Masochismul, sadismul, distrugerea și autodistrugerea, războaiele, revoltele și revoluțiile, ura pe care ne-o purtăm unii altora sunt provocate, cu sau fără știință, doar de …

4 octombrie 2018
458 citiri

Nu, n-am putut, nici un moment n-am putut să mă simt în largul meu în lumea asta de nefericiri și moarte, pentru care m-am simțit neputincios să fac cât de cât ceva: orice acțiune iese prost. Anii au adâncit în mine tristețea, oboseala, dezgustul, frica. Așa că mi-am făcut meseria, am spus că nu e nimic de spus, am „scris”, ca să folosesc expresia asta penibilă, am scris cu o caznă aproape de neînvins, și cu cât ceea ce scriam părea mai vesel, cu atât îmi sporea disperarea. Mi-a devenit imposibil, sau aproape, să scriu comedii: deci într-adevăr ca să mă ușurez m-am apucat să scriu drame mai negre. Despre mizerie și despre spaimă scriu chiar cu un soi de satisfacție: cum poți vorbi despre altceva când ești conștient că vei muri? Groaza și furia stârnite de faptul că e muritoare fac din omenire ceea ce este. Masochismul, sadismul, distrugerea și autodistrugerea, războaiele, revoltele și revoluțiile, ura pe care ne-o purtăm unii altora sunt provocate, cu sau fără știință, doar de sentimentul sfârșitului nostru iminent și transformate, fie că sunt transferate sau nu, de frica de moarte. Nu ne simțim bine aici, nu ne simțim acasă. Câtă vreme nu ni se va garanta nemurirea, nu vom fi împliniți și ne vom urî unii pe alții în ciuda dorinței de-a ne iubi. Dar vai! cum ar putea făpturile născute din nefericire să nu se teamă de orice vine de la alte făpturi născute din nefericire? Fiecare urăște pe celălalt pe muritorul care este el însuși. Zicală: copii, nu vă încredeți unii într-alții.
Și totuși, și totuși, există învățătura acelor minunați rabini hasidici care știau ce e iubirea, care știau cum se poate ajunge la ea, care ar putea să ne învețe din nou iubirea, dacă n-am fi noi surzi și orbi. Știința iubirii. Nici să-ți nimicești dușmanii, căci de fapt dușman nu există, dușmani avem numai din greșeală, nici să fugi de pe fața pământului, ci să-l cureți, adică să restitui oamenilor o conștiință trează. Să unești relativul cu absolutul, să redai orbirii încrederea într-o înțelepciune. (s.n. – M.M.-B.)

Eugen Ionescu
(Jurnal în fărâme (trad. I. Bădescu), Humanitas, pp. 140-141)

Lasă un răspuns