95 citiri

Oamenii n-au chip când alcătuiesc grupuri prea numeroase sau, dacă primesc un chip, acest chip colectiv este monstruos. Este cel al mâniei, al distrugerii, un chip infernal

– S-a mai spus că personajele dumneavoastră erau solitare, rupte de lume, solitudinea fiind complementul incomunicabilității. Există pentru ele o dramă a solitudinii?
Nu. Cred că v-am spus, oamenii au o nevoie profundă de singurătate. Lucrul de care suferă lumea modernă este absența singurătății. Care este cea mai mare lipsă de confort în anumite țări socialiste, care cunosc criza de locuințe? Aceea de a fi obligat să împarți același apartament cu mai mulți. Asta provoacă crize, motivează denunțurile. (…)
Există singurătate în comun. Aceasta e cea rea. Adevărata singurătate e mai puțin izolare, cât reculegere. În singurătate sunt eu cu adevărat și cu mine însumi și cu ceilalalți, cu ceilalți care nu mai sunt plicticoși, a căror prezență s-a purificat, a căror prezență nu mai este decât spirituală, în timp ce tot ce poate fi mai penibil este atunci când oamenii sunt la un loc, obligați să fie la un loc. Toată lumea detestă să fie la regiment, într-un dormitor sau să lucreze în echipă. Tocmai în aceste situații se întâmplă ca oamenii să nu mai comunice, deoarece camaraderia nu este prietenie. Ba este chiar contrariul: o constrângere, o alienare. Alienarea statelor staliniste este de o mie de ori mai teribilă decât alienarea burgheză.

– Singurătatea nu este deci dramatică.
– Dramatică este singurătatea mulțimilor, promiscuitatea, a fi tot timpul exterior cu ceilalți. E situația de a fi cot la cot.

– Această situație de cot la cot ar fi atunci inversul adevăratei comunicări afective sau intelectuale?
– Da. Eugenio d’Ors spunea că umanitatea era pentru un el un fel de senat în care Kant îi răspundea lui Platon, Marx dialoga cu Hegel, Dante îi reproșa nu știu ce lui Vergiliu și așa mai departe. Această veritabilă societate, această reuniune amicală ideală nu este posibilă decât dacă există singurătatea și reculegerea.

– Dar dialogul pe care și-l imagina Eugenio d’Ors rămâne în esență – chiar dacă lași deoparte orice parabolă – cultural sau filozofic. În afara lumii culturale, comparația aceasta se aplică și vieții?
Ca s-o poți trăi, viața trebuie să fie într-adevăr impregnată de singurătate. Fiecare era nevoie de un spațiu vital personal. Toate lucrurile astea sunt simple; dacă le spun, e pentru a preciza că n-am deplorat niciodată singurătatea. Dimpotrivă, ea este indispensabilă, și tocmai personajele mele sunt oameni care nu știu să fie singuri. Le lipsesc reculegerea, meditația. Este, de fapt, o lipsă, un vid. Astfel, în unele dintre piesele mele, personajele sunt tot timpul împreună și trăncănesc. Lărmuiesc, și asta fiindcă au uitat semnificația, valoarea singurătății. Din pricina asta sunt singure, singure într-un cu totul alt chip. (…) Și în Ucigaș fără simbrie, se găsesc scene în care oamenii sunt la un loc, se privesc, își vorbesc într-un fel cu totul depersonalizat. Priviți mulțimile, ele sunt depersonalizate, n-au „chipuri”. Oamenii n-au chip când alcătuiesc grupuri prea numeroase sau, dacă primesc un chip, acest chip colectiv este monstruos. Este cel al mâniei, al distrugerii, un chip infernal. Cu toții au un singur chip în mulțimea uniformă sau informă.

Notă MMB: A se corobora cu următoarele citate din Orwell:
– Lunaticul obicei modern de a te identifica cu o unitate mare de putere și de a vedea totul în termeni de prestigiu competitiv (disponibil aici)
– Naționalismul, caracteristicile gândirii sale și închisoarea fără judecată (disponibil aici)
– Trăim într-o epocă în care individul autonom încetează să existe – sau poate ar trebui să spunem – în care individul încetează să mai aibă iluzia de a fi autonom (disponibil aici)
– Tendința multor invenții moderne este să-i slăbească omului conștiința, să-i plictisească curiozitatea și, în general, să-l apropie de stadiul de animal (disponibil aici)

Eugen Ionescu/Eugène Ionesco
(Între viață și vis – convorbiri cu Claude Bonnefoy (trad. S. Cioculescu), Humanitas, ed. a II-a, 2017, la pp. 123-126)

Back To Top