Cum este adesea cazul în sistemul juridic multilingv și multicultural al Uniunii, o noțiune care în aparență are aceeași denumire poate avea semnificații diferite

3 ianuarie 2018
409 citiri

C – Noțiunea de prezumție

28. Semnificația exactă a noțiunii „présomption” (în limba franceză în original), care este esențială pentru această cauză, a dat naștere unei dezbateri considerabile în cadrul ședinței. A reieșit că noțiuni care la prima vedere se pronunță (sau cel puțin se traduc) în mod identic sunt înțelese și, în fapt, funcționează destul de diferit în diverse sisteme juridice naționale. Astfel cum este adesea cazul în sistemul juridic multilingv și multicultural al Uniunii, o noțiune care în aparență are aceeași denumire poate avea semnificații diferite(16).

29. Astfel, în dreptul francez, înțelegem că noțiunea „présomption” poate fi definită ca o metodă de raționament juridic prin care un fapt care nu este dovedit este dedus dintr‑un alt fapt care a fost dovedit. O prezumție este considerată „de fapt” atunci când, într‑un caz particular, judecătorul este liber să adopte un astfel de raționament prin deducție. O prezumție este denumită „legală”, adică general aplicabilă, atunci când legiuitorul deduce un fapt care nu este dovedit dintr‑un alt fapt care a fost dovedit. O prezumție legală este „simplă” atunci când poate fi răsturnată prin proba contrară. În cazul în care nu poate fi răsturnată, aceasta este considerată „irefragabilă” sau „absolută”(17).

30. O abordare oarecum diferită, deși similară, există și în dreptul german(18). În schimb, următorul pasaj privind utilizarea acestei noțiuni în dreptul englez indică limitele clare ale transliterării termenului francez „présomption” în termenul englez „presumption”: „[î]n anumite situații, instanța poate trage concluzii din elementele de fapt dovedite de către o parte. […] [A]cestea nu reprezintă decât exemple recurente de dovezi circumstanțiale. Prin urmare, este greșită concepția de a le considera prezumții în sens strict, din moment ce acestea nu transferă în niciun moment sarcina probei persoanei împotriva căreia este prezentată dovada […] [A]cestea sunt adesea menționate în mod eronat drept «prezumții»”(19).

31. În cererea sa, instanța de trimitere utilizează noțiunea „présomption”. Acest termen a fost tradus astfel și în celelalte versiuni lingvistice ale întrebărilor publicate în Jurnalul Oficial, părțile și intervenienții care au prezentat Curții observațiile lor utilizând acest termen. Prin urmare, pentru a nu cauza o confuzie terminologică suplimentară în această etapă, vom utiliza acest termen. Totuși, din motive de claritate, vom explica mai jos cum vom utiliza această noțiune. Această utilizare corespunde modului în care înțelegem funcționarea noțiunii respective în dreptul francez, astfel cum părțile au subliniat în mod util în ședință.

32. Astfel, în prezentele concluzii, vom utiliza termenul „prezumție” pentru a ne referi la o situație în care un fapt sau un ansamblu de fapte este dovedit (A) și pe baza căruia se deduce probabilitatea apariției unui alt fapt sau ansamblu de fapte (B). În practică, noțiunea „prezumție” este utilizată aici pentru a desemna în esență o formă de probă circumstanțială sau de probă indirectă.

33. „Prezumțiile”, în sensul de probe circumstanțiale, astfel cum sunt descrise mai sus, constituie un fenomen destul de obișnuit. Acestea tind să reflecte experiențe trecute privind modul în care evenimentele sunt în mod normal susceptibile să se desfășoare, ele fiind transformate în metode empirice în scopul de a facilita și de a accelera procesul judiciar. Într‑un fel, acestea pot fi interpretate pur și simplu ca o etichetă utilizată pentru a descrie o parte a procesului de convingere a unui judecător în legătură cu justițiabilul care ar trebui să aibă câștig de cauză. Reclamantul prezintă judecătorului unele dovezi privind elemente de fapt, din care judecătorul trage anumite concluzii în legătură cu probabilitatea existenței altor elemente de fapt conexe. În acest stadiu, dovezile reclamantului par să prevaleze. Pârâtul contracarează cu alte dovezi solide, înclinând de data aceasta balanța în favoarea sa(20). Drept răspuns, reclamantul trebuie să prezinte dovezi mai convingătoare, în caz contrar riscând să piardă procesul(21).

34. În vederea analizei noastre ulterioare și inspirându‑ne din nou din dreptul francez, vom face aici distincție între prezumțiile „legale” și cele „de fapt”. Vom utiliza noțiunea „prezumție legală” pentru a ne referi la prezumția pe care un judecător este obligat în mod legal să o respecte. Cu alte cuvinte, pentru a utiliza exemplul de mai sus, judecătorul trebuie să deducă faptul B din faptul A și, în acest sens, libertatea sa de apreciere a probelor este într‑o anumită măsură limitată. În schimb, vom utiliza aici noțiunea „prezumție de fapt” pentru a ne referi la situația în care, în exemplul nostru, judecătorul are posibilitatea să deducă faptul B din faptul A, însă doar în cadrul libertății sale de apreciere a probelor.

35. O a doua distincție importantă în cadrul acestei analize este cea dintre prezumțiile refragabile și cele irefragabile. Revenind la exemplul de mai sus, considerăm că o prezumție este irefragabilă atunci când nu este posibil ca cealaltă parte să o răstoarne, indiferent care sunt dovezile pe care cealaltă parte le prezintă instanței. În schimb, o prezumție este refragabilă în cazul în care cealaltă parte poate prezenta dovezi suplimentare care determină judecătorul să concluzioneze, în cadrul aprecierii globale, că prezumția nu poate fi susținută.

36. Ținând cont de aceste clarificări terminologice, vom reveni acum la întrebările concrete ale instanței naționale.

Michael Bobek
(Concluziile prezentate în data de 7 martie 2017 în cauza C-621/15, EU:C:2017:176)

Lasă un răspuns