318 citiri

Și totuși, chiar și cel mai bun zid din lume merită să fie doborât dacă înconjoară un lagăr de concentrare (Orwell despre Dali)

[Autobiografia este de încredere numai atunci când dezvăluie ceva rușinos. Un om care ne oferă o relatare bună despre sine minte probabil, deoarece orice viață privită din interior este pur și simplu o serie de înfrângeri. Cu toate acestea, chiar și cea mai flagrantă carte necinstită (scrierile autobiografice ale lui Frank Harris sunt un exemplu) poate, fără a avea în intenție, să ne ofere o imagine adevărată a autorului ei. Viața recent publicată a lui Dali intră sub această rubrică. Unele dintre incidente sunt categoric incredibile, altele au fost rearanjate și romantizate și nu doar umilința, ci și obișnuița vieții de zi cu zi au fost eliminate. Dali este, chiar după propriul său diagnostic, narcisist, iar autobiografia sa este pur și simplu un act de strip-tease efectuat în lumina reflectoarelor roz. (…)
(…)
Și în cele din urmă este imaginea – aparent un fel de fotografie falsificată – a „Manechinului putrezind într-un taxi”. Peste fața și sânul deja oarecum umflate ale fetei aparent moarte, melci uriași se târăsc. În legenda de sub imagine, Dali notează că aceștia sunt melci de Burgundia – adică genul comestibil.
Desigur, în această carte lungă de 400 de pagini există mai mult decât am indicat, dar nu cred că aș fi oferit o relatare nedreaptă a atmosferei sale morale și a peisajului mental. Este o carte care pute. Dacă ar fi posibil ca o carte să dea un miros fizic de pe paginile sale, aceasta ar fi o astfel de carte – un gând care ar putea să-i facă plăcere lui Dali, care înainte de a-și iubi viitoarea soție pentru prima dată, a (…). (….)
(…)
Ideea este că aveți aici un atac direct, inconfundabil, asupra sănătății psihice și decenței: și chiar – având în vedere că unele dintre imaginile lui Dali au tendința de a otrăvi imaginația precum o poate face o carte poștală pornografică – asupra vieții însăși. Ceea ce a făcut Dali și ceea ce și-a imaginat este discutabil, dar din perspectiva sa, a caracterului său, decența de bază a unei ființe umane nu există. El este la fel de antisocial ca un purice. În mod clar, astfel de oameni nu sunt de dorit, iar o societate în care ei pot înflori are ceva în neregulă cu ea.
Acum, dacă le-ai arăta această carte, cu ilustrațiile ei, Lordului Elton, domnului Alfred Noyes, liderilor scriitori din The Times (…) este ușor să-ți imaginezi ce fel de răspuns ai primi. Ar refuza categoric să vadă orice merit în Dali. Astfel de oameni nu numai că nu pot admite că ceea ce este degradat moral poate fi corect din punct de vedere estetic, dar solicitarea lor reală făcută fiecărui artist este ca el să-i bată pe spate și să le spună că gândul nu este necesar. Și pot fi deosebit de periculoși într-un moment ca prezentul, când Ministerul Informației și Consiliul Britanic au pus puterea în mâinile lor. Căci impulsul lor nu este doar de a zdrobi fiecare nou talent, imediat cum apare, ci și de a castra trecutul. (…)
Dar dacă vorbești cu genul de persoană care poate vedea meritele lui Dali, răspunsul pe care îl primești nu este, de regulă, mult mai bun. Dacă spui că Dali, deși un desenator genial, este un ticălos murdar, ești privit ca un sălbatic. Dacă spuneți că nu vă plac cadavrele putrezite și că sunt bolnavi mintal oamenii cărora le plac cadavrele putrezite, se presupune că vă lipsește simțul estetic. Întrucât „Manechinul putrezind într-un taxi” este o compoziție bună (așa cum este, fără îndoială), atunci așa ceva nu poate fi o imagine dezgustătoare și degradantă: în timp ce Noyes, Elton etc. ar spune că tocmai pentru că este dezgustătoare, nu poate fi o compoziție bună . Și între aceste două erori nu există o poziție de mijloc: sau mai bine zis, există o poziție de mijloc, dar rareori auzim vorbindu-se despre asta. Pe de o parte, Kulturbolșevismus: pe de altă parte (deși sintagma în sine nu mai este la modă) „Arta de dragul artei”. (…)

Se va vedea că ceea ce susțin apărătorii lui Dali este un fel de beneficiu al clerului. Artistul trebuie să fie scutit de legile morale care sunt obligatorii pentru oamenii obișnuiți. Doar pronunță cuvântul magic „Artă” și totul este O. K. Cadavrele putrezite cu melci care se târăsc peste ele sunt O.K .; a lovi o fetiță cu picioarele în cap este O.K .; chiar și un film ca L’Age d’Or este O.K. Este, de asemenea, este O.K. că Dali a trebuit să se relaxeze în Franța ani de zile și apoi să fugă ca un șobolan de îndată ce Franța era în pericol. Atâta timp cât poți picta suficient de bine pentru a trece testul, ți se vor ierta toate.
Se poate vedea cât de fals este acest lucru dacă îl extindeți pentru a acoperi infracțiunile obișnuite. Într-o epocă ca a noastră, când artistul este o persoană cu totul excepțională, trebuie să i se permită o anumită iresponsabilitate, la fel ca unei femei însărcinate. Totuși, nimeni nu ar spune că unei femei însărcinate ar trebui să i se permită să comită o crimă și nici nu ar susține cineva așa ceva cu privire la un artist, oricât de talentat ar fi el. Dacă Shakespeare ar reveni pe Pământ mâine, și dacă s-ar descoperi că recreația lui preferată este violarea fetelor mici în vagoanele unui tren, nu ar trebui să-i spunem să continue cu așa activitate recreațională gândindu-ne că astfel s-ar putea să scrie un alt Regele Lear. Și, la urma urmei, cele mai grave crime nu sunt întotdeauna cele pedepsite. Încurajând reveriile necrofile, probabil că faceți atât de mult rău ca, să zicem, hoții de buzunare de la curse. Ar trebui să putem reține simultan două aspecte-fapte: că Dali este un bun desenator și o ființă umană dezgustătoare. Unul nu îl invalidează pe celălalt sau, într-un anumit sens, nu îl afectează pe celălalt. Primul lucru pe care îl cerem unui zid este ca acesta să stea în picioare. Dacă se menține, este un zid bun și întrebarea cu privire la ce scop servește este separabilă de acest lucru. Și totuși, chiar și cel mai bun zid din lume merită să fie doborât dacă înconjoară un lagăr de concentrare. În același mod ar trebui să fie posibil să spunem: „Aceasta este o carte sau o imagine bună și ar trebui să fie arsă de opinia publică”. Dacă nu se poate spune asta, cel puțin în imaginație, oamenii evită implicațiile faptului că un artist este și cetățean și ființă umană.
Rețineți, desigur, că ceea ce am zis nu înseamnă că autobiografia sau imaginile lui Dali ar trebui suprimate. În afară de cărțile poștale murdare care erau vândute în orașele portuare mediteraneene, este o politică îndoielnică să suprimăm orice altceva, iar fanteziile lui Dali aruncă probabil o lumină utilă asupra decăderii civilizației capitaliste. Dar de ceea ce el are clar nevoie este de un diagnostic. Nu ar trebui să ne îndoim cu privire la faptul că el este o inteligență bolnavă, probabil nu prea mult modificată de presupusa sa convertire deoarece penitenții autentici sau oamenii care au redevenit sănătoși, nu își etalează viciile din trecut în acel mod satisfăcător. El este un simptom al bolii lumii. Important nu este să-l denunți ca un cadet care ar trebui biciuit, sau să-l aperi ca un geniu care nu ar trebui să fie luat la întrebări, ci să afli de ce exhibiționează acel set special de aberații.
(…)
S-ar dori să știm de ce înclinația lui Dali a fost spre necrofilie (și nu, de exemplu, spre homosexualitate) și de ce arendașii și aristocrații ar trebui să-i cumpere fotografiile în loc să vâneze și să facă dragoste ca bunicii lor. O simplă dezaprobare morală nu ne face să avansăm. Dar nici nu ar trebui să se pretindă, în numele „detașării”, că astfel de imagini precum „Manechin putrezind într-un taxi” sunt neutre din punct de vedere moral. Sunt bolnave și dezgustătoare și orice investigație ar trebui să înceapă de la această constatare faptică.]

Autobiography is only to be trusted when it reveals something disgraceful. A man who gives a good account of himself is probably lying, since any life when viewed from the inside is simply a series of defeats. However, even the most flagrantly dishonest book (Frank Harris’s autobiographical writings are an example) can without intending it give a true picture of its author. Dali’s recently-published Life comes under this heading. Some of the incidents are flatly incredible, others have been re-arranged and romanticised, and not merely the humiliation but the persistent ordariness of everyday life has been cut out. Dali is even by his own diagnosis nacissistic, and his autobiography is simply a strip-tease act conducted in pink limelight. (…)
(…)
And finally there is the picture – apparently some kind of faked photograph – of „Mannequin rotting in a taxicab.” Over the already somewhat bloated face and breast of the apparently dead girl, huge snails are crawling. In the caption below the picture Dali notes that these are Burgundy snails – that is, the edible kind.
Of course, in this long book of 400 quarto pages there is more than I have indicated, but I do not think that I have given an unfair account of its moral atmosphere and mental scenery. It is a book that stinks. If it were possible for a book to give a physical stink off its pages, this one would – a thought that might please Dali, who before wooing his future wife for the first time (…). (….)
(…)
The point is that you have here a direct, unmistakable assault on sanity and decency: and even – since some of Dali’s pictures wound tend to poison the imagination like a pornographic postcard – on life itself. What Dali has done and what he has imagined is debatable, but in his outlook, his character, the bedrock decency of a human being does not exist. He is as anti-social as a flea. Clearly, such people are undesirable, and a society in which they can flourish has something wrong with it.
Now, if you showed this book, with its illustrations, to Lord Elton, to Mr Alfred Noyes, to The Times leader-writers (…) it is easy to imagine what kind fo response you would get. They would flatly refuse to see any merit in Dali whatever. Such people are not only unable to admit that what is morally degraded can be aesthetically right, but their real demand of every artist is that he shall pat them on the back and tell them that thought is unnecessary. And they can be especially dangerous at a time like the present, when the Ministry of Information and the British Council put power into their hands. For their impulse is not only to crush every new talent as it appears, but to castrate the past as well. (…)
But if you talk to the kind of person who can see Dali’s merits, the response that you get is not as a rule very much better. If you say that Dali, though a brilliant draughtsman, is a dirty little scoundrel, you are looked upon as a savage. If you say that you don’t like rotting corpses, and that people who do like rotting corpses are mentally diseased, it is assumed that you lack the aesthetic sense. Since „Mannequin rotting in a taxicab” is a good composition (as it undoubtedly is), it cannot be a disgusting, degrading pictures: whereas Noyes, Elton, etc., would tell you that because it is disgusting it cannot be a good composition. And between these two fallacies there is no middle position: or rather, there is a middle position, but we seldom hear much about it. On the one side, Kulturbolshevismus: on the other (though the phrase itself is out of fashion) ‘Art for Art’s sake’. (…)
It will be seen that what the defenders of Dali are claiming is a kind of benefit of clergy. The artist is to be exempt from the moral laws that are binding on the ordinary people. Just pronounce the magic word ‘Art,’ and everything is O. K. Rotting corpses with snails crawling over them are O.K.; kicking little girls on the head is O.K.; even a film like L’Age d’Or is O.K. It is also O.K. that Dali should batten on France for years and then scuttle off like a rat as soon as France is in danger. So long as you can paint well enough to pass the test, all shall be forgiven you.
One can see how false this is if one extends it to cover ordinary crime. In an age like our own, when the artist is an altogether exceptional person, he must be allowed a certain amount of irresponsibility, just as a pregnant woman is. Still, no one would say that a pregnant woman should be allowed to commit murder, nor would anyone make such a claim for the artist, however gifted. If Shakespeare returned to earth tomorrow, and if it were found that his favourite recreation was raping little girls in railway carriages,, we should not tell him to go ahead with it on the ground that he might write another King Lear. And after all, the worst crimes are not always the punishable ones. By encouraging necrophilic reveries one probably does quite as much harm as by, say, picking pockets at the races. One ought to be able to hold in one’s heard simultaneously the two facts that Dali is a good draughtsman and a disgusting human being. The one does not invalidate or, in a sense, affect the other. The first thing that we demand of a wall is that it shall stand up. If it stands up it is a good wall, and the question of what purpose it serves is separable from that. And yet even the best wall in the world deserves to be pulled down if it surrounds a concentration camp. In the same way it should be possible to say, „This is a book or a good picture, and it ought to be burned by the public hangman”. Unless one can say that, at least in imagination, one is shirking the implications of the fact that an artist is also a citizen and a human being.
Note, of course, that Dali’s autobiography, or his pictures, ought to be suppressed. Short of the dirty postcards that used to be sold in Mediterranean seaport towns, it is doubtful policy to suppress anything, and Dali’s fantasies probably cast useful light on the decay of capitalist civilisation. But what he clearly needs is diagnosis. It ought not to be in doubt that he is a diseased intelligence, probably not much altered by his alleged conversion, since genuine penitents, or people who have returned to sanity, do not flaunt their past vices in that complacent way. He is a symptom of the world’s illness. The important thing is not to denounce him as a cad who ought to be horsewhipped, or to defend him as a genius who ought not to be questioned, but to find out why he exhibits that particular set of aberrations.
(…)
One would like to know why Dali’s leaning was towards necrophilia (and not say, homosexuality), and why the rentiers and the aristocrats should buy his pictures instead of hunting and making love like their grandfathers. Mere moral disapproval does not get one any further. But neither ought one to pretend, in the name of ‘detachment’, that such pictures as „Mannequin rotting in a taxicab’ are morally neutral. They are diseased and disgusting, and any investigation ought to start out from that fact.

George Orwell
(Benefits of Clergy: Some Notes on Salvador Dali, intended for Saturday Book, 4, 1944 reprodus în Essays (Selected and Introduced by John Carey), Everyman’s Library, 2002, la pp. 650-651, 654-656 și 660)

Back To Top