430 citiri

Figura cea mai distonantă era cea a procurorului, care cred că nu se adaptase la noile dispoziții, nu fiindcă ar fi îndrăznit să fie neascultător, ci pur si simplu din imposibilitatea de a le face față (și despre avocata lui Fane și magistratul Finichi)

La procesul din Timișoara, cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o pledoaria avocatei lui Fane, angajată cu atâta suflet pentru cauza clientului ei, încât părea convinsă că soarta lui va fi hotărâtă de completul de judecată în funcție de argumentele și probele aduse de apărare. Pleda cu pasiunea omului încredințat că poate influența decizia tribunalului. Nu avea deloc aerul avocatului din oficiu din procesele politice, care își juca rolul fără convingere, știindu-se un simplu figurant fără nici o putere de a înrîuri verdictul prestabilit de Securitate. Poate că, fiind tânără și la început de carieră, nu apucase să se blazeze și își mai făcea încă iluzii în privința autenticității rolului apărării chiar și într-un proces ce se judeca sub regimul comunist. Altfel nu-mi pot explica atitudinea ei, atât de deosebită de cea a colegilor ei de breaslă, care îi apărau acum pe ceilalți inculpați, într-un mod mai decent decât o făcuseră cu câtva timp în urmă, când obișnuiau să ceară condamnarea aspră a propriilor clienți, dar totuși și acum cu o vădită lipsă de interes, chiar profesional, darmite sentimental pentru nenorocitul din boxă. E drept că și președintele completului, colonelul Finichi, nu se mai prezenta la fel cu semenii lui din fruntea tribunalelor care ne judecaseră cu câțiva ani în urmă. Atitudinea lui, care satisfăcea în aparență ținuta ce i se cerea unui adevărat magistrat, nu avea însă meritul de a fi rezultatul unei inițiative personale. El nu făcuse decât să urmeze ultimele directive servind interesul regimului, care voia să dea impresia existenței unui apart de justiție ce nu mai comitea abuzuri, ci funcționa în limitele legalității. Figura cea mai distonantă era cea a procurorului, care cred că nu se adaptase la noile dispoziții, nu fiindcă ar fi îndrăznit să fie neascultător, ci pur si simplu din imposibilitatea de a le face față. Personajul era mult prea frust, incult, primitiv pentru a putea ieși din starea lui naturală, care nu-i permitea nici să se exprime, nici să se manifeste altfel decât îl mânau instinctele lui primare. Rămăsese de fapt un autentic reprezentant al speciei procurorilor din vremea primelor procese politice judecate sub regimul comunist.

Ion Ioanid
(Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul III, 1959 – 1968, ed. Humanitas,ediția a treia revizuită, 2013, la pp. 169-170)

Back To Top