Trăim într-o epocă în care individul autonom încetează să existe – sau poate ar trebui să spunem – în care individul încetează să mai aibă iluzia de a fi autonom

8 octombrie 2017
395 citiri

[ Începând cu 1930 acel sentiment de securitate nu a mai existat niciodată. Hitler și criza au spulberat ceea ce Marele Război și chiar Revoluția Rusă nu au reușit să zdruncine. Scriitorii care au ieșit din 1930 trăiesc într-o lume în care nu numai viața cuiva, ci întreaga scară de valori este în mod constant amenințată. În astfel de circumstanțe, detașarea nu este posibilă. Nu poți avea un interes pur estetic într-o boală de care vei muri; nu te poți simți nemișcat față de o persoană care îți va tăia gâtul. Într-o lume în care fascismul și socialismul se luptau unul cu altul, orice persoană intelectuală trebuia să ia o parte, iar sentimentele sale trebuiau să-și găsească drumul nu numai în scrieri, ci și în judecățile sale asupra literaturii.
Literatura trebuia să devină politică, pentru că orice altceva ar fi generat o lipsă de onestitate mentală. Atașamentele si ura fiecăruia erau prea aproape de suprafața conștiinței pentru a fi ignorate. Mesajul pe care o carte îl transmitea era atât de important încât modul în care aceasta era scrisă părea aproape nesemnificativ.
Și această perioadă de zece ani sau mai mult în care literatura, chiar poezia, a fost amestecată cu pamfleturi, a servit un mare serviciu criticii literare pentru că a distrus iluzia unui estetic pur. Ea ne-a reamintit că propaganda sub o formă sau alte se află în fiecare carte, că fiecare lucrare de artă are un sens și un scop – un scop politic, social și religios – și că judecățile noastre estetice sunt întotdeauna influențate de prejudecățile și credințele noastre.
(…)
Săptămâna trecută am subliniat că arta și propaganda nu sunt niciodată destul de separabile și că ceea ce se presupune a fi judecăți pur estetice sunt întotdeauna corupte într-o oarecare măsură de o loialitate morală sau politică sau religioasă.
(…)
Am spus la începutul primei mele discuții că aceasta nu este o epocă critică. Este o epocă de partizanat și nu de detașare, o epocă în care este deosebit de dificil să vezi meritul literar într-o carte cu ale cărei concluzii nu ești de acord.Politica – politica în sensul cel mai general – a invadat literatura într-o măsură care nu se întâmplă în mod normal, iar acest lucru a adus la suprafața conștiinței noastre lupta care se dă întotdeauna între individ și comunitate. (…)
Trăim într-o epocă în care individul autonom încetează să existe – sau poate ar trebui să spunem – în care individul încetează să mai aibă iluzia de a fi autonom. Acum, în tot ceea ce spunem despre literatură și, mai presus de toate, în tot ceea ce spunem despre critică, luăm instinctiv autonomia indviduală ca fiind un dat. Întreaga literatură europeană modernă – vorbesc despre literatura din ultimii patru sute de ani – este construită pe conceptul de onestitate intelectuală sau, dacă vă place așa, pe maxima lui Shakespeare, „Fii ție însuți adevărat‘. Primul lucru pe care îl cerem unui scriitor este să nu spună minciuni, să scrie ceea ce crede cu adevărat, ceea ce simte cu adevărat. Cel mai rău lucru pe care îl putem spune despre o operă de artă este că este nesinceră. (…) Literatura modernă este în esență un lucru individual. Este fie expresia veridică a ceea ce gândește și simte un om, fie nu este nimic.
Așa cum spun, luăm această noțiune de la sine înțeles și totuși, de îndată ce se pune în cuvinte, ne dăm seama că literatura este amenințată. Căci aceasta este vârsta statului totalitar, care nu permite și nici nu poate probabil permite individului nicio fărâmă de libertate. Când se menționează totalitarismul, cineva se gândește imediat la Germania, Rusia și Italia, dar cred că trebuie să acceptăm riscul ca acest fenomen să apară pe plan mondial. Este evident că perioada capitalismului liber se apropie de sfârșit și că o țară după alta adoptă o economie centralizată numită socialism sau, dacă preferați, capitalism de stat. Prin urmare, libertatea economică a individului și, în mare măsură, libertatea sa de a face ceea ce îi place, să-și aleagă propria sa meserie, să se miște și să călătorească pe întreaga suprafața a pământului, se termină. Până în prezent, implicațiile acestui lucru nu au fost prevăzute. Nu a fost niciodată pe deplin înțeles faptul că dispariția libertății economice ar avea vreun efect asupra libertății intelectuale. Socialismul era, de obicei, gândit ca un fel de liberalism moralizat. Statul va prelua viața voastră economică și vă va elibera de teama sărăciei, a șomajului și tot așa, dar nu ar trebui să intervină în viața voastră intelectuală privată. Arta ar putea să înflorească așa cum a făcut-o în era liberal-capitalistă, și chiar puțin mai mult, pentru că artistul nu mai este supus unor constrângeri economice.
Acum, pe dovezile existente, trebuie să recunoaștem că aceste idei au fost falsificate. Totalitarismul a desființat libertatea de gândire într-o măsură nemaîntâlnită. Și este important să ne dăm seama că al său control asupra gândirii nu este numai negativ, ci și pozitiv. Nu numai că vă interzice să exprimați – chiar să gândiți – anumite gânduri, dar vă dictează și ceea ce să gândiți, creează o ideologie pentru dvs., încearcă să vă guverneze emoțiile, dar și să stabilească un cod deontologic. Și pe cât de mult posibil încearcă să vă izoleze de lumea din afară, să vă închidă într-un univers artificial în care nu există niciun standard de comparație. Statul totalitar încearcă, în orice caz, să controleze gândurile și emoțiile subiecților săi la fel de complet cum îi controlează acțiunile.
Întrebarea care este importantă pentru noi este: poate literatura să supraviețuiască într-o astfel de atmosferă? Cred că trebuie să răspunzi din scurt că nu poate. Dacă totalitarismul devine global și permanent, ceea ce noi cunoaștem drept literatură va dispărea. Și nu va fi suficient să răspundem – așa cum ar părea la început plauzibil – că ceea ce se va sfârși va fi doar literatura europeană post-renascentistă. Cred că literatura de toate felurile, de la poemul epic la eseul critic, este amenințată de încercarea statului modern de a controla viața emoțională a individului. Persoanele care neagă acest lucru au avansat de obicei două contra-argumente.
Ei spun, în primul rând, că așa-numita libertate care a existat în ultimii câteva sute de ani a fost doar o reflectare a anarhiei economice și, în orice caz, în mare măsură o iluzie. Și, de asemenea, subliniază faptul că o literatură bună, mai bine decât orice putem produce acum, a fost produsă în vremurile trecute, atunci când gândul era puțin mai liber decât este în acest moment în ​​Germania sau Rusia.
(…)
Dar există câteva diferențe vitale între totalitarism și toate ortodoxiile din trecut, fie că ne uităm în Europa, fie că privim spre Est. Cel mai important este că aceste ortodoxii din trecut nu s-au schimbat, sau cel puțin nu s-au schimbat rapid. În Europa medievală, Biserica a dictat ceea ce trebuie să credeți, dar cel puțin v-a permis să păstrați aceleași credințe de la naștere la moarte. Nu ți-a spus să crezi un lucru luni și altul marți. Și același lucru este mai mult sau mai puțin adevărat pentru orice creștin ortodox, hindus, budist sau musulman astăzi. Într-un sens, gândurile lui sunt circumscrise, dar el își petrece toată viața în același cadru de gândire. Emoțiile lui nu sunt manipulate. Acum, cu totalitarismul, exact contrariul este adevărat. Particularitatea statului totalitar este că, deși controlează gândirea, nu o bate în cuie permanente. Avansează dogme incontestabile și le schimbă de la o zi la alta. Are nevoie de dogme, pentru că are nevoie de ascultare absolută de la subiecții săi, dar nu poate evita schimbările care sunt dictate de nevoile politicii ale puterii. Se declară infailibil și, în același timp, atacă însăși conceptul de adevăr obiectiv. Pentru a lua un exemplu brut dar evident: fiecare german, până în septembrie 1939, trebuia să privească bolșevismul rusesc cu sentimente groază și aversiune, iar din septembrie 1939 a trebuit să-l privească cu admirație și afecțiune. Dacă Rusia și Germania vor merge la război, așa cum ar putea să se întâmple în următorii câțiva ani, va trebui să aibă loc și o altă schimbare la fel de violentă. Viața emoțională a Germaniei, iubirile și ura lor sunt așteptate, când este necesar, să se schimbe peste noapte. E ușor de realizat efectul pe care astfel de situații îl poate produce asupra literaturii. Pentru că scrierea este în mare măsură o chestiune de sentiment, care nu poate fi întotdeauna controlat din exterior. Este ușor să servești ortodoxia momentului, dar scrierea oricărei consecințe nu poate fi produsă decât atunci când un om simte adevărul a ceea ce spune; fără aceasta, impulsul creativ lipsește. Toate dovezile pe care le-am sugerat arată că schimbările emoționale bruște pe care totalitarismul le cere urmașilor lor sunt psihologic imposibile. Și acesta este principalul motiv pentru care sugerez că, dacă totalitarismul triumfă în întreaga lume, literatura, așa cum o cunoaștem, este la sfârșit. Și, de fapt, totalitarismul pare că a avut  deja acest efect până acum. În Italia literatura a fost împuținată, iar în Germania se pare că aproape că a încetat. Cea mai caracteristică activitate a naziștilor este arderea cărților. Și chiar și în Rusia, renașterea literară pe care am așteptat-o ​​odată nu s-a întâmplat, iar cei mai promițători scriitori ruși arată o tendință marcantă de a se sinucide sau de a dispărea în închisoare.
Am spus mai devreme că, capitalismul liberal se apropie în mod evident de sfârșit și, prin urmare, aș fi putut crea impresia că sugerez și faptul că libertatea de gândire este, de asemenea, inevitabil sortită să urmeze același sfârșit. Dar nu cred că este așa și voi spune, în concluzie, că păstrarea unei speranțe cu privire la supraviețuirea literaturii se află în acele țări în care liberalismul are rădăcinile sale cele mai adânci, țările nemilitare (…) Oricum, aceasta este singura speranță de care cineva care se îngrijește de literatură se poate agăța. Cine simte valoarea literaturii, oricine vede partea centrală pe care o joacă în dezvoltarea istoriei umane, trebuie să vadă de asemenea că este o necesitate pe viață și pe moarte rezistența în fața totalitarismului, indiferent dacă acesta este impus din afară sau din interior. – s.n. – M.M.-B. ]

But since 1930 that sense of security has never existed. Hitler and the slump shattered it as the Great War and even the Russian Revolution had failed to shatter it. The writers who have come up since 1930 have been living in a world in which not only one’s life but one’s whole scheme of values is constantly menaced. In such circumstances, detachment is not possible. You cannot take a purely aesthetic interest in a disease that you are dying from; you cannot feel dispassionately about a man who is about to cut your throat. In a world in which Fascism and Socialism were fighting one another, any thinking person had to take sides, and his feelings had to find their way not only into his writing but into his judgments on literature.
Literature had to become political because anything else would have entailed mental dishonesty. One’s attachments and hatreds were too near the surface of consciousness to be ignored. What books were about seemed so urgently important that the way they were written seemed almost insignificant.
And this period of ten years or so in which literature, even poetry, was mixed up with pamphleteering, did a great service to literary criticism, because it destroyed the illusion of pure aestheticism. It reminded us that propaganda in some form or other lurks in every book, that every work of art has a meaning and a purpose – a political, social and religious purpose – and that our aesthetic judgments are always colored by our prejudices and beliefs.
(…)
Last week I pointed out that art and propaganda are never quite separable, and that what are supposed to be purely aesthetic judgments are always corrupted to some extent by moral or political or religious loyalties.
(…)
I said at the beginning of my first talk that this is not a critical age. It is an age of partisanship and not of detachment, an age in which it is especially difficult to see literary merit in a book whose conclusions you disagree with. Politics – politics in the most general sense – have invaded literature to an extent that doesn’t normally happen, and this has brought to the surface of our consciousness the struggle that always goes between the individual and the community. (…)
We live in an age in which the autonomous individual is ceasing to exist – or perhaps one ought to say, in which the individual is ceasing to have the illusion of being autonomous. Now, in all that we say about literature, and above all in all that we say about criticism, we instinctively take the autonomous individual for granted. The whole of modern European literature – I am speaking of the literature of the past four hundred years – is built on the concept of intellectual honesty, or, if you like to put it that way, on Shakespeare’s maxim, ‘To thine own self be true’. The first thing that we ask of a writer is that he shan’t tell lies, that he shall say what he really thinks, what he really feels. The worst thing we can say about a work of art is that it is insincere. (…) Modern literature is essentially an individual thing. It is either the truthful expression of what one man thinks and feels, or it is nothing.
As I say, we take this notion for granted, and yet as soon as one puts it into words one realises how literature is menaced. For this is the age of the totalitarian state, which does not and probably cannot allow the individual any freedom whatever. When one mentions totalitarianism one thinks immediately of Germany, Russia, Italy, but I think one must face the risk that this phenomenon is going to be worldwide. It is obvious that the period of free capitalism is coming to an end and that one country after another is adopting a centralised economy that one call Socialism or State Capitalism according as one prefers. With that the economic liberty of the individual, and to a great extent his liberty to do what he likes, to choose his own work, to move and fro across the surface of the earth, comes to an end. Now, till recently the implications of this weren’t foreseen. IT was never fully realised that the disappearance of economic liberty would have any effect on intellectual liberty. Socialism was usually thought of as a sort of moralised Liberalism. The state would take charge of your economic life and set you free from the fear of poverty, unemployment and so fort, but it would have no need to interfere with your private intellectual life. Art could flourish just as it had done in the liberal-capitalist age, only a little more so, because the artist would not any longer be under economic compulsions.
Now, on the existing evidence, one must admit that these ideas have been falsified. Totalitarianism has abolished freedom of thought to an extent unheard of in any previous age. And it is important to realise that its control of thought is not only negative, but positive. It not only forbids you to express – even to think – certain thoughts but it dictates what you shall think, it creates an ideology for you, it tries to govern your emotional life as well as setting up a code of conduct. And as far as possible it isolates you from the outside world, it shuts you up in an artificial universe in which you have no standards of comparison. The totalitarian state tries, at any rate, to control the thoughts and emotions of its subjects as completely as it controls their actions.
The question that is important for us is, can literature survive in such an atmosphere? I think one must answer shortly that it cannot. If totalitarianism becomes worldwide and permanent, what we have known as literature must come to an end. And it won’t do – as may appear plausible at first – to say that what will come to an end is merely the literature of post-Renaissance Europe. I believe that literature of every kind, from the epic poem to the critical essay, is menaced by the attempt of the modern state to control the emotional life of the individual. The people who deny this usually put forward two arguments.
They say, first of all, that the so-called liberty which has existed during the last few hundred years was merely a reflection of economic anarchy, and in any case largely an illusion. And they also point out that good literature, better than anything that we can produce now, was produced in past ages, when thought was hardly freer than it is in Germany or Russia, at this moment.
(…)
But there are several vital differences between totalitarianism and all the orthodoxies of the past, either in Europe or in the East. The most important is that these orthodoxies of the past didn’t change, or at least didn’t change rapidly. In medieval Europe the Church dictated what you should believe, but at least it allowed you to retain the same beliefs from birth to death. It didn’t tell you to believe one thing on Monday and another on Tuesday. And the same is more or less true of any orthodox Christian, Hindu, Buddhist or Moslem today. In a sense his thoughts are circumscribed, but he passes his whole life within the same framework of thought. His emotions aren’t tampered with. Now, with totalitarianism exactly the opposite is true. The peculiarity of the totalitarian state is that though it controls thought, it doesn’t fix it. It sets up unquestionable dogmas, and it alters them from day to day. It needs the dogmas, because it needs absolute obedience from its subjects, but it can’t avoid the changes, which are dictated by the needs of power politics. IT declares itself infallible, and at the same time it attacks the very concept of objective truth. To take a crude, obvious example, every German up to September 1939 had to regard Russian Bolshevism with horror and aversion, and since September 1939 he has had to regard it with admiration and affection. If Russia and Germany go to war, as they may well do within the next few years, another equally violent change will have to take place. The German’s emotional life, his loves and hatreds, are expected, when necessary, to reverse themselves overnight. I hardly need to point out this effect of this kind of thing upon literature. For writing is largely a matter of feeling, which can’t always be controlled from outside. It is easy to pay lip-service to the orthodoxy of the moment, but writing of any consequence can only be produced when a man feels the truth of what he is saying; without that, the creative impulse is lacking. All the evidence we have suggests that the sudden emotional changes which totalitarianism demands of its followers are psychologically impossible. And that is the chief reason why I suggest that if totalitarianism triumphs throughout the world, literature as we have known it it is at an end. And in fact, totalitarianism does seem to have had that effect so far. In Italy literature has been crippled, and in Germany it seems almost to have ceased. The most characteristic activity of the Nazis is burning books. And even in Russia the literary renaissance we once expected hasn’t happened, and the most promising Russian writers show a marked tendency to commit suicide or disappear in prison.
I said earlier that liberal capitalism is obviously coming to an end, and therefore I may have seemed to suggest that freedom of thought is also inevitably doomed. But I don’t believe this to be so, and I will simply say in conclusion that I believe the hope of literature’s survival lies in those countries in which liberalism has truck its deepest roots, the non-military countries (…) That, at any rate, is the only hope to which anyone who cares for literature can cling. Whoever feels the value of literature, whoever sees the central part it plays in the development of human history, must also see the life and death necessity of resisting totalitarianism, whether it is imposed on us from without or from within.

George Orwell
(Broadcast, 30 April 1941; The Listener, 29 May 1941 in Essays, Everyman’s Library, 2002, la pp. 349-364)

Lasă un răspuns