396 citiri

Din toate cele de mai sus rezultă că trebuie să se acorde prioritate intereselor reclamantelor în raport cu interesele financiare ale Comisiei

Cu privire la evaluarea comparativă a intereselor

62 Potrivit unei jurisprudențe constante, riscurile inerente fiecărei soluții posibile trebuie să fie evaluate comparativ în cadrul examinării cererii de măsuri provizorii. În mod concret, aceasta înseamnă că judecătorul trebuie să examineze în special dacă interesul celui care solicită suspendarea executării deciziei atacate prevalează față de interesul unei executări imediate a acesteia (Ordonanța președintelui Curții Comisia/Atlantic Container Line și alții, citată la punctul 12 de mai sus, punctul 50, Ordonanța președintelui Curții din 12 iulie 1996, Regatul Unit/Comisia, C‑180/96 R, Rec., p. I‑3903, punctul 89, și Ordonanța președintelui Curții din 26 iunie 2003, Belgia și Forum 187/Comisia, cauzele conexate C‑182/03 R și C‑217/03 R, Rec., p. I‑6887, punctul 142).

63 Reclamantele au demonstrat nu numai urgența măsurilor provizorii pe care le solicită, făcând proba că le‑a fost în mod obiectiv imposibil să obțină o cauțiune bancară care să acopere amenzile, ci și fumus boni iuris al cererii lor subsidiare, care avea ca obiect reducerea cuantumul acestor amenzi. Prin urmare, trebuie să se recunoască faptul că reclamantele au un interes legitim înnăscut în suspendarea obligației care le revine de a constitui o garanție bancară pentru aceste amenzi. În cazul în care nu se admite cererea lor de măsuri provizorii, Comisia ar putea, astfel, să efectueze o încasare imediată a amenzilor, ceea ce ar conduce, după toate aparențele, la intrarea în lichidare judiciară a reclamantelor din cauza incapacității de plată sau a supraîndatorării (a se vedea punctul 49 de mai sus).

64 Comisia se opune acestui motiv invocând interesul public în păstrarea eficacității normelor de concurență ale Uniunii Europene și efectul disuasiv al amenzilor pe care le aplică, precum și interesul financiar al Uniunii. Comisia subliniază în special că, după confirmarea acesteia de către instanța supremă, o amendă face parte din bugetul Uniunii.

65 Trebuie observat, cu privire la interesele financiare ale Uniunii, a căror importanță fundamentală nu poate fi contestată, că reclamantele nu dispun de resursele necesare pentru a plăti amenzile care le‑au fost aplicate (a se vedea punctele 16 și 19 de mai sus) și că le este în mod obiectiv imposibil să constituie cauțiunea impusă. Prin urmare, este foarte probabil ca, în cazul în care ar efectua o încasare forțată, Comisia să nu primească sumele pe care le‑a stabilit. Reclamantele au explicat, fără să li se opună vreun contraargument, că, în situația în care ar trebui să intre în lichidare judiciară, așa cum se poate presupune, creanța Comisiei nu ar avea, în dreptul german, nicio prioritate asupra creanțelor altor creditori și că aceasta ar trebui să se mulțumească cu cotitatea care i se va atribui la încheierea lichidării. În aceste împrejurări, interesele financiare ale Comisiei nu ar fi protejate mai bine printr‑o executare forțată imediată decât dacă ar permite reclamantelor să își continue activitatea și să plătească amenzile cu ajutorul profiturilor pe care le realizează(a se vedea în acest sens Ordonanța Romana Tabacchi/Comisia citată la punctul 17 de mai sus, punctul 136).

66 Pe de altă parte, Comisia pare să fi considerat chiar de la bun început că, în speță, îndeplinirea intereselor financiare ale Uniunii este mai curând improbabilă. La momentul adoptării deciziei atacate, aceasta considera astfel că mai multe indicii sugerează că PIB și WDI nu ar putea plăti amenzile și că, după toate aparențele, nu ar putea să supraviețuiască condamnării (punctele 1178 și 1179 din decizia atacată). Aceasta arată că, de la bun început, Comisia s‑ar fi resemnat că nu poate încasa amenzile. Se poate adăuga că, după ce a adoptat decizia atacată, Comisia a angajat mai multe proceduri ITP pentru a controla capacitatea contributivă a întreprinderilor cărora li se aplicaseră amenzi. Trebuie să se conchidă că este dispusă să renunțe (parțial) la amenzi, chiar și după ce acestea au devenit parte integrantă a bugetului Uniunii. Astfel, Comisia a renunțat foarte recent la 80 % din amenda pe care o impusese grupului ArcelorMittal. În acest context, grija Comisiei de a „resuscita” interesele financiare ale Uniunii împotriva reclamantelor în special nu pare a fi deosebit de legitimă.

67 Din toate cele de mai sus rezultă că trebuie să se acorde prioritate intereselor reclamantelor în raport cu interesele financiare ale Comisiei. (s.n. – M.M.-B.)

Tribunalul Uniunii Europene
(Ordonanța Președintelui Tribunalului din 13 aprilie 2011, T-‑393/10 R, disponibilă aici)

Back To Top