149 citiri

Despre pedeapsa cu moartea pentru cei care au o altă opinie decât a noastră (despre răspunsul Domnului Sălbatic din Guyana Franceză)

[„Cum să închei la sfârșitul tuturor cuvintelor mele lungi?” Voltaire se întreabă la sfârșitul Poemului despre legea naturală și își răspunde: „Prin aceea că prejudecățile sunt rațiunea proștilor” (M. ix.460). El va lupta toată viața împotriva acestei „rațiuni a proștilor” – ce apare dintr-un fel de dogmatism fără autor care se teme să-și expună ale sale baze.

Condorcet ne spune că, întorcându-se din călătoria sa în Anglia, Voltaire s-a simțit chemat să distrugă prejudecățile de orice fel prin care țara lui era ținută sclavă. A simțit posibilitatea de a reuși printr-un amestec fericit de îndrăzneală și suplețe […] folosind, la rândul său, cu pricepere, raționamentul, gluma, farmecul versului sau efectele teatrului. Această „distrugere” a prejudecăților care pervertesc autonomia tuturor gândurilor nu este decât cealaltă parte a luptei împotriva intoleranței care înăbușește puterea liberă a gândirii. Această dublă luptă, stimulată de curiozitatea trezită de disimilaritate și noutate, este semnul unei căutări neîncetate a altora prin urmele diferențelor. Astfel, diferențele nu numai că nu împiedică înțelegerea celuilalt, ci permit accesul la asimilarea lui ca fiind bogăția care îmi lipsea. În această privință, aș dori să închei cu o butadă în care Voltaire exprimă cu umor această uimire în fața alterității îmbogățitoare a celorlalți: „Domnule Sălbatic, încă o vorbă: Credeți că în Guyana că este necesar să ucideți oamenii care nu au aceeași părere ca dumneavoastră?”, întreabă burlacul din Paris pe Sălbaticul din Guyana: „Da”, răspunde sălbaticul, „cu condiția să îi mâncăm”. Trebuie să recunoașteți că răspunsul este savuros.]

„Que conclure à la fin de tous mes longs propos?” se demande Voltaire à la fin de son Poème sur la loi naturellee, et il répond: „C’est que les préjugés sont la raison des sots” (M. ix. 460). C’est contre cette ‘raison des sots’, sorte de dogmatisme sans auteur qui a peur d’exhiber ses fondements, qu’il va lutter tout sa vie.
Condorcet nous raconte que, de retour de son voyage en Angleterre, Voltaire ‘se senti appelé à détruire les préjugés de toute espèce, sont son pays étais l’esclave. Il sentit la possibilité d’y réussir par un melange heureux d’audace et de souplesse […] en se servant tour à tour, avec adresse, du raisonnement, de la plaisanterie, du charme des vers ou des effets de theatre’. Cette ‘destruction’ des préjugés qui pervertissent l’autonomie de toute pensée n’est que l’autre face de la bataille contre l’intolerance qui étouffe le libre pouvoir de penser. Ce double combat, stimule par la curiosité qu’éveillent la dissemblance et la nouveauté, est le signe d’une recherche incessante d’autrui à travers les traces de ses differences. Des differences donc qui non seulement ne font pas obstacle a la comprehension de l’autre mais qui permettent l’accès a son assimilation comme la richesse qui me manque.
A ce propos, je voudrais terminer par une boutade où Voltaire exprime avec humour cette perplexité devant l’altérité enrichissante d’autrui: „Monsieur le Sauvage, encore un petit mot: croyez-vous dans la Guyane qu’il faille tuer les gens qui ne sont pas de votre avis?, demande le bachelier de Paris au sauvage de la Guyane: ‘Oui, répond le sauvage, ‘pourvu qu’on les mange’.
Il faut reconnaitre que la réponse est savoureuse.

Mariano PEÑALVER
(«Voltaire : la recherche de l’autre», în Voltaire et ses combats, vol. 1, la pp. 317-318

Back To Top