Într-un stat tiranic, ce e diavolesc nu este faptul că un tânăr disident este executat prin împușcare, ci faptul că părinții lui sunt puși să plătească prețul glonțului

11 octombrie 2018
236 citiri

[Cele două capitole finale ale Problems at the Root of Law [Problemele de la rădăcina legii], ultima carte a carierei lungi și ilustre a lui Feinberg, se referă la problema răului diabolic. Feinberg mărturisește că interesul său inițial față de crimă a fost stimulat de „raportata frecvență cu care s-au comis crude crime aparent fără sens”. Într-o anumită interpretare, aceste crime fără sens sunt diabolice, adică înțelese ca o formă de abatere calitativ diferită de cele ce sunt pur și simplu rele. Dar, mai degrabă decât să-și prezinte propria analiză a „răului diabolic”, Feinberg sugerează că „în efortul nostru de a înțelege răul diabolic pur, începem în mod natural să analizăm pe Adolf Eichmann.” Și în analizarea lui Eichmann, Feinberg se raportează în mod evident la faimosul Eichmann in Jerusalem [Eichmann în Ierusalim] al lui Hannah Arendt.
Arendt a recunoscut că „probabil cel mai puternic motiv” din spatele deciziei sale de a raporta procesul lui Eichmann a fost „dorința de a [se] expune [ea însăși] – nu faptelor, care, la urma urmei, erau bine cunoscute, ci persoanei făptuitoare de diabolic„.
În așteptarea întâlnirii față în față cu un înalt ofițer nazist, cum ar fi Eichmann, Arendt se aștepta să vadă diavolul întruchipat – un monstru cu adevărat diabolic și crud. În schimb, totuși, ceea ce ea crede că a găsit era un parvenit mediocru și neînsemnat – un birocrat ce gândea în clișee și fără minte.
Într-un cuvânt, Arendt a descoperit că Eichmann este, mai presus de orice, un banal și că, prin această „banalitate a răului diabolic”, ea a găsit ceva ce nu poate fi exprimat și nici gândit .
(…)
Nu este clar imediat ce a găsit Arendt atât de uluitor despre Eichmann (sau despre naziști în general). Răufăcătorii banali sunt extrem de obișnuiți; ei sunt judecați zilnic în sălile de judecată din întreaga lume. Existența lor cu greu pare a fi ceva ce nu poate fi exprimat și nici gândit. Oamenii obișnuiți fac în mod regulat lucruri groaznice – și acest lucru este valabil și pentru naziști ca și pentru oricine altcineva. A fost Arendt acaparată de o versiune romantică a unui nazist – dacă nu chiar de una kitsch? Se aștepta ca Eichmann să aibă coarne? De ce credea că un birocrat plictisitor și lipsit de imaginație era în vreun fel în contradicție cu capacitatea de a face lucruri rele?

Uimirea lui Arendt ni se relevă în mod și mai accentuat, cred, dacă admitem o diferență calitativă între doar rău (care ar putea fi fără îndoială foarte, foarte rău) și diabolic. Nu este important pentru scopurile mele să apăr această distincție în detaliu aici, deși sunt de acord cu existența unei astfel de distincții. O introduc aici numai pentru a explica de ce Arendt ar fi fost atât de uimită și, în al doilea rând, pentru că îmi va permite să arăt un alt neajuns al tipului de retributivism care, ca utilitarismul clasic, este construit pe o simplistă monistă gândire axiologică. Luați în considerare acest exemplu, util pentru a arunca o lumină asupra naturii acestei distincții: „Un stat tiranic execută prin împușcare un tânăr disident; și apoi facturează rudele îndurerate pentru costul glonțului„. După cum subliniază Eve Garrard, „în mod clar principala atingere a unei valori produsă în acest caz este uciderea tânărului. Dar cel mai probabil facturarea glonțului ne va părea ca fiind cu adevărat diabolic„.]

The concluding two chapters of Problems at the Root of Law, the last book of Feinberg’s long and illustrious career, are about the problem of evil. Feinberg confesses that his original interest in crime was stimulated by the ‘reported frequency with which cruel and apparently senseless crimes are committed”. On some interpretation, these senseless crimes are evil, understood as a form of wrongdoing qualitatively different from merely bad. Rather than presenting his own analysis of ‘evil’, Feinberg suggests that, „in our effort to understand pure evil, we naturally begin by analyzing Adolf Eichmann.” And in analyzing Eichmann, Feinberg understandably turns to Hannah Arendt’s famous Eichmann in Jerusalem.
Arendt has admitted that ‘probably the most powerful motive’ behind her decision to report on Eichmann’s trial was ‘the wish to expose [herself] – not to the deeds, which, after all, were well known, but to the evildoer himself‘.
In anticipation of her face-to-face encounter with a high-ranking Nazi official such as Eichmann, Arendt expected to see the devil personified – a really malevolent and cruel monster. Instead, however, what she thought she found was a mediocre and drab parvenu – a mindless, cliche-ridden bureaucrat.
In a word, Arendt found Eichmann to be above all banal, and it was with this ‘banality of evil’ that she found to be ‘word-and-thought-defying’.
(…)
It is not immediately clear what exactly Arendt found so perplexing about Eichmann (or about the Nazis in general). Banal wrongdoers are utterly common; they are tried daily in courtrooms all over the world. Their existence hardly seems ‘word-and-thought-defying.’ Ordinary people regularly do awful things – and this is as true of the Nazis as of anyone else. Was Arendt wedded to a romanticized – if not downright kitsch – version of a Nazi? Was she expecting Eichmann to have horns? Why did she believe that being a boring, unimaginative bureaucrat was in any way at odds with doing bad things?
Arendt’s bewilderment comes into sharp focus, I think, if we admit to a qualitative difference between the merely bad (which could doubtless be very, very bad) and evil. It is not important for my purposes to defend this distinction in any detail here, although I am sympathetic to the existence of something like this distinction. I introduce it here merely in order, first, to explain why Arendt may have been so bewildered and, second, because it will allow me to show a further shortcoming of the type of retributivism that, like classical utilitarianism, is built upon a monistic simple-minded axiology. Consider this example, useful in shedding light on the nature of this distinction: „[A] tyrannical state executes by firing-squad a young dissident; and then bills the grieving relatives for the cost of the bullet’. As Eve Garrard points out, ‘clearly the main disvalue produced in this case is the killing of the young man. But it is the charging of the bullet that is more likely to strike us as evil’. (s.n. – M.M.-B.)

Leo Zaibert
(The Gerrymandering Gambit: Retributivism in the Budget Room în Rethinking Punishment, Cambridge University Press, 2018, la pp. 110-111)

Lasă un răspuns