427 citiri

În aceste condiții, se pune întrebarea dacă avocatul care cere ceva injust în numele clientului, comite un act ce contravine eticii?

Avocatul nu poate garanta, nu poate da asigurări despre rezultatul procesului și nici nu poate emite pronosticuri privind finalitatea sa (notă MMB: Recomand totuși autorului să consulte, eventual, doar paragr. 21 de aici  (Hotărârea CJUE C-587/17 P) referitor la ce a făcut un avocat în Belgia). El este, cum s-a spus, primul judecător al cauzei, dar nu pentru a da un verdict clientului său, ci pentru a-și putea efectua în mod eficient apărarea. Altfel, dacă nu ar judeca el însuși cât mai obiectiv cauza, riscă să facă o apărare total ruptă de probele din cauză, care să ducă la un rezultat mai grav pentru clientul său.

Faptul că avocatul este mânat în demersul său de ambiția de a dovedi că are dreptate, nu este neapărat un lucru rău, dacă el are certitudinea că partea pe care o reprezintă ar avea într-adevăr dreptate. Dar cine îi poate da lui această certitudine? (Notă MMB – principiul securității juridice sau jurisprudența CEDO ref articol 6 și practica unitară necesar a fi respectată? Principiul egalității în fața legii? Statul de drept pur și simplu?) De aceea, mai precaut ar fi ca avocatul să-și păstreze o rezervă mentală (rezervatio mentalis) cu privire la acest aspect, având tot timpul în față posibilitatea ca dreptatea să aparțină părții adverse, iar nu clientui său. În felul acesta, el nu s-ar lăsa mânat de orgoliu, și nu ar deveni pătimaș în susținerea intereselor clientului, păstrându-și astfel luciditatea necesară pentru o dreaptă judecată.

(…)

a) În aceste condiții, se pune întrebarea dacă avocatul care cere ceva injust în numele clientului, comite un act ce contravine eticii?

Aici nu intră în discuție situația în care avocatul ar fi convins că ceea ce solicită clientul său prin acțiunea introdusă în fața instanței este întemeiat, adică situația în care el chiar este convins că acesta are dreptate, intră situația în care avocatul este convins că cererea de chemare în judecată a clientului său nu este întemeiată și cu toate acestea o redactează și o introduce în instanța de judecată. În caz de dubiu asupra justeței interesului clientului său, avocatul poate introduce acțiunea, pentru că nu el este abilitat să o judece.

De asemenea, nu ar fi decât o problemă de conștiință dacă acțiunea respectivă ar fi respinsă, fără să producă alte consecințe față de alte persoane (Ar fi cel mult, un stres pentru pârât și timpul pierdut de acesta să-și facă apărarea). Dar dacă acțiunea respectivă ar fi admisă, în ciuda faptului că ea este nedreaptă? Ar fi acesta un act care ar contraveni moralei? Dacă da, cui i-ar aparține actul imoral: judecătorului care a admis acțiunea nedreaptă, avocatului care a redactat-o și a introdus-o în instanță știind că ea este nedreaptă ori amândurora? Vorbim fie de acțiuni care și- ar putea găsi o justificare în lege, într-o anumită interpretare discutabilă a acesteia, dar care ar contraveni profund moralei și echității, ori chiar de acțiuni nedrepte admise cu știință de judecător (din ură, din răzbunare, din simpatie, din interes etc).

Această din urmă afirmație lasă însă loc unei alte interpretări, atunci când începutul acțiunii nedrepte ar consta în redactarea și susținerea unei cereri injuste de chemare în judecată. În acest caz, responsabilitatea morală a rezultatului nedrept produs în urma unei hotărâri judecătorești injuste nu îi aparține doar judecătorului care a pronunțat-o, ci și avocatului care a redactat-o și a susținut-o.
Cristinel Ghigheci
(Etica profesiilor juridice, ed. Hamangiu, 2017, la pp. 362-363, 365, 372 și 373)

Back To Top