535 citiri

Inteligența și voința tind la declararea dreptului – ele ne spun ce e de făcut pentru a ne conserva și perfecționa

Am zis, d-lor, că suveranitatea e voința generală, puterea supremă care dirijează societatea în mersul său, tinzând la realizarea scopului societății. Dar care e acest scop? Unii moraliști și publiciști au zis că e fericirea. Astfel dat răspunsul e cam abstract și vag; noi preferăm răspunsul următor: Scopul societății e conservarea și perfecționarea tuturor și fiecăruia dintre noi.
Pentru ca suveranitatea să poată răspunde la acest scop, trebuie înainte de toate să cunoască natura umană, să o înțeleagă, să-i simtă trebuințele și să vrea să i le satisfacă (s.a.) De aici inteligența și voința, elemente esențiale ale suveranității. Dacă puterea socială nu ar fi ea însăși inteligență, nu ar putea să găsească măsurile de conservare și perfecțiune. Mai e în fine un alt treilea element: forța. Forța e trebuincioasă pentru depărtarea obstacolelor ce se opun conservării și perfecționării. De aceea zicem că suveranitatea e și funcțiunea de forță. Inteligența și voința tind la declararea dreptului – ele ne spun ce e de făcut pentru a ne conserva și perfecționa -, forța tinde la realizarea și menținerea dreptului. De aceea unii publiciști au definit suveranitatea: „inteligența și forța asociate și ridicate la cea mai mare putere pentru conservațiunea dreptului sau a facultăților inerente autonomiei umane, de a se conserva și perfecționa”. Înțelegeți acum pentru ce când se vorbește de diferite state, nu se dă calificativul de Suveran decât acelora care posedă aceste trei elemente.
Ceva mai mult, în gradația ierarhică a statelor, se ține tocmai seama de existența cantitativă a acestor trei elemente: statele fruntașe astăzi sunt Franța, Englitera, Italia, Germania pentru că în aceste state găsim în cel mai mare grad manifestate inteligența, voința și forța.
(…)
În combinarea celor trei elemente care formează puterea socială sau suveranitatea, elementul predominant a variat după timpuri. În antichitate forța prima inteligenței în ordinea statelor ca și în ordinea individuală. Tocmai mai târziu inteligența a dobândit preeminența asupra forței, când s-a recunoscut că autonomia umană, sanctitatea persoanei omului nu rezidă atât în forța materială cât în facultățile cu care omul e înzestrat. De aceea vedem sclavagiul ieșit din domnia forței, castele, vasalagiul, clientela, teocrația, oligarhia, atâtea forme de exercițiu ale suveranității neinteligente, dispărând. În timpurile moderne vedeți întâietatea acordată inteligenței și voinței, vedeți dezvoltându-se în primul rând instrucțiunea și educațiunea, care nu au alt scop decât a dezvolta cat se poate mai mult inteligența și voința individului și a națiunei, fără să se înlăture elementul forței, dezvoltarea armatei, așa de necesară la menținerea drepturilor, la apărarea naționalității.

Constantin G. Dissescu
(Cursul de drept public român, stenografiat, Stabilimentul grafic I. V. Socec, București, 1890, la p. 283 și urm.)

Back To Top