Este clar faptul că respectul demnității unui copil nu poate fi asigurat atunci când instanțele naționale acceptă că ar exista (vreodată) vreo justificare pentru aplicarea de pedepse corporale

4 octombrie 2017
434 citiri

[49. Curtea notează, de asemenea, că judecătoria, în prima rundă a procedurii, l-a achitat ​​pe D.D., după ce nu a găsit nici o infracțiune în „comportamentul său ocazional necorespunzător față de reclamant” (a se vedea paragraful 9 de mai sus). De-a lungul acestui context, tribunalul județean pare mai târziu să considere că acte de violență „izolate și aleatorii” ar putea fi tolerate în sfera familiei (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Curtea nu înțelege modul în care această declarație se încadrează în dispozițiile relevante ale legislației interne care interzic în termeni absoluți pedeapsa corporală (a se vedea paragraful 21 de mai sus). Mai mult decât atât, Curtea notează că Consiliul Europei recunoaște că interesul superior al copiilor, care fără îndoială include respectarea drepturilor și demnității lor, constituie piatra de temelie a protecției copiilor în fața unei pedepse corporale (a se vedea punctele 25-29 de mai sus) .
50. De asemenea, trebuie remarcat faptul că demnitatea este preocuparea principală din Convenția Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989 (a se vedea paragraful 30 de mai sus). O asemenea valoare este în concordanță atât cu evoluția dreptului internațional privind drepturile omului, cât și cu dezvoltarea în jurisprudență a perspectivei psihologice. Respectul pentru demnitatea copiilor este în concordanță cu furnizarea acelor elemente importante pentru dezvoltarea lor ca membri cu drepturi depline ai comunității. Asigurarea unei demnități de bază copilului înseamnă că nu poate exista compromis în condamnarea violenței împotriva copiilor, fie că ea ar fi acceptată ca „tradiție”, fie că ea ar fi deghizată ca „disciplină”. Unicitatea copiilor – potențialul și vulnerabilitatea lor, dependența lor de adulți – face imperativ ca ei să beneficieze nu de mai puțină protecție, ci de mai multă, în fața violenței, și inclusiv să fie protejați de pedeapsa corporală, aceasta din urmă fiind invariabil degradantă (a se vedea Comentariul general nr. 13 la punctul 32 de mai sus).
51. Astfel, este clar că respectarea demnității copiilor nu poate fi asigurată dacă instanțele naționale ar accepta vreo formă de justificare a actelor de maltratare, incluzând pedeapsa corporală, interzise în temeiul articolului 3. În acest context, Curtea consideră că statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a proteja în mod expres și cuprinzător demnitatea copiilor, aspect care la rândul lui necesită un cadru juridic adecvat care să protejeze copiii împotriva violenței domestice în sensul articolului 3, și care să includă a) descurajarea efectivă împotriva unor astfel de încălcări grave ale integrității personale; b) măsuri rezonabile pentru prevenirea relelor tratamente în legătură cu care autoritățile au avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștințe și c) anchetă oficială efectivă ori de câte ori o persoană se plânge de o posibilă maltratare (a se vedea M. și M. vs. Croația, citată mai sus, § 136 și Söderman v. Suedia [GC], nr. 5786/08, §§ 80 și 81, CEDO 2013).
52. Din aceste motive, având în vedere ceea ce era în joc pentru reclamant în procedură, întinderea și ritmul procedurii și diferența de tratament între reclamant și făptuitor cu privire la această întindere, precum și modalitatea în care instanțele au abordat problema abuzului domestic, Curtea concluzionează că ancheta privind acuzațiile de maltratare a fost ineficientă, deoarece a durat prea mult și a fost afectată de mai multe deficiențe grave. Rezultă că autoritățile interne nu și-au respectat obligațiile procedurale impuse în temeiul articolului 3 al Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, W. v. Slovenia, nr.24125 / 06, §§ 66-70, 23 ianuarie 2014; Bulgaria, nr. 49669/07, §§ 65-66, 24 ianuarie 2012 și MC și AC, citate mai sus, §§ 120-125).
53. În consecință, a avut loc o violare a garanțiilor procedurale ale articolului 3 al Convenției. – traducere neoficiala, M.-M.-B.]

49. The Court further notes that the District Court in the first round of the proceedings acquitted D.D., having found no crime in “his occasionally inappropriate behaviour towards the applicant” (see paragraph 9 above). Along this vein, the County Court later seemed to consider that “isolated and random” acts of violence could be tolerated within the family sphere (see paragraph 13 above). The Court fails to see how this statement fits in with the relevant provisions of domestic law prohibiting in absolute terms domestic corporal punishment (see paragraph 21 above). Moreover, the Court notes that the Council of Europe recognises that the best interests of the children, which unquestionably include the respect for their rights and dignity, are the cornerstone of the protection afforded to children from corporal punishment (see paragraphs 25 to 29 above).
50. It is also to be noted that the overriding concern in the 1989 United Nations Convention on the Rights of the Child (see paragraph 30 above) is dignity. Such a value is consistent with both evolving international law on human rights and the developing psychological perspective in jurisprudence. Respect for the dignity of children is consonant with provision of those elements important to their growth as full members of the community. Assuring basic dignity to the child means that there can be no compromise in condemning violence against children, whether accepted as “tradition” or disguised as “discipline”. Children’s uniqueness – their potential and vulnerability, their dependence on adults – makes it imperative that they have more, not less, protection from violence, including from domestic corporal punishment, the latter being invariably degrading (see General Comment No. 13 (2011) cited at paragraph 32 above).
51. It is thus clear that respect for children’s dignity cannot be ensured if the domestic courts were to accept any form of justification of acts of
ill-treatment, including corporal punishment, prohibited under Article 3. In this context, the Court considers that Member States should strive to expressly and comprehensively protect children’s dignity which in turn requires in practice an adequate legal framework affording protection of children against domestic violence falling within the scope of Article 3, including a) effective deterrence against such serious breaches of personal integrity, b) reasonable steps to prevent ill-treatment of which the authorities had, or ought to have had, knowledge, and c) effective official investigations where an individual raises an arguable claim of ill-treatment (see M. and M. v. Croatia, cited above, § 136, and Söderman v. Sweden [GC], no. 5786/08, §§ 80 and 81, ECHR 2013).
52. For these reasons, bearing in mind what was at stake for the applicant in the proceedings, the length and pace of the proceedings, and the difference in treatment between the applicant and the perpetrator in respect of that length, as well as the manner in which the courts dealt with the issue of domestic abuse, the Court concludes that the investigation into the allegations of ill-treatment was ineffective as it lasted too long and was marred by several serious shortcomings. It follows that the domestic authorities did not comply with their procedural obligations under Article 3 of the Convention (see, mutatis mutandis, W. v. Slovenia, no. 24125/06, §§ 66-70, 23 January 2014; P.M. v. Bulgaria, no. 49669/07, §§ 65-66, 24 January 2012; and M.C. and A.C., cited above, §§ 120-125).
53. Accordingly, there has been a violation of the procedural limb of Article 3 of the Convention. (s.n. – M. M.-B.)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 3 octombrie 2017, D.M.D. împotriva României, cererea nr. 23022/13, CE:ECHR:2017:1003JUD002302213)

Lasă un răspuns