Pentru autonomia unui judecător, important este nu lipsa controlului, ci ca acesta să nu fie unilateral

11 octombrie 2017
420 citiri

[Variabila tradițională care descrie justiția, independența, are o afinitate considerabilă cu ceea ce am numit noi autonomie. (…) Adică, de regulă, se înțelege că ea înseamnă abilitatea unui judecător de a judeca sincer, fără teamă de pedeapsă sau speranță de recompensă (…). (…) Deci, care aranjamente instituționale ar trebui privite ca o potențare a autonomiei ex ante sau ex post?
Definim autonomia ex ante ca fiind măsura în care o anumită instanță este lipsită de controlul unei facțiuni sau unui interes identificabil în afara instanței, înainte ca judecătorii să-și înceapă activitatea, prin procesul de numire. Definim autonomia ex post ca măsura în care o anumită instanță este liberă de presiuni exercitate de o facțiune sau de un interes identificabil din afara instanței, după ce judecătorii și-au început activitatea.

Pentru ambele, parametrul crucial nu este absența controlului, ci absența controlului unilateral. Această abordare este în concordanță cu viziunile clasice asupra imparțialității judiciare, dar nu depinde de un standard extrapolitic de imparțialitate. După cum observă Holmes, în politica adevărată „echilibrul mai multor parțialități este ceea ce putem avem mai aproape de imparțialitate”. În mod similar, Madison, în Federalist 51, cere să nu se creeze „un interes independent de majoritate”, ci mai degrabă un guvern care să fie deschis la „atâtea părți, interese și clase de cetățeni”, așa încât oprimarea unei părți de majoritatea tiranică să devină puțin probabilă.

În același mod, instanțele supuse multiplelor influențe suprapuse sunt mai puțin susceptibile de a fi părtinitoare în favoarea (sau împotriva) oricărei facțiuni partizane; este mai puțin probabil ca acestora să le fie teamă de pedeapsa vreunei facțiuni.   
Eugenio Zaffaroni, unul dintre participanții-cheie ai Adunării constitutive din 1994 a Argentinei și mai târziu judecător al Curții Supreme, a susținut acest lucru foarte clar în dezbaterea mecanismelor de numire judiciară: „Nu puteți asigura imparțialitatea prin punerea cuiva deasupra a ceea ce este uman. Dacă cineva crede că este mai presus de fragilitatea umană, mai mult decât un candidat la funcția de judecător, el este un candidat la terapie. Într-o democrație, imparțialitatea este asigurată printr-o garanție a pluralismului instituționaltraducere de av. Constantin Matei]

The traditional variable to describe judiciaries, independence, has considerable affinity with what we have called autonomy. (…)That is, it is usually understood to mean a judge’s ability to rule sincerely, without fear of punishment or hope of reward (…).
(…)
So which institutional arrangements should be seen as increasing ex ante or ex post autonomy?
We define ex ante autonomy as the extent to which a particular court is free from control by an identifiable faction or interest outside the court before the judges are seated, through the process of appointment. We define ex post autonomy as the extent to which a particular court is free from pressures by an identifiable faction or interest outside the court after the judges have been seated.
For both of these the crucial parameter is not the absence of control, but the absence of unilateral control. This approach is consistent with classic views of judicial impartiality but does not depend on some extra-political standard of impartiality. As Holmes notes, in real politics “the balance of many partialities is the closest we can come to impartiality.”
Similarly, Madison, in Federalist 51, calls not for the creation of “an interest independent of the majority” but rather for a government that is responsive to “so many parts, interests and classes of citizens” that oppression of any one part by a tyrannical majority becomes unlikely.
In the same way, courts subject to multiple overlapping influences are less likely to be biased in favor of (or against) any one partisan faction; they are less likely to be subject to fear of punishment by any one faction.
Eugenio Zaffaroni, one of the key participants in Argentina’s 1994 Constituent Assembly, and later a Supreme Court Justice, made this point very clearly in debating mechanisms of judicial appointment: “You cannot secure impartiality by putting someone above what is human. If someone thinks he is above human frailty, more than a candidate for judge he is a candidate for therapy. In a democracy, impartiality is secured through a guarantee of institutional pluralism.” (s.n. – M.M.-B.)

Daniel M. Brinks, Abby Blass
(Rethinking judicial empowerment: The new foundations of constitutional justice, ICON, aprilie 2017, la pp.307-308)

Lasă un răspuns