Lipsa regulilor nu conduce la libertate, ci la tirania dorințelor (asupra rațiunii)

8 aprilie 2018
855 citiri

[Ți-am scris și ți-am trimis, Nicander, prelegerea mea despre cum să asculți pe alții vorbind, ca să te ajut să cunoști modul corect de a asculta/aude pe oricine încearcă să te convingă de o idee, acum că ai fost eliberat de sub tutelă și ai îmbrăcat mantaua bărbăției (nota de subsol nr. 2: Literal, cât și metaforic. Nicander se va schimba în toga virilis sau îmbrăcămintea adulților, pe care, cu permisiunea tatălui său, o va purta începând cu o vârstă cuprinsă între 14 și 17 ani).

Lipsa regulilor (pe care sectorul nedisciplinat al tinerilor o numește libertate) stabilește stăpâni care sunt mai tiranici decât profesorii și instructorii din copilărieacești stăpâni sunt dorințele, ce pun stăpânire de parcă ar fi ieșit din închisoare, ca să spunem așa. Așa cum, potrivit lui Herodot, femeile își pierd inhibițiile deodată cu hainele, așa și unii tineri, atunci când își pierd mantaua copilăriei, ei scapă, în același timp, de inhibiție și precauție și, odată ce au renunțat la îmbrăcămintea restrictivă, – se găsesc inundați de auto-indulgenţă.
Ție, pe de altă parte, ți s-a spus adesea că ascultarea de Dumnezeu și ascultarea Rațiunii sunt unul și același lucru; deci ține cont de faptul că, pentru oamenii inteligenți, trecerea de la copilărie la maturitate nu este o abandonare a regulilor, ci o schimbare a celui care le stabilește: în loc de cineva ale cărui servicii sunt angajate și cumpărate, oamenii ajunși la maturitate acceptă în viața lor conducerea divină a Rațiunii – și doar cei care urmează rațiunea merită să fie considerați liberi. Numai ei trăiesc așa cum doresc, de vreme ce ei au învățat să vrea doar ceea ce le este necesar; pe când capriciile și acțiunile indisciplinate și iraționale denotă o castă inferioară și există puțină libertate de voință în schimbarea adesea a minții.
(…)
Cred că te vei bucura de un preambul referitor la simțul auzului. Theophrastus îl descria ca fiind cel mai emoționant dintre simțuri pe motiv că nimic din ceea ce este vizibil, nici gustos, nici care privește atingerea, nu poate distrage mai mult atenția, aducând confuzie și tulburare, ca atunci când mintea este agresată de zgomote de un anumit gen. Dar, de fapt, simțul auzului este mai degrabă ceva rațional decât emoțional. Multe regiuni și părți ale corpului permit viciului să intre și să afecteze mintea, dar virtutea nu are decât o singură intrare – urechile tinerilor, cu condiția ca nici un fel de lingușire să nu le fi contaminat și să le fi corupt. De aceea, Xenocrates a sugerat că mai degrabă copiii, decât boxerii, ar trebui să fie echipați cu protecție la urechi: pentru că în timp ce urechile ultimilor sunt lovite doar prin lovituri fizice, cele ale primilor sunt marcate de cuvinte. El nu recomanda să transformăm o ureche într-una surdă sau chiar să devenim surzi, ci ne sfătuia să fim vigilenți cu privire la observațiile proste ce se aduc unui copil, și asta până când alte observații bune – pe care ni le putem imagina ca niște santinele care cultivă filosofia în caracterul lor – vor putea pune stăpânire pe acea parte din caracter care este deosebit de instabilă și credulă.
(…)
Este de la sine înțeles că un tânăr care nu a primit nicio educație și care nu a căpătat un gust cu privire la modul în care se formează un discurs rațional, va rămâne nu numai steril și neproductiv din punctul de vedere al apariției virtuții, ci va avea toate șansele să fie marcat și pervertit de vicii, luând astfel naștere buruieni mentale abundente în solul său pârlog. Cauza a toate acestea constă în înclinația oamenilor spre plăcere și în tendința de a avea rezerve cu privire la orice implică efort și muncă grea, și deși ele nu sunt tendințe externe implantate de cuvinte, ele sunt (ca să zicem așa) surse native de condiții patologice: dacă aceste tendințe dobândesc libertatea de a se plimba de-a lungul și de-a latul căilor mentale pe care au capacitatea să le traverseze în mod natural, adică dacă natura lor nu devine disciplinată prin folosirea de argumente bune pentru a le eradica sau pentru a le îndepărta, atunci se va putea afirma pe bună dreptate că nu va exista nici o fiară sălbatică care să nu pară mai îmblânzită în comparație cu o așa ființă umană.
[3] Prin urmare, deoarece atât avantajele, cât și pericolele inerente ascultări/auzului sunt la fel de mari pentru tineri, eu sunt de părere că tehnica ascultării ar trebui să fie un subiect constant de discuție și dezbatere. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor se confruntă cu această problemă într-un mod greșit: aceștia practică tehnicile discursului înainte de a învăța tehnicile ascultării unui discurs, fiind de părere că discursul are nevoie de studiu și de îngrijire, considerând că beneficiile se vor acumula chiar și printr-o abordare neatentă a tehnicii ascultării. Este posibil ca jocurile ce privesc aruncarea unei mingi să implice o învățare simultană atât a aruncării, cât și a prinderii mingii, dar în ceea ce privește discursul și tehnica sa, receptivitatea propriu-zisă (i.e. ascultarea – n.n.) trebuie învățată înainte de a deprinde tehnica discursului, așa cum conceperea și sarcina preced nașterea unui descendent viabil. (…)]

[1] I have written out and sent to you, Nicander, my lecture on how to listen, to help you to know the correct way to listen to anyone who is trying to persuade you, now that you have been released from guardians and have taken on the mantle of manhood (nota de subsol 2: Literally, as well as methaphorically. Nicander would change to the toga virilis, or adult dress, with his father’s permission, probably at some time between the ages of fourteen and seventeen.).
For lack of rules (which the undisciplined sector of the young call freedom) sets masters over one which are more tyrannical than the teachers and trainers familiar from childhood – these masters are the desires, when they have broken out of prison, so to speak. Just as, according to Herodotus, women discard their inhibitions along with their clothes, so when some young people shed the mantle of childhood, they simultaneously shed inhibition and caution, and no sooner have they divested themselves of restrictive clothing, than they overflow with self-indulgence.
You, on the other hand, have often been told that following God and listening to reason are identical; so bear in mind that for intelligent people the passage from childhood to adulthood is not an abandonment of rules, but a change of ruler: instead of someone whose services are hired and bought, they accept in their lives the divine leadership of reason – and it is only those who follow reason who deserve to be regarded as free. For they alone live as they want, since they have learned to want only what is necessary; but indisciplined and irrational whims and actions signify an inferior caste, and there is little freedom of will in often changing one’s mind.
(…)
I think you will enjoy a preamble about the sense of hearing . Theophrastus describes it as the most emotional of them all, on the grounds that nothing visible or tasteable or touchable brings the degree of distraction, confusion and turmoil which seizes the mind when the hearing is assaulted by crashing, clattering and booming noises of a certain kind. But in fact it is more rational than emotional. Many bodily regions and parts allow vice to enter through them and affect the mind, but virtue has only one handle – the ears of the young, provided no flattery has contaminated and corrupted them, and no negative remarks have even been allowed to fall upon them. That is why Xenocrates suggested that it was children rather than boxers who ought to be equipped with ears protectors: the ears of the latter are marred by blows, but the characters of the formers are marred by words. He was not recommending turning a deaf ear or actually being deaf, but he was advising wariness about negative remarks, until other good remarks – picture them as sentinels nurtured by philosophy in one’s character – occupy that part of the character which is particularly unstable and credulous.
(…)
It goes without saying that a young man who is denied all instruction and never tastes any rational discourse not only remains barren and unproductive of virtue, but also might become marred and perverted towards vice, producing plentiful mental weeds from his unturned and unworked soil, as it were. The reason for this lies in the tendency towards pleasure and the tendency to have reservations about hard work, which are not external tendencies implanted by words, but are (so to speak) native sources of pathological conditions: if these tendencies are allowed to roam free along the paths they naturally take, if their nature is not disciplined by using good arguments to eradicate or divert them, then there is no wild beast which would not appear tame compared to a human being.
[3] Therefore, since both the benefits and the dangers inherent in listening are equally great for young people, I am of the opinion that listening ought to be a constant topic of discussion in one’s own mind and with other people. This is especially so because it is noticeable that most people go about the matter in the wrong way: they practice speaking before they have got used to listening, and they think that speaking takes study and care, but benefit will accrue from even a careless approach to listening. It may be the case that in ball games learning to throw and learning to catch that ball are simultaneous, but in dealing with speech proper receptivity is prior to delivery, just as conception and pregnancy precede the birth of a viable offspring.

Plutarh
(On Listening în Essays, Penguin Classics, 1992, la pp. 27- 30)

Lasă un răspuns