499 citiri

Am auzit că obții termene atât de scurte, încât nu se poate completa procedura

De la Paris i-am adus lui Camil 34 de programe de la toate spectacolele pe care le văzusem seară de seară și, de patru ori, la matinee.
– Am picat ca musca-n lapte la o retrospectivă Renoir fără să știu nimic despre Renoir.
Camil zâmbește amuzat de incultura mea.
– Ei, cum, chiar așa?
Poate de aceea va afirma în Jurnalul lui, dar fără bunăvoința cu care mă asculta acum, că sunt incultă.
– O retrospectivă Renoir! Îți dai seama Camil?! Eram amețită. De la muzeul Rodin am plecat bolnavă.
– Nici de Rodin nu auziseși?
– Ba da. Știam că Brâncuși a lucrat în atelirul lui Rodin și mi se pare că s-au certat.
– Știai cam puțin.
– Și c-a fost foarte bun prieten cu Rilke. Rilke a locuit la Rodin. Poate că acolo și atunci a scris acel roman nemaipomenit. Caietele lui Malte Laurids Brigge. Dar de Charles Boyer habar n-aveam. Juca cu Yvonne Printemps într-o piesă în care ea era avocat și-l apăra. Bineînțeles că a dovedit că-i nevinovat și s-a măritat cu el. Așa îmi închipuiam pe vremuri avocatura. Văzusem un film – Themis -, cred că aveam zece-doisprezece ani, și mă credeam, ca de obicei, eroina din film. Când colo, uite! Plătesc citații, înghit praf în arhive, alerg de la o judecătorie la alta și cer un termen mai scurt.
Am auzit că obții termene atât de scurte, încât nu se poate completa procedura, spune Camil, răsfoind programele.

Cella Serghi
(Pe firul de păianjen al memoriei, ed. Polirom, 2018 (apărut prima dată în 1977), la p. 114-115)

Back To Top