Paradoxal, Biserica interpreta legea legată de slobozire în mod aproape contrar

15 aprilie 2018
1.014 citiri

Până la jumătatea secolului, recunoașterea calității de cetățeni liberi a copiilor din căsătoriile mixte s-a făcut potrivit Legii Caragea (1818). În practica juridică, norma cel mai des invocată era pravila, dar, deși adeseori se trimite la Îndreptarea legii (1652), citarea referinței juridice în rezolvarea cazurilor a arătat că judecătoriile locale se inspirau și din alte coduri de legi. Legiuirea Caragea (1818) prevedea în mod clar, în capitolul 6, că toți copiii născuți din părinți slobozi sunt slobozi din punct de vedere juridic, la fel ca și cei născuți dintr-o mamă liberă. (nota de subsol 3: Legiuirea Caragea (1818), ediție critică, Editura Academiei Române, București, 1955, p. 10).
(…)
Statul a dus o luptă în privința familiei mixte, nu atât cu proprietarii individuali, cât cu Biserica, care devenise o instituție greu de controlat și care aplica propriile reguli în cadrul mânăstirilor sale de pe teritoriul principatului.
(…)
În general, rudele părintelui liber vorbesc despre femeia „care s-a îndrăgit” cu un țigan. Ele își asumă familia creată într-o astfel de uniune, dar doresc mai mult de atât, și anume atragerea și integrarea copilului în lumea lor. În 1832, Ioana sin Preda Bufu din Nițulești arătă cum fiica sa, Rada, s-a căsătorit cu un rob al Ilincăi Amărasca de pe Valea lui Gâldău, cu care a avut o fiică, Manda. La data înaintării plângerii către tribunalul Dolj, fata era o „copilă” și era „ținută ca o roabă”, Ioana dorind ca Manda să fie recunoscută ca persoană liberă, pentru că, încheia ea „și eu sunt rumâncă și niciodată nu poci a îngădui de a vedea copiii fiicei mele robi” (nota de subsol 1: ANR, Județul Dolj, Tribunalul Dolj, 32/1832, f.1). La fel, fratele Ilincăi, Constantin, a venit în fața autorităților cu plângere de dezrobire pentru copiii ei pentru că „acum au luminat Dumnezeu pe stăpânire de a se dezrobi acest fel de nedreptăți”. Atât el, cât și sora sa au arătat cum au ajuns să se apropie și să se îndrăgească, Ilinca fiind slugă și țiganul Mihai rob la curtea lui Dumitrache Golumbeanu. Pe cei doi i-a căsătorit preotul Nicolae din Andreești, iar naș a fost Dincă al lui Dinu Udrescu, însă amândoi, martori la încheierea unei căsătorii pe care doresc să o dovedească legală, muriseră în 1836, când a fost înaintată cererea. Pe lângă dezrobire, Ilinca cere să primească și vitele pe care ei le-au dobândit, „după ce s-au luat în cununie”. La început, Golumbeanu s-a opus, dar mai apoi, pentru că i s-a adus la cunoștință legea, i-a dezrobit pe cele patru fete și pe băiat, copiii femeii, dar nu i-a dat și vitele, hainele și alte lucruri. Motivul invocat și acceptat de judecătoria județului Gorj a fost acela că ea nu a putut dovedi că se căsătorise cu țiganul Mihail și, conform legii, avutul unui țigan rămânea stăpânului.
(…)
Paradoxal, Biserica interpreta legea legată de slobozire în mod aproape contrar. O română, odată căsătorită cu un țigan, era asimilată acestuia, iar copiii erau considerați și tratați ca robi. Instituția ecleziastică a dovedit o mai mare împotrivire la acceptarea și punerea în aplicare a legilor dezrobirii decât orice alt particular; întrucât o afecta din punct de vedere economic, fiind cel mai mare deținător de robi. De aceea, înfruntările, dacă le putem nimi astfel, dintre stat, care-l reprezenta pe omul care venea să vorbească despre drepturile sale, și Biserică erau de lungă durată și greu de rezolvat de către fiecare parte.
Înainte de a ajunge la tribunal, individul se îndrepta spre cel care-l trata ca un rob, în speranța că vor ajunge la o înțelegere; abia în urma unui refuz categoric și repetat se ajungea la judecată. Așa a făcut în 1846 și Păuna, fata lui Gheorghe, românul din satul Mănăilești, județul Vâlcea, când a căutat slobozirea ei și a copiiilor de mânăstirea Bistrița: „Substicălita, aflându-mă de neam românesc, născută din părinți slobozi, după împrejurările vremii, m-am înclinat cu un Dinu Cernea, robul sfintei mânăstiri Bistrița, ce acum se află încetat din viață. Și am șăzut cu el câteva vreme, în care, făcând din trupul meu cinci copii parte bărbătească și fămăiască. Văz că acum când ei s-au făcut destoinici de muncă îi supără sf mânăstire în slujbele lor ca pe robi, fără să ia în băgare de seamă cele ce pravila legiuiește la capul 1-iu, unde se zice că cel ce se naște slobod, slobod rămâne” (nota de subsol 1: ANR, Logofeția Pricinilor Bisericești, 25/1846, f.2).
Avocatul Matache Mavromate, avocat al pricinilor bisericești, a făcut tot posibilul pentru a apăra interesele mânăstirii, dar, în cele din urmă, statul a hotărât recunoașterea calității de om liber a copiilor. (s.n. – M.M.-B.)

Nicoleta Roman
(Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, ed. Humanitas, 2016, la pp. 261-266)

Lasă un răspuns