Bineînțeles, cu vremea s-a produs o „îmblânzire” a legii, corpul individului devenind treptat valoros, de la începutul secolului XIX-lea, când pedeapsa cu moartea a fost înlăturată, preferându-se trimiterea delicvenților în închisori speciale din cadrul mânăstirilor

14 aprilie 2018
401 citiri

Familia nu a renunțat la trăsăturile sale pregnant tradiționale, dar a început să lase, odată cu înaintarea în secolul al XIX-lea, o mai mare libertate de exprimare cuplului, iar modul în care această libertate s-a manifestat poate fi surprins și în documentele proceselor de răpire care trec prin mâinile judecătorilor și ale domnului.
(…)
Limba română, bogată în nuanțe și în inovații lexicale, care doar aparent sunt lipsite de orice înrudire, a asociat întotdeauna răpirea cu furtul și siluirea, dar și cu seduceea și cu amăgirea cu promisiuni deșarte. (…) Legislația va căuta să lămurească atât caracterul spontan al săvârșirii răpirii, cât și măsura în care femeia a acceptat să fie răpită. (…) Dar forța nu reprezenta singura modalitate de înfrângere a rezistenței feminine, ci poate mai eficient și mai lipsit de pericole era jocul seducerii. Cu vorbe meșteșugite, bărbatul o aborda, o curta și o convingea pe femeie să-i părăsească pe ai săi, pentru a i se alătura într-o aventură a dragostei. Promisiunile erau parte a acestui joc și se refereau, în general, la încheierea unei căsătorii și la traiul dus departe de casa părintească, la care cuplul s-ar fi întors, în final, poate, pentru a obține binecuvântarea.
(…)
Mai trebuie spus că în tradiția populară răpirea era considerată un fapt obișnuit în mediul rural pentru toți bărbații care tânjeau după o fată, dar nu se puteau căsători cu ea din cauză că părinții ei se împotriveau. Motive puteau fi destule: era de neam prost, sărac, lipsit de educație sau, pur și simplu, nu se putea face plăcut. Cu voia ei, fata se lăsa răpită și apoi tot satul afla de fuga lor. Firesc, urma nunta, așteptată și încuviințată acum de părinți, dornici să-și refacă onoarea compromisă și neputându-se împotrivi voinței celor doi tineri. (…) O mare parte din călătorii ce au străbătut spațiul românesc nu au înțeles că răpirea era parte a unei tradiții, adoptată uneori și de comunitățile catolice din Moldova, și, mai mult decât atât, putea fi intermediată de către preot.
(…)
Însă, ca instituție, Biserica nu a rămas impasibilă în fața răpirilor, chiar dacă făceau parte din tradiție, și a căutat necontenit un sprijin pe lângă domnie pentru a le pune capăt. Biserica era conștientă că reprezentanții săi nu se puteau implica într-o răpire fără a fi în mod automat asimilați cu ideea de imoralitate și de inconsecvență față de normele promovate în mod public. De aceea, ierarhilor locali li s-au fixat și atribuțiuni judecătorești, având obligația de a cerceta astfel de pricini, precum și orice alte spețe legate de moralitatea enoriașilor (adulter, curvie, bigamie sau vrăjitorie).
(…)
În rândurile elitei, răpirea, ca soluție de a grăbi sau a impune o căsătorie, era cu mult mai rar întâlnită în secolul al XIX-lea și chiar în secolul al XVIII-lea, fiind văzută și tratată ca un act excepțional. Dintre puținele exemple, cronicile românești au reținut și au comentat îndelung cazul lui Gheorghe Ștefan, care, înainte de a deveni domn al Moldovei (1653-1658), fiind vădut, a răpit-o pe Safta, care mai apoi i-a devenit soție. (…)
Ce spunea legea?
În secolul al XVII-lea, Îndreptarea legii (1652) face pentru prima dată o descrire completă din punct de vedere juridic a răpirii, arătând clar care sunt cele două elemente constitutive care caracterizează acestă infracțiune: luarea cu forța dintr-un loc a femeii și necinstirea ei. (…)
De altfel, același cod de legi hotăra că răpire poate fi considerată doar fapte ale cărei victime erau femeile a căror respectabilitate fusese deja dovedită: femeile necăsătorite, dar care trăiau alături de părinți, care le privegheau; femeile măritate și văduvele, care-și păziseră cinstea și nu lăsaseră loc de necuviințe; călugărițele, aflate sub oblăduirea și supravegherea Bisericii. Din acest punct de vedere nu exista nicio deosebire față de Occidentul medieval. Apartenența și dependența de cineva superior prin gen, statut social și vârstă erau o garanție a înfrânării pornirilor considerate deviante pentru femei. Puternic legat de ideea de păcat, actul răpirii nu era considerat o infracțiune, dacă victimile sale erau prostituatele, femeile cu reputație îndoielnică sau cele ce vagabondau pe străzi și care, nefiind supuse nici unui control, erau predispuse să inițieze sau să accepte diverse propuneri indecente.
(…)
Tatăl, logodnicul sau soțul erau cei care îl chemau în fața instanței pe răpitor, și nu femeia ultragiată. Fiind de inspirație bizantină, legislația românească a introdus și a perpetuat un tipar al răpirii, la care judecătorii se raportau ori de câte ori aveau de soluționat astfel de pricini.
(…)
Sentințele întâlnite în procesele de răpire sunt cedarea averii bărbatului către femeie, în cazul încheierii unei căsătorii, și pedeapsa cu moartea, prin tăierea capului, când răpirea a fost însoțită de agresiunea corporală dovedită. Bineînțeles, cu vremea s-a produs o „îmblânzire” a legii, corpul individului devenind treptat valoros, de la începutul secolului XIX-lea, când pedeapsa cu moartea a fost înlăturată, preferându-se trimiterea delicvenților în închisori speciale din cadrul mânăstirilor (Snagov, Mărgineni, Văcărești). (s.n. – M.M.-B.)

Nicoleta Roman
(Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, ed. Humanitas, 2016, la pp. 124-131)

Lasă un răspuns