ar fi trebuit să mă interesez de acest băiețel, dar am fost, pentru că angajatorii mei erau interesați de tatăl său. Citisem prin dosarele de supraveghere partajate de către un analist de „persona”, – ceea ce înseamnă cineva care își petrecea, de obicei, cea mai mare parte a zilei cu citirea unor artefacte precum jurnalele de chat și căsuțele de mesagerie Gmail și Facebook, mai degrabă decât cele mai obscure și dificile, tipic generate de hackeri care priveau traficul analistului de infrastructură.

Tatăl băiatului, la fel ca și tatăl meu, a fost un inginer – dar spre deosebire de tatăl meu, acest tip nu era afiliat guvernului – sau armatei. El era doar un academician obișnuit care fusese prins într-un năvod de supraveghere. Nici nu-mi amintesc cum de a ajuns în atenția agenției, dincolo de trimiterea unui CV la o universitate de cercetare din Iran. Motivele suspiciunii erau adesea slab documentate, dacă se întâmpla să fie documentate, iar conexiunile ar putea fi incredibil de subțiri – „se crede că ar putea fi asociat” și apoi numele unei organizații internaționale care ar putea fi orice de la un organism de standarde în telecomunicații până la UNICEF sau până la ceva față de care ați putea conveni că este într-adevăr amenințător.

Selecțiile din comunicările bărbatului fuseseră cernute din fluxul de trafic pe Internet și asamblate în dosare – aici se afla copia fatală a CV-ului trimis universității suspecte; aici iată textele lui; aici avem istoricul browserului său Web; aici avem toată săptămâna lui trecută de corespondență, atât cea trimisă, cât și cea primită, etichetate la adrese IP; aici avem coordonarea unui „geo-gard” pe care analistul îl pusese în jurul acestuia pentru a urmări dacă s-a rătăcit prea departe de casă sau dacă poate a călătorit la universitate pentru interviu.

Acolo erau imaginile lui și un videoclip. Stătea în fața computerului său, la fel cum eu stăteam în fața celui al meu: cu excepția faptului că în poală avea un copil, un băiat în scutec.

Tatăl încerca să citească ceva, dar copilul continua să se miște, lovind tastele și chicotind. Microfonul intern al computerului a captat chicotirea și acolo eram eu, ascultându-l în căști. Tatăl l-a ținut pe băiat mai strâns, iar băiatul s-a îndreptat și, cu ochii săi măriți și întunecați, s-a uitat direct la camera computerului – nu puteam scăpa de senzația că mă privește direct. Deodată mi-am dat seama că îmi țin respirația. Am închis ședința, m-am ridicat de la computer și am părăsit biroul pentru baia din hol, cu capul în jos, căștile încă atârnând de cablul lor.

Totul despre acel copil, totul despre tatăl său, mi-a amintit de propriul meu tată, pe care l-am întâlnit la cină într-o seară în timpul deghizării mele din Fort Meade. Nu-l mai văzusem de ceva vreme, dar acolo, în mijlocul cinei, peste mușcături din salata Cezar și o limonadă roz, m-am gândit: nu îmi voi mai vedea niciodată familia. Ochii mei erau uscați – exercitam cât mai mult control de care eram capabil – dar în interior, eram devastat. Știam că, dacă i-aș spune ce urma să fac, ar fi chemat polițiștii. Sau, altfel, m-ar fi făcut nebun și m-ar fi internat la psihiatrie. Ar fi făcut orice ar fi crezut că trebuie să facă pentru a mă împiedica să fac cele mai grave greșeli.

Nu puteam decât să sper că durerea pe care urma să i-o produc va fi vindecată în timp de mândrie.]

One thing that you come to understand very quickly while using XKEYSCORE is that nearly everyone in the world who’s online has two things in common: they have all watched porn at one time or another, and they all store photos and videos of their family. This was true for virtually everyone of every gender, ethnicity, race, and age – from the meanest terrorist to the nicest senior citizen, who might be the meanest terrorist’s grandparent, or parent, or cousin.

It’s the family stuff that got me the most. I remember this one child in particular, a little boy in Indonesia. Technically, I shouldn’t have been interested in this little boy, but I was, because my employers were interested in his father. I had been reading through the shared targeting folders of a ‘persona’ analyst, meaning someone who typically spent most of their day sifting through artifacts like chat logs and Gmail inboxes and Facebook messages, rather than the more obscure and difficult, typically hacker-generated traffic of the infrastructure analyst.

The boy’s father, like my own father, was an engineer – but unlike my father, this guy wasn’t government – or military – affiliated. He was just a regular academic who’d been caught up in a surveillance dragnet. I can’t even remember how or why he’d come to the agency’s attention, beyond sending a job application to a research university in Iran. The grounds for suspicion were often poorly documented, if they were documented at all, and the connections could be incredibly tenuous – ‘believed to be potentially associated with’ and then the name of some international organization that could be anything from a telecommunications standards body to UNICEF to something you might actually agree is menacing.

Selections from the man’s communications had been sieved out of the stream of Internet traffic and assembled into folders – here was the fatal copy of the resume sent to the suspect university; here were his texts; here was his Web browser history; here was the last week or so of his correspondence both sent and received, tagged to IP addresses. Here were the coordinated of a ‘geo-fence’ the analyst had placed around him to track whether he strayed too far from home, or perhaps traveled to the university for his interview.

There there were his pictures, and a video. He was sitting in front of his computer, as I was sitting in front of mine. Except that in his lap he had a toddler, a boy in a diaper.

The father was trying to read something, but the kid kept shifting around, smacking the keys and giggling. The computer’s internal mic picked up his giggling and there I was, listening to it on my headphones. The father held the boy tighter, and the boy straightened up, and, with his dark crescent eyes, looked directly into the computer’s camera – I couldn’t escape the feeling that he was looking directly at me. Suddenly I realized that I’d been holding my breath. I shut the session, got up from the computer, and left the office for the bathroom in the hall, head down, headphones still on with the cord trailing.

Everything about that kid, everything about his father, reminded me of my own father, whom I met for dinner one evening during my stint at Fort Meade. I hadn’t seen him in a while, but there in the midst of dinner, over bites of Caesar salad and a pink lemonade, I had the thought: I’ll never see my family again. My eyes were dry – I was exerting as much control as I could – but inside, I was devastated. I knew that if I told him what I was about to do, he would’ve called the cops. Or else he would’ve called me crazy and had me committed to a mental hospital. He would’ve done anything he thought he had to do to prevent me from making the gravest mistakes.

I could only hope that his hurt would in time be healed by pride.

Edward Snowden
(Permanent Record, ed. Metropolitan Books, 2019, la pp. 281-282)

Back To Top