358 citiri

De ce etica nu ar trebui transpusă în drept pozitiv (atingerea nepermisă adusă astfel demnității individuale)

[Acest principiu al independenței etice are implicații politice evidente și voi identifica și explora aceste lucruri mai târziu, în Capitolul 17. Acum, însă, subliniez importanța etică distinctă a principiului: rolul pe care îl joacă în protejarea demnității individuale necesară pentru a trăi bine. Constrângerea sau coerciția este evidentă atunci când este realizată sau amenințată a fi impusă de legea penală sau de alte forme de acțiune a statului. În alte circumstanțe este nevoie de o discriminare mai subtilă pentru a distinge influența de subordonare. Cineva care își prețuiește demnitatea trebuie să refuze să-și modeleze valorile etice de teama sancțiunilor sociale și politice; o persoană ar putea să decidă că trăiește bine atunci când se conformează așteptărilor celorlalți, dar respectiva persoană trebuie să facă această decizie din convingere, nu din lene sau din teama descrisă mai înainte.

Unele religii ortodoxe stabilesc preoți sau texte ca reporteri presupuși infailibili ai voinței unui Dumnezeu; ei declară importanța supremă a convingerii religioase pentru a putea trăi bine. Comunitățile teocratice care impun regimul etic prin coerciție compromit autenticitatea subiecților. În comunitățile politice liberale, dimpotrivă, cei care se supun autorității etice a bisericii lor fac acest lucru în mod voluntar. Cu toate acestea, aceste persoane nu sunt ființe autentice dacă aderarea lor este atât de mecanică și de neînțeleasă încât nu le pătrunde în viață și nu le modelează restul vieții, dacă religia lor este mai degrabă o conduită socială sau de auto-felicitare decât o sursă de energie narativă. Fundamentaliștii creștini care denunță pe necredincioși și votează în direcția dată de teleevangheliștii lor, dar care par altfel neatinși de caritatea creștină, duc o viața inautentică, chiar dacă religia lor nu este una impusă.]

This principle of ethical independence has evident political implications, and I shall identify and explore these later, in Chapter 17. Now, however, I emphasize the principle’s distinctly ethical importance: the role it plays in protecting the individual dignity that living well demands. Coercion is plain when it is achieved or threatened by the criminal law or by other forms of state action. In other circumstances more subtle discrimination is needed to distinguish influence from subordination. Someone who prizes his dignity must refuse to shape his ethical values out of fear of social as well as political sanctions; he might decide that he lives well when he conforms to the expectations of others, but he must make that decision out of conviction, not laziness or that kind of fear.

Some orthodox religions establish priests or texts as supposedly infallible reporters of a god’s will; they declare the overriding importance of religious conviction to living well. Theocratic communities that impose an ethical regime by coercion compromise their subjects’ authenticity. In liberal political communities, in contrast, those who subject themselves to the ethical authority of their church do so voluntarily. They are nevertheless inauthentic if their adherence is so mechanical and unthinking that it does not flow into and shape the rest of their lives, if their religion is dutiful or social or self-congratulatory rather than a source of narrative energy. Fundamentalist Christians who denounce unbelievers and vote as they are told by televangelists, but who seem otherwise untouched by Christian charity, lead inauthentic lives even though their religion is not coerced.

Ronald Dworkin
(Dignity în Justice for Hedgehogs, Harvard University Press, 2011, la pp. 212-213)

Back To Top