401 citiri

O obligație generală de a acționa în colaborare cu un avocat care profesează pe lângă instanța sesizată, care nu permite să se țină seama de experiența avocatului vizitator, ar depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului bunei administrări a justiției

33 În ceea ce privește întrebarea referitoare la caracterul proporțional al acestei obligații, trebuie amintit că, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, avocatului prestator de servicii i se impune să comunice instanțelor naționale numele unui avocat care își exercită profesia în conformitate cu dreptul irlandez pentru a‑l asista în ipoteza în care buna reprezentare a clientului și executarea corectă a obligațiilor față de instanța sesizată ar impune cunoștințe sau sfaturi de care ar fi nevoie tocmai din cauza caracterului eventual limitat al cunoașterii, de către avocatul vizitator, a unor aspecte potențial pertinente ale dreptului, ale practicii și ale procedurii sau chiar ale deontologiei la nivel național. Cu toate acestea, potrivit acelor informații, nu este necesar ca avocatul care profesează pe lângă instanța sesizată să fie avocatul mandatat sau avocatul care susține cauza în justiție. Astfel, avocatului vizitator și avocatului autorizat să își exercite profesia în fața instanței irlandeze sesizate le revine sarcina de a defini rolul precis al fiecăruia, rolul celui din urmă constând mai degrabă în a fi desemnat ca avocat care îl asistă pe avocatul vizitator.

34 În această privință, trebuie subliniat că flexibilitatea care caracterizează cooperarea dintre avocatul vizitator și avocatul care profesează pe lângă instanța sesizată, astfel cum este descrisă de instanța de trimitere, corespunde concepției acestei cooperări pe care Curtea a stabilit‑o în cadrul interpretării și aplicării articolului 5 din Directiva 77/249. Potrivit acestei concepții, cei doi avocați trebuie considerați în măsură să definească împreună, cu respectarea normelor deontologice aplicabile în statul membru gazdă și în exercitarea autonomiei lor profesionale, modalitățile de cooperare adecvate mandatului care le‑a fost încredințat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1988, Comisia/Germania, 427/85, EU:C:1988:98, punctul 24, și Hotărârea din 10 iulie 1991, Comisia/Franța, C‑294/89, EU:C:1991:302, punctul 31).

35 În acest context, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 76 din concluzii, rezultă că atingerea adusă libertății de prestare a serviciilor nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului bunei administrări a justiției.

36 În aceste condiții, trebuie să se arate de asemenea că, astfel cum a remarcat domnul avocat general la punctul 75 din concluzii, legislația irlandeză în discuție în cauza principală pare să se caracterizeze prin faptul că nu suferă nicio excepție de la obligația de a acționa în colaborare cu un avocat care profesează pe lângă instanța sesizată.

37 Or, după cum a arătat domnul avocat general la punctele 80 și 81 din concluzii, trebuie să se constate că o astfel de obligație s‑ar putea dovedi inutilă în anumite împrejurări și, prin urmare, ar putea depăși ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului bunei administrări a justiției.

38 Aceasta ar fi situația, printre altele, în ipoteza în care avocatul vizitator ar fi, din cauza parcursului său, susceptibil să reprezinte justițiabilul în același mod ca un avocat care profesează în mod obișnuit în fața instanței naționale în cauză. Revine acesteia din urmă sarcina de a aprecia, în împrejurările speței, dacă o experiență profesională în statul membru gazdă poate fi valorificată pentru a dovedi acest aspect.

39 În speță, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că avocata O afirmă că a profesat în Irlanda timp de mai mulți ani, în condițiile prevăzute de Directiva 98/5/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1998 de facilitare a exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într‑un stat membru, altul decât cel în care s‑a obținut calificarea (JO 1998, L 77, p. 36, Ediție specială, 06/vol. 3, p. 24), ceea ce ar putea sugera că această avocată este în măsură să îl reprezinte pe justițiabil în același mod ca un avocat autorizat să profeseze în fața instanței sesizate. Potrivit unei jurisprudențe constante, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta este situația (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2020, Comune di Gesturi, C‑670/18, EU:C:2020:272, punctul 50 și jurisprudența citată).

40 Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 5 din Directiva 77/249 trebuie interpretat în sensul că:

– având în vedere obiectivul bunei administrări a justiției, acesta nu se opune ca atare ca unui avocat, prestator de servicii de reprezentare a clientului său, să i se impună să acționeze în colaborare cu un avocat care profesează în fața instanței sesizate și care ar fi responsabil, dacă este cazul, față de această instanță, în cadrul unui sistem care impune avocaților obligații deontologice și procedurale precum cele de a prezenta instanței sesizate orice element juridic, legislativ sau jurisprudențial, în vederea bunei desfășurări a procedurii, de care justițiabilul este scutit dacă decide să se reprezinte singur.

– în lumina obiectivului bunei administrări a justiției, obligația unui avocat vizitator de a acționa în colaborare cu un avocat care profesează pe lângă instanța sesizată, într‑un sistem în care aceștia din urmă au posibilitatea de a‑și defini rolurile respective, avocatul care profesează pe lângă instanța sesizată având în general numai vocația de a‑l asista pe avocatul vizitator pentru a‑i permite să asigure buna reprezentare a clientului și executarea corectă a obligațiilor sale față de această instanță, nu este disproporționată;

– o obligație generală de a acționa în colaborare cu un avocat care profesează pe lângă instanța sesizată, care nu permite să se țină seama de experiența avocatului vizitator, ar depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului bunei administrări a justiției.

Curtea de Justiție
(Hotărârea din 10 martie 2021, C-739/19, disponibilă aici)

Back To Top