336 citiri

Justiția, cu adevărat înfăptuită, nu ne amenință – ci ne extinde – libertatea (și despre ce a zis Platon cu privire la cei foarte bogați)

[Platon și alți moraliști au susținut că o distribuție nedreaptă a averii are dezavantaje etice nu numai pentru cei care au prea puțin, dar și pentru cei care au prea mult. Cineva nesimțit/nedrept de bogat trebuie să-și dedice mai mult din viață politicii, dacă vrea să-și poată păstra respectul de sine, decât ar dori sau ar considera suficient de satisfăcător. El datorează obligații de asociere politică altor membri ai comunității sale politice, iar acestea includ și fapta de a face tot ceea ce poate pentru a asigura justiție și pentru ceilalți. Într-o epocă a politicii participative, aceasta trebuie să fie mai mult decât să votezi pentru justiție. Atât timp cât politica este finanțată prin fonduri private, el trebuie să dea resurse politicienilor pe care el ar prefera să le folosească pentru propria viață și trebuie să facă tot ce-i va ajuta în mod semnificativ. Timpul lui nu mai este al său.

Gravele injustiții – o națiune împărțită între bunăstare nesimțit de multă și sărăcie disperată – au consecințe suplimentare și mai drastice pentru relativul îmbelșugat: îi îngreunează pe cei mai mulți să ducă o viață cât mai bună și pe cât ar putea într-o situație mai puțin nedreaptă. Unii dintre ei, care au un talent remarcabil într-o anumită direcție, își pot folosi averea mare mai eficient pentru a avea realizări reale de-a lungul vieții. Întrebarea etică, pentru ei, este dacă pot face acest lucru cu demnitate. Pe de altă parte, pentru bogatul netalentat, impactul nedreptății asupra vieții lui este omniprezent, pentru că este contrar valorii viața pe care o conduce cu banii altor oameni și nimic din ceea ce poate face cu bogăția sa suplimentară nu poate suplini acel deficit de valoare. Bogații suferă precum săracii, dar săracii sunt de obicei mai conștienți de nenorocirea lor.

Culturile au încercat să predea o minciună malignă și aparent persuasivă: că cea mai importantă măsură a unei vieți bune este bogăția, luxul și puterea pe care o aduce. Bogații cred că trăiesc mai bine atunci când sunt și mai bogați. În America și în multe alte locuri își folosesc bogăția în politică pentru a convinge publicul să aleagă sau să accepte lideri care vor face asta pentru ei. Ei spun că justiția pe care am imaginat-o este socialismul care ne amenință libertatea. Nu toți sunt ușor de înșelat: mulți oameni trăiesc o viață mulțumită fără avere. Mulți alții sunt convinși; ei votează pentru taxe scăzute pentru a menține jackpot-ul plin, în cazul în care și ei îl pot câștiga, chiar dacă aceasta este o loterie pe care sunt aproape obligați să o piardă. Nimic mai bine nu ilustrează tragedia unei vieți neanalizate: nu există câștigători în acest dans macabru de lăcomie și iluzie. Nici o teorie respectabilă sau chiar inteligibilă a valorii nu presupune că realizarea și utilizarea banilor au o valoare sau o importanță în sine și aproape tot ceea ce oamenii cumpără cu acești bani nu are importanță. Visul ridicol al unei vieți domnești este ținut în viață de somnambuli etici. Și, la rândul lor, ei păstrează vie nedreptatea, pentru că disprețul lor de sine provoacă o politică de dispreț față de ceilalți. Demnitatea este indivizibilă.

Dar amintiți-vă, în sfârșit, adevărul, precum și corupția acestuia. Justiția pe care am imaginat-o începe în ceea ce pare a fi o propunere neimportantă: guvernul trebuie să trateze pe cei aflați sub stăpânirea sa cu aceeași preocupare și respect. Această justiție nu amenință – ci extinde – libertatea. Nu comercializează libertatea pentru egalitate sau invers. Nu favorizează nici o guvernare extinsă, nici guvernarea redusă, ci doar guvernarea dreaptă. Este un extras din demnitate și urmărește demnitatea. Ea face mai ușor și mai probabil pentru fiecare dintre noi să trăim bine o viață bună. Adu-ți aminte și de faptul că mizele sunt mai mult decât muritoare. Fără demnitate, viețile sunt doar clipe de durată. Dar dacă reușim să conducem o viață bună, noi creăm ceva mai mult. Noi scriem un indice mortalității noastre. Ne facem viețile diamante minuscule în nisipul cosmic.]

Plato and other moralists argued that an unjust distribution of wealth has ethical disadvantages not only for those who have too little but also for those who have too much. Someone unjustly rich must devote more of his life to politics if he is to retain his self-respect than he would otherwise wish or think fulfilling. He owes duties of political association to other members of his political community, and these include doing what he can to secure justice for them. In an age of participatory politics this must be more than just voting for justice. So long as politics is financed through private funds, he must give resources to politicians that he would rather use for his own life, and he must do whatever else would significantly help. His time is no longer his own.

Grave injustice – a nation split between affluence and desperate poverty – has further and even more dramatic consequences for the relative affluent: it makes it difficult for most them to lead as good a life as they could in less unjust circumstances. Some of them, who have remarkable talent in some direction, can use their greater wealth more effectively to pursue lives of genuine achievement. The ethical question, for them, is whether they can do so with dignity. For the rest – the untalented rich – the impact of injustice on their lives is pervasive, because it counts against the value of a life that it is led with other people’s money, and nothing they can do with their additional wealth can make up that value shortfall. Rich suffer as well as poor, thoug the poor are usually more aware of their misfortune.

Cultures have tried to teach a malign and apparently persuasive lie: that the most important metric of a good life is wealth and luxury and power it brings. The rich think they live better when they are even richer. In America and many other places they use their wealth politically, to persuade the public to elect or accept leaders who will do that for them. They way that the justice we have imagined is socialism that threatens our freedom. Not everyone is gullible: many people live contented lives without wealth. But many others are persuaded; they vote for low taxes to keep the jackpot full in case they too can win it, even though that is a lottery they are almost bound to lose. Nothing better illustrates the tragedy of an unexamined life: there are no winners in this macabre dance of greed and delusion. No respectable or even intelligible theory of value supposes that making and spending money has any value or importance in itself and almost everything people but with that money lacks any importance as well. The ridiculous dream of a princely life is kept alive by ethical sleepwalkers. And they in turn keep injustice alive because their self-contempt breeds a politic of contempt for others. Dignity is indivisible.

But remember, finally, the truth as well as its corruption. The justice we have imagined begins in what seems an unchallengeable proposition: that government must treat those under its dominion with equal concern and respect. That justice does not threaten – it expands – liberty. It does not trade freedom for equality or the other way round. It favors neither big nor small government but only just government. It is drawn from dignity and aims at dignity. It makes it easier and more likely for each of us to live a good life well. Remember, too, that the stakes are more than mortal. Without dignity out lives are only blinks of duration. But if we manage to lead a good life well, we create something more. We write a subscript to our mortality. We make our lives tiny diamonds in the cosmic sand.

Ronald Dworkin
(Epilogue: Dignity indivisible în Justice for Hedgehogs, Harvard University Press, 2011, la pp. 421-423)

Back To Top