852 citiri

O lege iese din experiența, din conlucrarea tuturor

Am urmărit dezbaterile parlamentare și, lăsând la o parte aprecierile rău-voitoare pe care unii parlamentari le-au făcut la adresa tuturor femeilor române cu acea ocaziune, mă opresc la concepțiile psihologice și sociologice pe care le-am desprins din acele dezbateri în jurul noțiunilor de Stat, Națiune, Politică, Vot și Democrație, noțiuni de al căror înțeles logic atârnă rezolvarea problemei noastre.

În aceste dezbateri, unul dintre d-nii senatori, combătând principiul dreptului de vot al femeii la comună, ne spune că este contra lui pentru că „deși este adevărat că trebuie să ne interesăm de viața Statului, nu-i mai puțin adevărat că trebuie să ne interesăm și de aceea a Națiunii, și după cum comuna este baza Statului, femeia este baza Națiunii”. Femeia nu trebuie deci să voteze la comună, căci ar intra în politică, și atunci? Atunci „copiii noștri ar fi lipsiți de educație cetățenească”. „Femeia trebuie înainte de toate să se îngrijească de copii, pe care să-i facă buni cetățeni”.
Din aceste spuse trebuie să scoatem o primă constatare de mare importanță pentru noi femeile, deoarece în baza ei Senatul ne-a refuzat dreptul de vot la județ – și ni l-ar mai putea refuza – și anume că Statul și Națiunea se exclud unul pe altul și că femeia trebuie să dea lecțiuni de bună cetățenie copiilor ei, dar pentru aceasta – tocmai pentru aceasta – ea nu trebuie să fie cetățean.

Dar, un alt domn senator urmează: „În materia aceasta, drept de vot nu se discută asa cum vreți d-voastră…Aceasta este o chestie de inimă … e vorba să târâm femeile noastre din sanctuarul familiei în viața publică. Lăsați soțiile noastre acasă, nu le vârâți în cloaca politică„.
Iată o a doua concluzie: votul e o chestiune de inimă, iar politica înseamnă certurile, intrigile, chestiile personale sau afacerile mari sau mici – cloaca cum o numește d-l senator.
Evident, că cu asemenea concepție, senatul nu putea decât să încheie în mod tragic.
„Nu fac o declarație, continuă acest senator; aș plânge, dacă aș putea, și nu de ciuda bucuriei unora care nu știu de ce se bucură, ci de jalea pe care o îndur în inima mea, etc.”.

Am știut întotdeauna că plânsul e al copiilor sau al tinereții prea fragede.

Faza frazelor sentimentale este epoca cu care începe mai ales o chestiune de ordin social.
Problema drepturilor femeii, sub forma aceasta pasională, a încetat demult pentru lumea civilizată, ea a intrat în domeniul cugetării luminate și reci, care-și scurtează concluziile prin experiențe îndelungate, prin probe concrete, puternice. Concluziile acestea stau astăzi în domeniul adevărurilor științifice, care exclude și râsul și plânsul, după cum exclud orice invective.

Aceste dezbateri ale Senatului ne-au pus încă odată în fața eternului conflict dintre pasiune și cugetare, dintre tradiție și progres.
Deținătorii tradiției, pasionalii, pentru care judecata se traduce numai prin sentiment – și sentimentul a cules oricând și oriunde cel mai mare număr de aderenți – au căutat să documenteze nevoia de a se respecta starea actuală de lucruri, ca o moștenire sfântă a trecului. Ei au uitat însă că nimic nu-i imutabil și că legea vieții este schimbarea veșnică și dacă va trebui să păstrăm trecutului amintirea aceea caldă, pioasă, ca pentru tot ce păstrează în sine o parte din noi înșine, nu trebuie să uităm că a trăi numai în tradiție înseamnă a îmbrăca haina dăunătoare a prejudecăților și că legea de viață a fiecăruia este „de a trăi cu timpul său”.

Cu această concepție, chestiunea drepturilor femeii trebuie să-și croiască drumul firesc în viața tuturor popoarelor; și într-adevăr l-a croit.

Pe măsură în care femeia lua parte la munca comună și devenea mai indispensabilă acestei munci, se năștea pentru ea nevoia de a lua toate măsurile ca munca să și-o poată face în condițiile cele mai prielenice, iar pe de altă parte să poată controla ce se face cu produsul muncii ei. Se năștea pentru ea prin urmare nevoia dreptului de a avea și ea legi care să-i ocrotească deopotrivă munca și să o pregătească pentru ea.
Acest lucru nu l-a putut realiza femeia decât acolo unde a putut participa chiar la facerea legilor și din acel moment.

Legile se fac însă în Parlament și aci se intră prin vot.
Dreptul de vot prin urmare dă femeii putința de a-și face sau dicta legile de care are nevoie.
Reprezintă acest vot o chestiune de inimă, cum s-a definit în Senatul nostru?
Pentru femeie ca și pentru bărbat, votul reprezintă desigur dreptul de a-și da consimțământ, de a-și exprima o părere, o convingere asupra necesității unei legi, a valorii ei, sau a creări unei legi noi, păreri izvorâte pentru femeie ca și pentru bărbat dintr-o îndelungă experiență și o îndelungă participare alături de tovarășii ei de muncă.
O lege iese astfel din experiența, din conlucrarea tuturor – votul este o funcțiune socială, de solidarizare a membrilor sociali.
Firește, atâta vreme cât popoarele au trăit sub concepția că Statul trebuie să fie „o turmă și un păstor”, Statul a fost noțiunea despotică, autoritate străină de masa națiunii și impusă națiunii ca unei turme cuvântătoare.

Calypso C. Botez
(Drepturile femeii în Constituția viitoare, Noua Constituție a României, București, 1922, p. 77 și urm.)

Back To Top