415 citiri

… dar Regele a răspuns memorabil: „Alexandru”, a răspuns el, „nu-și fură victoriile”

[(…) Bătălia s-ar deschide cu o încercare a nervilor și el i-ar fi dictat termenii.
Din toate aceste motive, o poposire era recomandabilă, dar nervii erau probabil o armă cu două tăișuri, o amenințare nu numai în rândul persanilor în așteptare, ci și  – în cazul în care istoricii ar fi fost mai târziu dispuși să-l admită – , în interiorul armatei macedonene. Bărbații mărșăluiseră în întuneric către un dușman de multe ori mai mare decât oricare dintre cei pe care-i văzuseră până acum, știind că regele lor risca tot la următoarea ciocnire. La un moment dat, se spune că au fost loviți de o panică atât de mare încât Alexandru a trebuit să ordone pauza în timpul căreia să-și poată depune armele până când își vor reveni; ocazia a fost probabil noaptea de 29 septembrie, când Alexandru a renunțat la arme, iar trupele, văzând 100.000 de focuri de tabără dincolo de ele, aveau toate motivele să simtă teroarea. (…)
Cu o zi de valoroasă recunoaștere, moralul a avut motive să reînvie. La 30 septembrie, Alexandru a luat un grup de însoțitori și a galopat în cerc în jurul câmpului de luptă; lațurile și scările, au văzut, au fost îngropate în pământ pentru a susține o sarcină de cavalerie, în timp ce înălțimea terenului fusese egalizată în alte părți pentru cele două sute de care. Planul de luptă al lui Darius putea fi detectat în mare și, pentru prima dată, aceasta era o informație avansată pe care Alexandru o putea folosi. S-a întors în tabără și, odată cu căderea întunericului, s-a dus cu profetul Aristander să ofere sacrificiile necesare. Când ofrandele s-au încheiat, Parmenion și nobilii mai în vârstă ai „Camarazilor” au ieșit să i se alăture în cortul regal. Ca de la bărbat la bărbat, l-au îndemnat pe Alexandru să atace sub acoperirea nopții, Parmenion ajutând la susținerea ideei, dar Regele a răspuns memorabil: „Alexandru”, a răspuns el, „nu-și fură victoriile. (…)
(…)]

(…) The battle would open with a trial of nerves, and he would have dictated its terms.
For all these reasons a halt was advisable, but nerves were perhaps a doubled edged weapon, a threat not only among the waiting Persians but also where the historians were later loth to admit them, inside the Macedonian army itself. The men had marched in the dark towards an enemy many times larger than any they had ever seen before, knowing that their king was risking all on the coming encounter. At one point, they are said to have been struck by such panic that Alexander had to order a halt during which they could lay their weapons until they had recovered; the occasion was probably the night of 29 September, when Alexander did down arms, and the troops, seeing 100.000 camp fires beyond them, had every reason for terror. (…)
With a day of valuable reconnaissance, morale had reason to revive. On 30 September Alexander took a group of Companions and galloped in a circle round the battlefield; snares and stakes, they saw, had been driven into the ground to hold up a cavalry charge, while the pitch had elsewhere been levelled for the two hundred scythed chariots. Darius’s broad plan of battle could be detected, and for once this was advance intelligence which Alexander could put to use. He returned to camp, and as darkness fell he went with Aristander the prophet to offer the necessary sacrifices. When the offerings were complete, Parmenion and the older Companion nobles came out to join him in the royal tent. To a man, they urged Alexander to attack under the cover of night, Parmenion helping to put the case, but the Kind made the memorable reply: ‘Alexander’, he answered, ‘does not steal his victories’. (…)
(…)

Robin Lane Fox
(ALEXANDER THE GREAT, Penguin Books, 2004 (1973), la p. 231)

Back To Top