M-au marcat unii profesori de facultate din România. Adesea, am fost influențat de ei, într-un fel foarte curios, prin opoziție: nu gândeam ca ei (n-am niciodată încredere în adevărurile colective)

6 octombrie 2018
817 citiri

Deocamdată, aș dori să ne întoarcem la acele elemente de hazard care dau anilor de ucenicie ai fiecăruia o tonalitate particulară. Au existat oare în copilăria, în tinerețea dumneavoastră oameni, profesori sau prieteni, evenimente care v-au influențat profund ori v-au marcat?
– Nu-mi aduc aminte de această frază asupra hazardului care ne-a format. Nici nu mai știu dacă e justă. Nu mai știu nici dacă există cu adevărat hazard. Mă întreb dacă nu noi suntem cei care facem ce vrem din evenimentele care ni se întâmplă, din profesorii pe care-i avem. Evenimentele și profesorii sunt hazardul, în ce ne privește însă, noi facem ceva din acest hazard, în felul nostru. Astfel, m-au marcat unii profesori de facultate din România. Adesea, am fost influențat de ei, într-un fel foarte curios, prin opoziție: nu gândeam ca ei. Poate că sunt eu afurisit, poate că sunt ca un elev sucit. În orice caz, nu-i acceptam. Atitudinea mea constantă, în fine tendința, înclinarea mea era să mă opun lor.
Aveam astfel un profesor de estetică literară care avea ambiția să măsoare cu exactitate poezia.
(…)
În alte rânduri, existau între mine și profesorii mei opoziții mult mai adânci, care nu erau, cred, doar expresia unei fronde de adolescent. Era vorba de câțiva profesori din București care, în acel moment, se nazificaseră și erau teoreticieni ai rasismului, nietszcheeni sau subnietzscheeni, emuli ai lui Rosenberg – sau chiar ai lui Spengler (care nu era în grațiile naziștilor, dar care era totuși un premergător al nazismului).
(…)
– Să ne întoarcem la viața dumneavoastră bucureșteană.
– Foarte interesante au fost totuși conflictele violente cu un mediu în care nu mă mai simțeam în largul meu, conflictul nu cu niște idei, ci cu sentimente pe care nu le acceptam. Într-adevăr, înainte să devină ideologice, nazismul, fascismul etc. sunt, mai întâi, sentimente. Toate ideologiile, inclusiv marxismul, nu sunt decât justificările și alibiurile anumitor sentimente, anumitor pasiuni, și deopotrivă instincte izvorând din lumea biologicului.
Apoi, conflictul a devenit mai grav. Îmi făcusem un număr de prieteni. Or, mulți dintre ei – prin 1932, 1933, 1934, 1935 – treceau la fascism. (…)
(…)
Mă simțeam din ce în ce mai singur. Eram un anumit număr de oameni care nu voiam să acceptăm lozincile, ideologiile care ne asaltau. Era foarte greu să reziști, nu pe planul acțiunii politice (ceea, ce, evident, ar fi fost foarte greu), dar chiar și pe simplul plan al unei rezistențe morale și intelectuale, fie și tăcută, pentru că, atunci când ai douăzeci de ani, când ai profesori care-ți fac teorii și expuneri științifice sau pseudoștiințifice, când ai împotrivă ziare, o întreagă ambianță, doctrine, o întreagă mișcare, este într-adevăr tare greu să reziști, adică să nu te lași convins; din fericire, soția mea m-a ajutat mult.
– Dar ceea ce-mi povestiți este istoria lui Berenger din Rinocerii!
– Exact. N-am niciodată încredere în adevărurile colective. Cred că o idee este adevărată atunci când încă nu s-a afirmat, în momentul în care s-a afirmat, ea devine excesivă. În acel moment, în afirmarea acelei idei, apar un abuz, o exagerare, care o fac greșită. Pot gândi ceea ce vă spun datorită unui alt maestru, cu care m-am întâlnit de puține ori, dar pe care l-am citit mai des: Emmanuel Mounier. Mounier făcea în mod constant extraordinarul efort de luciditate constând în a vedea ce era adevărat și ce era fals în fiecare afirmație istorică. Era singurul care făcea acest efort de a discerne adevărul de neadevăr, acest efort de luciditate. Acum, acest efort nu se mai face. Oamenii se lasă purtați de pasiunile lor, pe care refuză să le elucideze, fiindcă vor să le păstreze. Cu cât oamenii sunt mai de vază, cu atât se lasă mai mult pradă pasiunilor lor și cu atât mai mult contribuie la agravarea confuziei și a haosului. Uitați-vă la Sartre.
(…) (s.n. – M.M.-B.)

Eugen Ionescu
(Între viață și vis – convorbiri cu Claude Bonnefoy (trad. S. Cioculescu), Humanitas, ed. a II-a, 2017, la pp. 21-23)

Lasă un răspuns