Aceasta nu trebuie să ne conducă să susținem că „există situații în care, pentru un moment, trebuie să acoperim libertatea cu o năframă, așa cum se acopereau odinioară statuile zeilor”

9 martie 2018
321 citiri

35. Desigur, împrejurări excepționale pot justifica restrângeri ale libertății individuale, care ar fi inacceptabile în condiții normale. Totuși, aceasta nu trebuie să ne conducă să susținem că „există situații în care, pentru un moment, trebuie să acoperim libertatea cu o năframă, așa cum se acopereau odinioară statuile zeilor” (41). De asemenea, aceasta nu înseamnă, astfel cum susține Regatul Unit, că în cauzele respective controlul jurisdicțional ar trebui să fie doar unul „dintre cele mai marginale”. Dimpotrivă, în cazul în care se consideră că riscurile pentru securitatea publică sunt de o importanță excepțională, presiunea pentru adoptarea unor măsuri care să încalce drepturile individuale, în special în cazul particularilor care au doar un acces limitat sau nu au deloc acces la procesul politic, este deosebit de puternică. În consecință, în astfel de împrejurări, instanțele ar trebui să își îndeplinească cu vigilență sporită datoria de a face ca statul de drept să fie respectat. Astfel, aceleași împrejurări care pot justifica restrângeri excepționale ale drepturilor fundamentale impun în același timp instanțelor să aprecieze cu grijă dacă aceste restrângeri merg dincolo de ceea ce este necesar. După cum vom examina în cele ce urmează, Curtea trebuie să verifice dacă susținerea privitoare la existența unor riscuri de o importanță excepțională pentru securitate este întemeiată și trebuie să asigure că măsurile adoptate mențin un echilibru adecvat între natura riscului pentru securitate și importanța afectării, ca urmare a adoptării acestor măsuri, a drepturilor fundamentale ale particularilor.

36. Potrivit Consiliului, Comisiei și Regatului Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului renunță la competența sa de control atunci când măsura atacată este necesară pentru punerea în aplicare a unei rezoluții a Consiliului de Securitate. Totuși, avem serioase dubii că Curtea Europeană a Drepturilor Omului își limitează propria competență în acest mod(42). Mai mult, chiar dacă aceasta ar fi situația, nu considerăm că acest fapt ar produce consecințe în prezenta cauză.

Notele de subsol:

41 – Montesquieu, De l’Esprit des Lois, Cartea XII („Il y a des cas où il faut mettre, pour un moment, un voile sur la liberté, comme l’on cache les statues des dieux”).

42 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „statele contractante nu ar putea, în numele luptei împotriva […] terorismului, să adopte orice măsură pe care o consideră adecvată” (Hotărârea Klass și alții din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 49). Mai mult, în Hotărârea Bosphorus Airways, aceeași instanță a analizat pe larg problema competenței fără ca măcar să facă aluzie la posibilitatea de a nu fi în măsură să își exercite controlul pentru motivul că măsurile contestate puneau în aplicare o rezoluție a Consiliului de Securitate [cauza Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi (Bosphorus Airways) împotriva Irlandei (nr. 45036/98)]. Astfel, Hotărârea Bosphorus Airways pare să susțină argumentul în favoarea controlului jurisdicțional. Cu toate acestea, potrivit Consiliului, Comisiei și Regatului Unit, ar reieși din decizia privind admisibilitatea pronunțată în cauza Behrami că măsurile care sunt necesare pentru punerea în aplicare a rezoluțiilor Consiliului de Securitate cad automat în afara sferei de aplicare a Convenției [a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Behrami împotriva Franței din 2 mai 2007 (nr. 71412/01) și Hotărârea Saramati împotriva Franței, Germaniei și Norvegiei din 2 mai 2007 (nr. 78166/01)]; a se vedea de asemenea Decizia cu privire la admisibilitate din 5 iulie 2007 pronunțată în cauza Kasumaj împotriva Greciei (nr. 6974/05) și Decizia cu privire la admisibilitate din 28 august 2007 pronunțată în cauza Gajic împotriva Germaniei (nr. 31446/02). Cu toate acestea, se pare că ne aflăm în prezența unei interpretări prea largi a deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului. Hotărârea Behrami privea o presupusă încălcare a drepturilor fundamentale de către forțele de securitate desfășurate în Kosovo sub auspiciile Națiunilor Unite. Statele pârâte au contribuit cu trupe la aceste forțe de securitate. Totuși, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și‑a declinat competența ratione personae în principal deoarece autoritatea și controlul misiunii de securitate rămâneau în sarcina Consiliului de Securitate și, prin urmare, acțiunile și inacțiunile reproșate erau imputabile Națiunilor Unite, iar nu statelor pârâte (a se vedea punctele 121 și 133-135 din decizie). Într‑adevăr, în această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut grijă să facă distincție între această cauză și cauza Bosphorus Airways (a se vedea în special punctul 151 din decizie). Astfel, poziția Curții Europene a Drepturilor Omului pare a fi aceea că, atunci când, potrivit normelor dreptului internațional public, actele contestate sunt imputabile Națiunilor Unite, această instanță nu are competență ratione personae, deoarece Națiunile Unite nu sunt parte contractantă la Convenție. Dimpotrivă, atunci când autoritățile unui stat contractant au luat măsuri procedurale pentru punerea în aplicare a unei rezoluții a Consiliului de Securitate în ordinea juridică națională, măsurile astfel luate sunt imputabile acestui stat și sunt astfel susceptibile de a fi supuse unui control jurisdicțional potrivit Convenției (a se vedea de asemenea punctele 27-29 din Decizia cu privire la admisibilitate din 16 octombrie 2007 pronunțată în cauza Beric și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei).

Miguel Poiares Maduro
(Concluziile prezentate în data de 16 ianuarie 2008, C-402/05 P, EU:C:2008:11)

Lasă un răspuns