611 citiri

Deşi aprecierea Tribunalului Ialomiţa este în principiu una corectă, situaţia fiind una atipică în sensul că pentru autor se constată dezincriminată infracţiunea comisă iar pentru complicii acestuia nu se constată dezincriminate infracţiunile săvârşite, Curtea reţine că acest aspect nu poate determina admisibilitatea contestaţiei

Prima instanţă a mai reţinut că în ceea ce îl priveşte pe autorul infracţiunii de abuz în serviciu, B______ A_____, prin decizia penală nr.210/CO/05.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia II Penală în dosarul nr.XXXXXXXXXXX, urmare a admiterii căii de atac formulate de acesta împotriva sentinţei penale nr.19/2017 a Tribunalului Ialomiţa, s-a dispus admiterea contestaţiei la executare împotriva sentinţei penale nr. 59/F/06.04.2016 a Tribunalului Ialomiţa şi deciziei penale 1457/A/11.10.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care instanţa le -a desfiinţat în ceea ce priveşte infracţiunea de abuz în serviciu , constatând-o ca fiind dezincriminată.

Faţă de acest aspect, prima instanţă a reţinut şi faptul că cei doi contestatori trebuie să beneficieze de acelaşi regim juridic, concluzie bazată şi pe dreptul la un proces echitabil, garantat prin prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană, ce include şi imperativul asigurării s tabilităţii circuitului juridic; în acest sens, prin Hotărârea pronunţată în cauza B____ contra Români ei, CEDO a condamnat Statul Român pe motiv că sistemul judiciar rom â nesc nu asigur ă stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunţarea în cauze identice a unor soluţii contradictorii şi diametral opuse.

În decizia invocată mai sus, care de altfel priveşte acordarea drepturilor cuvenite unor persoane care prestaseră muncă forţa tă în timpul serviciului militar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială , însă, pe de o parte, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă . Or, s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, şi P_______, § 98, şi, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007) iar această incertitudine jurisprudenţială a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce altor persoane care au efectuat o muncă forţată în afara D.G.S.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile acestei legi – prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.

Pe de altă parte, C.E.D.O. a constatat că, în sensul art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit” (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, _______ nr. 31, p. 16, § 33) iar în speţă a existat o diferenţă de tratament între diferiţii recruţi care au efectuat o muncă forţată, însă cu toate acestea, a observat că Guvernul nu a prezentat o justificare pentru această diferenţă de tratament, argumentul său bazându-se, esenţialmente, pe de o parte, pe faptul că presupusa discriminare nu ţine de niciunul dintre criteriile enunţate la art. 14 şi, pe de altă parte, pe autonomia de care beneficiază instanţele interne în interpretarea şi aplicarea dreptului intern. Având în vedere că această diferenţă de tratament nu s-a bazat pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, a avut loc încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

Deşi aprecierea Tribunalului Ialomiţa este în principiu una corectă, situaţia fiind una atipică în sensul că pentru autor se constată dezincriminată infracţiunea comisă iar pentru complicii acestuia nu se constată dezincriminate infracţiunile săvârşite, Curtea reţine că acest aspect nu poate determina admisibilitatea contestaţiei – pe considerente care ţin strict de echitate. Dimpotrivă, fără a face aprecieri cu privire la interpretările date prin alte hotărâri judecătoreşti, situaţia fiecărui condamnat trebuie analizată în concret, soluţiile pronunţate în alte cauze excedând examinării proprii pe care trebuie să o facă instanţa de judecată, pentru fiecare persoană în parte.

Concluzionând, Curtea constată, în temeiul dispoziţiilor legale pe larg analizate anterior, că solicitările formulate de cei doi contestatori nu sunt admisibile.

Curtea de Apel București
(Decizia penală nr. 422/2018, ședința publică din data de 12 noiembrie 2018, motivată la data de 14/07.12.2018, www.rolii.ro apud www.sintact.ro)

Back To Top