328 citiri

Celebrul dicton al lui Marx potrivit căruia „religia este opiul poporului” este în mod obișnuit scos din contextul său și are un sens subtil, dar apreciabil diferit de cel care i s-a dat

[Citind cartea strălucitoare și deprimantă a domnului Malcom Muggeridge, „Anii treizeci”, m-am gândit la un truc destul de crud pe care l-am jucat odată pe o viespe. Îmi sugea dulceață pe farfurie, iar eu am tăiat-o în două. Nu a acordat nici o atenție, a continuat doar să ia masa, în timp ce un mic șuvoi de gem ieșea din esofagul tăiat. Abia când a încercat să zboare, a înțeles lucrul îngrozitor care i se întâmplase. La fel se întâmplă și cu omul modern. Lucrul care a fost tăiat este sufletul său și a existat o perioadă – poate douăzeci de ani – în care el nu a observat asta.

Era absolut necesar ca sufletul să fie tăiat. Credința religioasă, în forma în care o știam, trebuia abandonată. Încă din secolul al XIX-lea devenise deja, în esență, o minciună, un dispozitiv semi-conștient pentru păstrarea bogaților, bogați și a celor săraci, săraci. Săracii trebuiau să se mulțumească cu sărăcia lor pentru că totul ar fi fost recompensat pentru ei în lumea de dincolo de mormânt, de obicei reprezentată ca ceva la jumătatea distanței dintre Grădinile Kew și un magazin de bijuterii. Zece mii de lire pe an pentru mine, două lire pe săptămână pentru tine, dar suntem cu toții copiii lui Dumnezeu. Și, prin întreaga țesătură a societății capitaliste a existat o minciună similară, pe care era absolut necesar să o rupem.

În consecință, a existat o perioadă lungă în care aproape fiecare om gânditor a fost într-un anumit sens un rebel și, de obicei, un rebel destul de iresponsabil. Literatura a fost în mare parte literatura revoltei sau a dezintegrării. Gibbon, Voltaire, Rousseau, Shelley, Byron, Dickens, Stendhal, Samuel Butler, Ibsen, Zola, Flaubert, Shaw, Joyce – într-un fel sau altul sunt toți distrugători, demolatori, sabotori. De două sute de ani am tăiat, tăiat și tăiat la creaca pe care stăteam. Și, în cele din urmă, mult mai brusc decât prevăzuse cineva, eforturile noastre au fost răsplătite și așa am căzut. Dar, din păcate, a existat o mică greșeală. Lucrul din partea de jos nu era, până la urmă, un pat de trandafiri, ci un bazin plin de sârmă ghimpată.

Este ca și cum în zece ani ne-am fi strecurat înapoi în Epoca de piatră. Tipurile umane presupus a fi  dispărute de secole, dervișul dansant, șeful tâlharului, Marele Inchizitor, au reapărut brusc, nu ca deținuți în azilurile de nebuni, ci ca stăpâni ai lumii. Aparent, mecanizarea și o economie colectivă nu sunt suficiente. Prin ele însele, ele conduc doar la coșmarul pe care îl suportăm acum; război nesfârșit și nesfârșită subnutriție de dragul războiului, populații de sclavi trudindu-se în spatele sârmei ghimpate, femeile târâte strigând în spatele blocului, pivnițe învelite în plută unde călăul îți zboară, din spate, creierii. Deci, se pare că amputarea sufletului nu este doar o simplă muncă chirurgicală, cum ar fi eliminarea apendicelui. Rana are tendința de a deveni septică.
(…) Din păcate, domnul Muggeridge nu dă semne că ar crede el însuși în Dumnezeu. Sau cel puțin pare să considere ca de la sine înțeles faptul că această credință dispare din mintea omului. Nu există multe îndoieli că aceasta într-adevăr nu s-ar întâmpla și, dacă cineva presupune că nicio sancțiune nu poate fi vreodată eficientă cu adevărat decât cu excepția celei supranaturale, este clar ce urmează. Nu există înțelepciune decât în ​​frica de Dumnezeu; dar nimeni nu se mai teme de Dumnezeu; de aceea nu mai există înțelepciune. Istoria omului se reduce la creșterea și decăderea civilizației materiale, un Turn Babel, unul după altul. În acest caz, putem fi destul de siguri ce ne așteaptă. Războaie și totuși mai multe războaie, revoluții și contrarevoluții, Hitleri și super-Hitleri – și așa tot mai jos în abisuri ce sunt oribil de contemplat, deși îl suspectez mai degrabă pe domnul Muggeridge că se bucură de perspectivă. (…)

(…)

„Minunata Lume Nouă” a domnului Aldous Huxley a fost o bună caricatură a Utopiei hedoniste, genul de lume care părea posibilă și chiar iminentă înainte ca Hitler să apară, dar care acum nu mai arenicio legătură cu viitorul real. Spre ceea ce ne îndreptăm în acest moment seamănă mai mult cu Inchiziția spaniolă și probabil mult mai rău decât ea, din cauza radioului și poliției secrete. Există puține șanse de a scăpa de așa ceva, cu excepția cazului în care putem restabili credința în frăția umană, fără a fi nevoie ca o „lume de dincolo” să îi dea sens. (…) Chiar oamenii care ne-au dinamitat civilizația au fost uneori conștienți de acest lucru. Celebrul dicton al lui Marx potrivit căruia „religia este opiul poporului” este în mod obișnuit scos din contextul său și are un sens subtil, dar apreciabil diferit de cel care i s-a dat. Marx nu a spus, în niciun caz nu în acel loc, că religia este doar un drog întins de sus; el a spus că este ceva ce oamenii își creează pentru ei înșiși, pentru a furniza o nevoie pe care a recunoscut-o ca fiind una reală. „Religia este suspinul sufletului într-o lume fără suflet. Religia este opiul oamenilor„. Ce spune el oare, dacă nu faptul că omul nu trăiește numai cu pâine, că ura nu este suficientă, că o lume care merită trăită nu poate fi bazată pe „realism” și mitraliere? Dacă ar fi prevăzut cum va fi influența sa intelectuală, probabil că ar fi spus-o mai des și mai tare.]

Reading Mr Malcom Muggeridge’s brilliant and depressing book, The Thirties, I thought of a rather cruel trick I once played on a wasp. He was sucking jam on my plate, and I cut him in half. He paid no attention, merely went on with his meal, while a tiny stream of jam trickled out of his severed oesophagus. Only when he tried to fly away did he grasp the dreadful thing that had happened to him. It is the same with modern man. The thing that has been cut away is his souls, and there was a period – twenty years, perhaps – during which he did not notice it.
It was absolutely necessary that the soul should be cut away. Religious belief, in the form in which we had known it, had to be abandoned. By the nineteenth century it was already in essence a lie, a semi-conscious device for keeping the rich rich and the poor poor. The poor were to be contented with their poverty, because it would all be made up to them in the world beyond the grave, usually pictured as something midway between Kew Gardens and a jeweller’s shop. Ten thousand a year for me, two pounds a week for you, but we are all the children of God. And through the whole fabric of capitalist society there ran a similar lie, which it was absolutely necessary to rip out.
Consequently there was a long period during which nearly every thinking man was in some sense a rebel, and usually a quite irresponsible rebel. Literature was largely the literature of revolt or of disintegration. Gibbon, Voltaire, Rousseau, Shelley, Byron, Dickens, Stendhal, Samuel Butler, Ibsen, Zola, Flaubert, Shaw, Joyce – in one way or another they are all of them destroyers, wreckers, saboteurs. For two hundred years we had sawed and sawed and sawed at the branch we were sitting on. And in the end, much more suddenly than anyone had foreseen, our efforts were rewarded, and down we came. But unfortunately there had been a little mistake. The thing at the bottom was not a bed of roses after all, it was a cesspool full of barbed wire.
It is as though in the space of ten years we had slid back into the Stone Age. Human types supposedly extinct for centuries, the dancing dervish, the robber chieftain, the Grand Inquisitor, have suddenly reappeared, not as inmates of lunatic asylums, but as the masters of the world. Mechanization and a collective economy seemingly aren’t enough. By themselves they lead merely to the nightmare we are now enduring; endless war and endless underfeeding for the sake of war, slave populations toiling behind barbered wire, women dragged shrieking to the block, cork-lined cellars where the executioner blows your brains our from behind. So it appears that amputation of the soul isn’t just a simple surgical job, like having your appendix out. The wound has a tendency to go septic.
(…) Unfortunately, Mr Muggeridge shows no sign of believing in God himself. Or at least he seems to take it for granted that this belief is vanishing from the human mind. There is not much doubt that he is right there, and if one assumes that no sanction can ever be effective except the supernatural one, it is clear what follows. There is no wisdom except in the fear of God; but nobody fears God; therefore there is no wisdom. Man’s history reduces itself to the rise and fall of material civilization, one Tower of Babel after another. In that case we can be pretty certain what is ahead of us. Wars and yet more wars, revolutions and counter-revolutions, Hitlers and super-Hitlers – and so downward into abysses which are horrible contemplate, though I rather suspect Mr Muggeridge of enjoying the prospect. (…)

(…)

Mr Aldous Huxley’s Brave New World was a good caricature of the hedonistic Utopia, the kind of thing that seemed possible and even imminent before Hitler appeared but it had no relation to the actual future. What we are moving towards at this moment is something more like the Spanish Inquisition, and probably far worse, thanks to the radio and the secret police. There is little change of escaping it unless we can reinstate the belief in human brotherhood, without the need for a ‘next world’ to give it meaning. (…) The very people who dynamited our civilization have sometimes been aware of this. Marx’s famous saying that ‘religion is the opium of the people’ is habitually wrenched out of its context and given a meaning subtly but appreciably different from the one he gave it. Marx did not say, at any rate in that place, that religion is merely a dope handed out from above; he said that it is something the people create for themselves, to supply a need that he recognized to be a real one. „Religion is the sigh of the soul in a soulless world. Religion is the opium of the people‘. What is he saying except that man does not live by bread alone, that hatred is not enough, that a world worth living in cannot be founded on ‘realism’ and machine guns? If he had foreseen how his intellectual influence would be, perhaps he would have said it more often and more loudly.

George Orwell

(Notes on the Way, Time and Tide, 30 martie si 6 aprilie 1940, republicat în Essays (Selected and Introduced by John Carey), Everyman’s Library, 2002, la pp. 256-259)

Back To Top