428 citiri

Conferințele nu m-au atras niciodată (Când am intrat, sala era plină. Aici urmasem primul an de Drept)

„Ploua mărunt, persistent, o mașină încercând să vireze brusc a derapat și, întorcându-se aproape cu 180 grade, s-a oprit în fața mea: Ștefan în uniformă de ofițer, întinerit și parcă mai înalt”, voi scrie în Cartea Mironei.
Pentru prima dată l-am văzut în Viața Românească. A doua oară, la Lovinescu.
Sorana mi-a atras atenția asupra lui:
De când caut să-l cuceresc și dumneata, uite: veni, vidi, vici.
Știam că e scriitor. Dar nu citisem niciuna din cărțile lui. Și acum era război. Scriitorul era medic, pleca.
– Plec pe front. N-aș fi crezut că am să vă întâlnesc, nu știam, nu-mi imaginam că locuiți aici … Și am trecut de atâtea ori. În capul străzii era Viața Românească, la câțiva pași Lovinescu, cum de v-am găsit tocmai acum? Mă trimite Ministerul Sănătății într-un spital pe zonă. Dar sper să găsesc un mijloc să mă întorc cât mai curând.
Își scosese și ochelarii și ochii lui albaștri parcă vroiau să spună: „Și atunci nu ne mai despărțim niciodată, dacă mă întorc”. Și s-a întors.

Era ultimul an de război. Nu ieșisem nicăieri și conferințele nu m-au atras niciodată.
Dar Magdalena insistase să ne întâlnim acolo, unde e acum Biblioteca Centrală. Am privit afișul lipit de zid, fără să văd numele conferențiarului.
Când am intrat, sala era plină. Aici urmasem primul an de Drept. Ce tânără eram atunci!Priveam în jurul meu și-mi căutam tinerețea, îmi căutam colegii. Câți au plecat pe front, câți mai trăiesc, câți se vor întoarce și cum se vor întoarce?
Deodată s-a făcut liniște, ca pe vremuri, când intra profesorul. În anul I eram îndrăgostită de Mircea Djuvara: înalt, elegant, demodat, ca un personaj din romanele lui Maupassant, de un farmec desuet, care-mi plăcea.
Urmăream acum pașii conferențiarului, picioarele lungi, și voiam să-mi închipui că am douăzeci de ani, că sunt îndrăgostită de el, că va vorbi pentru mine. Când am ridicat privira, am dat de scriitorul pe care ultima dată îl văzusem în uniformă de ofițer. Purta acum haine albe, ca în ziua când l-am întâlnit la Viața Românească, lavalieră neagră. S-a înclinat ușor în fața mea, a așteptat să-mi găsesc un loc, a vorbit pentru mine.
După conferință m-a căutat, făcându-și loc prin îmbulzeală. Era în fața mea.
(…)
– Într-o zi vei rămâne singură, îmi spusese Dania cândva.
– Da, știu, dar teama de singurătate nu justifică rabatul, concesiile, compromisurile. Va rămâne lângă mine cine va rezista, cine mă va înțelege, cine mă va merita.
– Recunosc vocabularul lui Camil. Ai început să semeni cu el.
– Am început să văd că are dreptate.
„Ai să tremuri în fața morții”, îi spune Claire lui Patrice. „Da, dar nu voi fi ratat nimic din ce constituie singura mea menire de a trăi”.

Cella Serghi
(Pe firul de păianjen al memoriei, ed. Polirom, ediția a doua, 2018, prima dată apărut în 1977, la pp. 378-380)

Back To Top