440 citiri

Nu tot timpul democrația este un lucru bun în sine (democrația versus drepturile fundamentale și controlul de constituționalitate)

[Filosofii și politologii au gravitat în jurul unei definiții presupus neutre a democrației: democrația este o guvernare conformă voinței majorității ce este exprimată în alegeri organizate cu o frecvență rezonabilă, cu drept de vot cvasi-unanim, dupa dezbateri politice realizate în cadrul libertății de exprimare și a libertății presei. Cu o astfel de definiție, juriștii și politicienii polemizează dacă practica americană a controlului constituționalității legilor (acum extinsă într-un grad mai mare sau mai mic și la alte națiuni) poate fi justificată. Conform acesteia, o instanță judecătorească – în mod definitiv, în America, este cazul Curții Supreme – poate hotărî că o lege adoptată de Parlament, și deși reprezintă voința majorității,  încalcă într-o asemenea măsură drepturi constituționale fundamentale încât nu are niciun efect juridic.

Unii juriști și filosofi condamnă practica respectivă ca încalcând democrația. Alții o apară argumentând că, în timp ce democrația este importantă, nu este singura valoare și trebuie uneori să fie limitată de alte valori precum drepturile omului.

Această abordare nu face decât să producă, încă o dată, dileme: ne confruntăm cu aceeași problemă, acum familiară. Este democrația, înteleasă ca guvernarea majorității, o valoare în sine? Pare cel puțin îndoielnic. De ce ar însemna că o politică adoptată de un numar mai mare de oameni este mai dreaptă sau mai bună decât o altă politică adoptată de un numar mai mic de oameni? Putem spune că atunci când persoanele dintr-o societate comercială (întreprindere având mai mult de un asociat) sunt în dezacord în legătură cu ceea ce trebuie facut, singura soluție dreaptă este numărătoarea de majoritate. Dar ceea ce trebuie respins ca principiu universal aplicabil acolo unde nu avem altă regula este că un astfel de joc ar fi unul just sau corect: deoarece aceasta nu este în mod automat adevărat.

Un alt exemplu străvechi: atunci când într-o barcă de salvare sunt prea mulți oameni și unul dintre aceștia trebuie să fie aruncat peste bord pentru a-i salva pe ceilalți, votul majorității ar părea aproape cea mai proastă metodă de a alege victima. Legăturile personale și adversitățile ar juca un rol de nepermis, așa că loteria pare mult (sic!) superioară. Acele legături personale și adversități strică și politica, dar pe o scară mult mai largă și aceasta face ca ideea conform căreia votul majorității este în mod intrinsec sau automat drept pare, în acest context, cel puțin dubioasă. Dar dacă democrația înseamnă guvernarea majorității iar aceasta din urmă nu este dezirabilă prin sine însăși atunci de ce ar trebui să ne pese atât de mult să protejăm democrația? Sau să extindem din punct de vedere teritorial democrația în alte țări prin orice mijloace pe care le putem utiliza? De ce argumentăm atât de mult pro și contra dacă este democratic controlul constituționalității legilor sau dacă înlocuirea sistemului electoral al pluralității simple cu cel al reprezentării proporționale ne-ar face mai democratici? In acest fel, și într-o sută de alte moduri, tratăm democrația ca valoare în sine, și dacă am accepta că nu este – și că nu este nimic inerent bun în legatură cu ea – ne-ar face stupidă o mare parte din viața noastră politică. – traducere de av. Oana Brotac, selecție și subliniere, MMB]

Philosophers and political scientists have gravitated to a supposedly neutral account of democracy: democracy is government according to the will of the majority expressed in reasonably frequent election with nearly full suffrage after political debate with free speech and a free press. With such a definition in hand, lawyers and politicians argue about whether the American practice of judicial review (now emulated to a greater or lesser extent in many other nations) can be justified. Under that practice, a court – finally, in America, the Supreme Court – can rule that a law adopted in parliament that represents majority will is nevertheless so offensive to fundamental constitutional rights that it has no legal effect. Some lawyers and philosophers condemn the practice as offensive to democracy. Others defend it on the ground that while democracy is important, it is not the only value and must sometimes be compromised to serve other values like human rights.
Once again this approach produces only dilemma: we encounter the same, now familiar, problem. Is democracy, understood as a majority rule, valuable in itself? That seems at least doubtful. Why should the fact that numerically more people favor one course of action over another signal that the more favored policy is either fairer or better? We might say: when people locked in a joint enterprise disagree about what should be done, the only fair solution is to count heads. But what must be rejected as a universal default principle is fair play: it is not automatically true. Another hoary philosophical example: When a lifeboat is overcrowded and one passenger must go overboard to save the rest, majority vote would seem close to the worst method of choosing the victim. Personal attachments and antagonisms would play a role they should not play, and so lottery would be much superior.Those attachments and antagonisms spoil politics as well, but on a much large scale, and this makes the idea that majority vote is intrinsically or automatically fair in that context seem at least dubious.
But if democracy means majority rule, and majority rule is not something desirable in itself, then why should we care so much to protect our democracy? Or to expand democracy in other countries through any means we can adopt? Why do we argue so much about whether judicial review is democratic or whether replacing our first-past-post election machinery with proportional representation would make us more democratic? In these and a hundred other ways we do treat democracy as a value, and accepting that it is not – that there is nothing intrinsically good about it – would make much of our political life silly.
Ronald Dworkin
(Political Rights and Concepts în Justice for Hedgehogs, Harvard University Press, 2011, la pp. 347-8)

Back To Top