Multe persoane originare din țări totalitare, sau care trăiesc acuma acolo, mi-au spus: Cum ați știut ce mi s-a întâmplat?

7 octombrie 2018
356 citiri

Dacă Omul cu valize este alcătuită în mare parte din vise, nu totul provine din vise. Scena de la spital nu este o scenă de vis. (…)
Ca să revenim la ansamblul piesei, în afară de două sau trei scene, totul este o suită de vise care se înlănțuie în jurul anumitor teme obsesive. În mare măsură, aceste vise se leagă de amintirile mele se prelungesc, reiau obsesii pe care le am în stare de veghe, dar care, în vis, devin mai incisive, mai neliniștitoare.
Aceste vise sunt adevărate, căci prin obsesie sau prin amintire sunt legate direct de faptul trăit. În vise, îmi amintesc de personaje, de situații care iau însă o coloratură diferită. Văd, revăd persoane pe care le cunosc, pe care le-am cunoscut, care au fost foarte legate de viața mea: tatăl meu, bunicii mei, mama, cea de-a doua soție a tatei, etc. Aceste persoane acționează în visele mele sau eu sunt în căutarea lor. Există, de asemenea, vechi prieteni și țara de origine (România – M.M.-B.) din care am plecat de îndată ce am putut, în 1942, evadând sub pretextul studiilor. Iar în visele mele mi-e frică să revin în această țară, iar frica mă face să cred că sunt acolo și că sunt urmărit. Povestea Omului cu valize este aceea a unui om care nu vrea să se înapoieze în țara lui, dar care nu e sigur, în vis, că a scăpat cu adevărat de acolo, care este mereu bântuit de tinerețea lui și de problemele pe care le-a trăit. De aici acest personaj care e la el acasă, nefiind la el acasă: când vrea să fie la el, în țara lui, administrația, puterea îi refuză apartanența la această țară; când vrea să plece, dimpotrivă, i se recunoaște această apartenență și este obligat să rămână. În cele din urmă, nu mai știe care-i este apartenența, care-i e cetățenia. Caută o ambasadă străină ca să obțină un pașaport, însă acest pașaport nu i se eliberează nicăieri. În realitate, acest personaj nu aparține nici unui grup determinat și se simte pretutindeni congenital străin.
Este un veșnic călător.
– Da, însă nu se poate elibera de angoase, pentru că le poartă în valizele sale. Dacă și-ar putea abandona valizele, în acel moment ar fi liber. Dar el nu e liber. Este în aceeași măsură străin și înrobit fără voia lui.
Valizele reprezintă inconștientul?
– Evident.
– Dacă înțeleg bine, personajele și situația piesei aparțin universului dumneavoastră, dar sunt înfățișate aici pe un dublu plan, real și mitologic.
– Aș merge mai departe: realul a devenit mitologic.
– Nu este oare funcția teatru să transforme realul în mitologic?
– Da, dar de data asta e vorba de o mitologie personală. Teatrul este transformarea realității colective în mitologie, în timp ce aici e vorba de transformarea în mitologie a unei realități personale. Realitate, însă, care este și ea multor altora și, în acest sens, devine o realitate colectivă. Multe persoane originare din țări totalitare, sau care trăiesc acuma acolo, mi-au spus: Cum ați știut ce mi s-a întâmplat? Degeaba crezi că ești izolat, semeni cu o întreagă categorie de oameni și atunci devii portavocea acestei categorii.(s.n. – M.M.-B.)

Eugen Ionescu
(Între viață și vis – convorbiri cu Claude Bonnefoy (trad. S. Cioculescu), Humanitas, ed. a II-a, 2017, la pp. 170-2)

Lasă un răspuns