690 citiri

Cum să progresezi din punct de vedere moral (sau „Ce ar face Platon în această situație?”)

[Acum, am spus că transformarea deciziilor în acțiuni și fapta de a nu permite ca cele spuse să rămână doar vorbe, este în mod caracteristic ceva tipic pentru prezența progresului.

Ceea ce este semnificativ în acest context este modelarea comportamentului nostru pe ceea ce felicităm la alții, dorința de a realiza lucrurile față de care ne exprimăm admirativ atunci când le vedem  înfăptuite de alții, dar și ca, în același timp, să nu dorim să contribuim nici măcar prin conivență la faptele pe care le considerăm greșite.

De exemplu, deși nu a fost surprinzător că temeritatea și curajul lui Miltiades au fost aplaudate universal în Atena, totuși, când Temistocle a spus că trofeul lui Miltiades îi dădea insomnii și nu îi permitea să se odihnească, a fost imediat evident că el făcea mai mult decât să exprime aprobare și admirație: el era, de asemenea, determinat să-i emuleze faptele și să-l imite pe Miltiades.

Așadar, trebuie să privim progresul nostru ca fiind doar minim atât timp cât admirația noastră față de succes se află și rămâne la un grad insuficient pentru a ne impulsiona spre imitația faptelor respective.

Ideea este că dragostea fizică nu este prin ea însăși forță de schimbare decât dacă este însoțită de dorința de a emula; și elogiul virtuții este, de asemenea, ineficient și încropit, dacă nu ne împinge și pe noi la astfel de fapte, și dacă nu ne face, în loc de a fi invidioși, să dorim – cu o dorință care se vrea satisfăcută – să emulăm un comportament bun. Alcibiade a subliniat importanța faptului că inima ne este mișcată de cuvintele unui filosof și a vărsării lacrimilor la simpla lor citire, dar acest aspect nu este tot ceea ce este important: fiecare om despre care se poate spune că face progrese reale compară propriul comportament cu faptele și acțiunile unui om de o bunătate exemplară și devine simultan atât îngrijorat de conștientizarea defectelor sale, precum și fericit datorită speranțelor și aspirațiilor sale înalte, și, totodată, plin de o constrângere neliniștită de a le imita. În consecință, el este susceptibil de a „fugi pe lângă un cal precum o face mânzul nemulțumit” (ca să folosesc o linie din Semonides), dorind să fie efectiv „altoit” pe caracterul și faptele omului bun. De fapt, această experiență este tipică pentru un progres autentic – să iubim cu drag caracterul celor ale căror comportamente dorim să le imităm, și întotdeauna să însoțim dorința de a fi ca ei cu bunăvoință, acordându-le acestor persoane respectul și onoarea cuvenite. Pe de altă parte, oricine se simte invidios în mod competitiv față de cei mai buni, trebuie să-și dea seama că este gelozia unei anumite reputații sau abilități care îi provoacă la acțiune și ca atare, astfel de persoane nu respectă sau admiră virtutea. Așa că putem să considerăm în mod legitim că am făcut progrese reale atunci când dragostea noastră pentru oamenii buni începe să fie în așa fel încât nu numai că noi, așa cum spune Platon, considerăm binecuvântate astfel de persoane, ci și pe oricine care ascultă „cuvintele emise de o gură responsabilă”, admirându-le postura, mersul, privirea și zâmbetul, – dorind să ne atașăm și să ne mulăm cât mai mult pe aceștia.

Suntem și mai îndreptățiți să afirmăm că am progresat mai ales atunci când nu admirăm doar partea de succes ce însoțește pe oamenii de virtute, ci, comportându-ne ca niște îndrăgostiți, nu ne lăsăm îndepărtați dacă ei au un defect de vorbire sau un ten palid: în ciuda lacrimilor și a mizeriei aduse de durerea și nefericirea sa, Pantheia tot l-a încântat pe Araspes și, în același fel, nu ar trebui să ne simțim respinși de exilul lui Aristides, de întemnițarea lui Anaxagora, de sărăcia lui Socrates (nota de subsol 1: Socrate nu putea să fi fost de fapt sărac, lucrând în armata ateniană, dar fără îndoială el și-a neglijat proprietatea în căutarea filosofiei (Plato, Phaedo, 82c-d), iar apoi sărăcia sa a devenit o menționare comună în literatură, acest aspect apărând la scurt timp după moartea sa, cu Platon și Xenophon) sau de condamnarea lui Phocion (nota de subsol 2: Phocion ‘cel Bun’ a fost condamnat la moarte de către democrația restaurată în 318 î.Hr.), iar pentru că privim virtutea respectivilor ca dorită chiar și în aceste circumstanțe, trebuie să ne apropiem de ea, citându-l pe Euripides ori de câte ori ocazia o cere – „Este incredibil cum oamenii înalți nu găsesc nimic rău”.

Vedeți, acea persoană care este suficient de inspirată să admire și să vrea să imite – în loc să se îndepărteze – chiar și pe cei care aparent au un aspect fizic nu prea plăcut, cu siguranță nu va putea fi vreodată determinată să nu mai facă fapte bune. De altfel, a devenit deja o practică a unei astfel de persoane, atunci când se îmbarcă într-un anumit fel de acțiune, să își înceapă activitatea – sau atunci când își asumă un risc – imaginându-și, mai întâi și întâi, pe oamenii adevărați din trecut:
„Ce ar face Platon în această situație? Ce-ar fi spus Epaminondas? Cum ar fi procedat Lycurgus sau Agelaus?

O astfel de persoană folosește fiecare dintre aceste personalități ca un fel de oglindă, în fața căreia se pune pentru a se aranja, ajustându-și poziția sau abținându-se astfel de la o măruntă remarcă sau emoție.

Unii oameni învață numele Dactililor de pe Muntele Ida și recită pe fiecare în mod constant, ca o vrajă, pentru a se feri de frică (nota de subsol 4: Dactilinii erau fierari – magi din folclor, legați de Muntele Ida din Creta sau de muntele omonim din Frigia. Se pare că numărul lor a fost destul de nesigur, variind de la cinci sau șase la treizeci și doi sau chiar o sută, – fără îndoială această practică a contribuit și la concentrarea minții); iar dacă povețele și amintirea oamenilor virtuoși din trecut apar cu ușurință în mintea noastră, atunci noi reușim să rămânem de partea adevărului și în siguranță, indiferent de emoțiile și dificultățile care ne apar în cale. Rezultă că acesta este un alt semn prin care poți recunoaște pe cineva care se îmbunătățește moral.

Mai mult decât atât, să te oprești din a înroși, fără a te ascunde sau fără a-ți rearanja niște maniarisme, atunci când o persoană care este renumită pentru capacitatea sa de autocontrol îți apare în cale în mod neașteptat, și, în schimb, să apari în fața acesteia în mod confident, este un semn al unei conștiințe consolidate. Se spune că Alexandru a văzut odată un mesager ce alerga spre el cu mâna dreaptă întinsă și arătând foarte mulțumit. „Ce știri aduci, prietenul meu?”, a spus Alexandru, „A revenit Homer la viață?” Pentru că el credea că singurul lucru ce lipsește faptelor sale era o voce care să-i povestească realizările, și asta deoarece sentimentul care umple caracterul unui om ce este pe cale să progreseze este, mai presus de orice, dorința de a se manifesta în fața unor oameni cu adevărat buni și de a-și expune casa, acțiunile, soția, copiii, ocupația și compozițiile vorbite și scrise și, prin urmare, reprezintă o sursă de durere pentru o astfel de persoană amintirea faptului că tatăl sau tutorele lui este mort și nu îl poate astfel vedea în starea lui actuală de progres, iar singurul lucru pentru care se va ruga în mod deosebit zeilor este ca aceștia să se întoarcă la viață și astfel să fie martorii stilului său de viață. Pe de altă parte, oamenii care nu-și asumă nicio răspundere pentru faptele lor și care au fost răsfățați sunt exact opusul: nu pot nici măcar să viseze despre rudele lor fără a se neliniști și fără a fi cuprinși de anxietate.

Există un alt semn, și nu unul minor, pe care trebuie să-l adăugați la celelalte despre care am discutat deja. Este semnul dat de faptul că ne-am oprit din a ne privi greșelile ca fiind triviale, și, în schimb, avem grijă să le acordăm atenția cuvenită în a le combate. Oamenii care nu se așteaptă să devină bogați nu au nici o problemă să cheltuie sume mici fără să se gândească prea mult deoarece ei cred că adăugarea acestora la suma mică pe care o au deja nu va produce oricum o sumă mare, în timp ce, la alții, cheltuielile calculate împreună cu economiile se unesc pentru a crește dorința de afluență cu cât îmbogățirea se apropie mai tare. Același lucru se întâmplă și cu un comportament care dorește să devină virtuos: dacă cineva va ceda doar rar în fața lui „Ce rost are?” și „Asta e! pentru moment – mai bine data viitoare”, și va aplica deci în fiecare situație dorința de virtute, nelăsându-se ademenit în a găsi scuze chiar și numai pentru greșelile cele mici, atunci este evident că în el se află impulsul de a dobândi o anumită puritate și că astfel dorește să evite nedreptatea de orice fel. În schimb, alții, gândindu-se că nimic nu este sau nimic nu poate fi în mod deosebit discreditabil, ei devin nonșalanți și neglijenți. De fapt, pentru ei, atunci când un zid se construiește, nu prezintă nicio importanță dacă se folosește lemnul sau piatra într-o atare construcție, sau dacă o stea care a căzut de pe mormânt este lăsată la picioarele acestuia, aspect care este analog cu comportamentul degeneraților care amestecă într-o singură grămadă diferite aspecte din comportamente mai vechi. Totuși, oamenii care progresează și care au realizat deja „o fundație solidă” pentru viața lor (ca și cum ar fi o casă pentru zei și regi) nu recunosc o valoare în lucrurilor alese la întâmplare, ci folosesc rațiunea ca margini drepte prin care aplică și potrivesc fiecare bucată împreună. Iar acest lucru, după părerea mea, este aspectul la care se referea Polclitus când a spus că aceia al căror lut este în stadiul în care sunt necesare vârfurile degetelor au cea mai dificilă sarcină.]

Now, we have said that translating decisions into actions and not allowing words to be just words withour turning them into deeds is particularly typical of progress. What is significant in this context is modelling our behaviour on what we commend and being keen to do what we express admiration for, while being unwilling even to connive at what we find fault with. For example, although it was not surprising that Miltiades’ courage and bravery were universally applauded in Athens, nevertheless, when Themistocles said that Miltiades’ trophy stopped him sleeping and allowed him no rest, it was immediately obvious that he was doing more than just expressing approbation and admiration: he was also moved to emulate and imitate Miltiades. So we must regard our progress as minimal as long as our admiration of success lies and fallow and remains inadequate in itself to spur us towards imitation.
The poing is that physical love is not a force for change unless it is accompanied by the desire to emulate; and commendation of virtue is also tepid and ineffective unless it nudges us and goads us to stop being envious and instead to want – with a desire that demands satisfaction – to emulate good behaviour. Alcibiades stressed the importance of the heart being moved by a philosopher’s words and of tears being shed, but that is not all that is important: anyonone who is making genuine progress compares his own conduct with the deeds and actions of a man who is an exemplar of goodness, and is simultaneously aggravated by the awareness of his defects, happy because of his hopes and aspirations, and full of a restless compulsion. Consequently, he is liable to ‘run like an unweaned foal close to a horse’ (to use a line from Semonides), because he longs to be virtually grafted on to the good man. In fact, this experience is typical of genuine progress – dearly to love the character of those whose conduct we desire to imitate, and always to accompany our wanting to be like them with goodwill which awards them respect and honour. On the other hand, anyone feeling competitively envious of his betters must realize that it is jealousy of a certain reputation or ability that is provoking him, and that he is not respecting or admiring virtue.

So when our love for good men starts to be such that we not only, as Plato says, count as blessed both the responsible man himself and anyone who listens ‘to the words emitted by a responsible mouth’, but we also admire and cherish his posture, walk, look and smile, and long to attach and glue ourselves to him, so to speak, then we can legitimately consider ourselves to be making genuine progress. This is even more legitimate if we do not admire only the successful aspect of men of virtue, but behave like lovers who are not put off if those they find attractive have a speech defect or a pallid complexion: despite the tears and misery brought on by her grief and misfortune, Pantheia still thrilled Araspes, and in the same way we should not be repelled by Aristides’ exile, Anaxagoras’ imprisonment, Socrates’ poverty (nota de subsol 1: Socrates could not in fact have been poor, since he served in a hoplite in the Athenian army; but he no doubt neglected his property in his pursuit of philosophy (cf. Plato, Phaedo, 82c-d), and then his poverty became a literary commonplace, beginning shortly after his death, from Plato and Xenophon onwards) or Phocion’s condemnation (nota de subsol 2: Phocion ‘the Good’ was condemned to death by the restored democary in 318 BC), but because we regard virtue as desirable even under these circumstances, we should draw near to it, quoting Euripides’ line whenever the occasion demands – ‘It’s incredible how high-minded people find nothing bad’. You see, someone who is inspired enough to admire and want to imitate even apparently awful things, rather than be put off by them, can certainly never be deterred from good things ever again. It has already become such a person’s practice, when he is embarking on some course of action, or taking up office, or taking a risk, to picture truly good men of the past and to wonder, ‘What would Plato have done in this situation? What would Epaminondas have said? How would Lycurgus or Agelaus have come across? He uses each of them as a kind of mirror, before which he puts himself in order, or adjusts his stance, or refrains from some relatively petty saying of his, or resists an emotion. Some people learn the names of the Dactyls of Mount Ida and steadily recite each one, as a spell to ward off fear (nota de subsol 4: The Dactyls were magician smiths of folklore connected with Mount Ida in Crete or with the homonymous mountain in Phrygia. It appears that their number was quite uncertain, ranging from five or six to thirty-two or even a hundred. No doubt this practice too helped to concentrate the mind); but if thoughts and memories of good men readily occur to people who are making progress and make them think again, then they keep them true and safe, whatever emotions and difficulties beset them. It follows that this is another mark by which you can tell someone who is morally improving.
Moreover, to have stopped getting all flustered, blushing and hiding or rearranging some idionsyncrasy when a person who is famous for his self-control unexpectedly appears, but instead to go up to such people confidently, can corroborate one’s awareness. Alexander apparently once saw a messenger running towards him with his right hand extended and looking very pleased. ‘What news, my friend?” said Alexander. „Has Homer come back to life?” For he thought that the one thing his exploits lacked was a voice that would give him undying fame. But the love which fills the character of a young man who is improving is, above all else, love of showing off before truly good people and of displaying his home, board, wife, children, occupation and spoken and written compositions; and consequently it is a source of pain for him to remember that his father or his tutor is dead and cannot see him in his present condition, and the one thing in particular he would pray to the gods for would be that they might come back to life and so witness his lifestyle and conduct. On the other hand, people who have taken no responsability for themselves and who have been spoiled are quite the opposite: they cannot even dream about their relatives calmly and without anxiety.
There is another mark, no minor one, for you to add, please, to the ones we have already discussed. It is to have stopped regarding any of one’s faults as trivial, and instead to take thorough care about and to pay attention to all of them. People who do not expect to become affluent have no qualms about spending small amounts, because they think that adding to the small amount they already have will not produce a large amount, whereas anticipation joins with savings to increase love of affluence the closer it gets to its goal. It is the same with conduct which pertains to virtue: if someone scarcely gives in to ‘What’s the point?’ and „That’s it for now – better next time’, but applied himself on every occasion, and gets fed up and irritated if vice ever worms its way, with its excuses, into even the slightest of his faults, then he is obviously in the process of acquiring for himself a certain purity and wants to avoid being defiled in any way whatsoever. On the other hand, thinking that nothing is, or can be, especially discreditable makes people nonchalant and careless about the little things. In fact, when a wall of some kind or other is being built, it does not make any difference if the odd piece of wood or ordinary stone is used as infrastructure, or if a stele that has fallen off a tomb is put in the footings, which is analogous to the conduct of degenerates who jumble together into a single heap any old business and behaviour. But people who are progressing, and who have already ‘fashioned a fine foundation’ for their life (as if it were a home for gods and kings), do not admit things chosen at random, but use reason as a straight-edge by which to apply and fit every single part together. And this, in my opinion, is what Polyclitus was referring to when he said that those whose clay is at the stage when fingertips are required have the hardest task.

Plutarh
(On being aware of moral progress în Essays, Penguin Classics, 1992, la pp. 142-146)

Back To Top