309 citiri

Concluzia celor de mai sus este că Decizia MCV nu a avut bază legală în dreptul primar al UE la adoptarea ei, în 2006, și cu atât mai puțin se poate întemeia pe competențele Uniunii post-Lisabona

Adoptarea Deciziei MCV nu a avut la momentul adoptării, în 2006, o bază juridică expresă în dreptul primar – nici în tratatele constitutive, nici în Tratatul de aderare a României la UE.
Deși în Preambulul său, Decizia MCV menționează, ca bază legală, anumite prevederi din dreptul primar al UE, după cum vom demonstra în continuare, niciuna dintre acestea nu poate întemeia instituirea unui mecanism de monitorizare a unui stat membru în domeniile reformei sistemului judiciar și combaterii corupției.
Referitor la tratatele constitutive, în Preambul nu se menționează anumite prevederi din tratate, se face doar o trimitere generală la dreptul primar al UE.
În ceea ce privește Tratatul de aderare a României la UE, decizia MCV menționează art. 4 alin. (3). Articolul citat indică temeiurile juridice în baza cărora pot fi adoptate o serie de măsuri de către instituțiile UE înainte de aderare în domenii precum agricultura comună, veterinaar, fitosanitar și siguranța alimentelor, restrcițiile cantitative aplicate de UE importurilor de produse textile și de îmbrăcăminte, de oțel și produse siderurgice, asistența financiară provizorie acordată de UE Bulgariei și României în cadrul „Facilității de Tranziție”, Facilitatea provizorie Schengen și altele. Articolul menționat nu cuprinde referiri la domeniul justiției.
Referitor la Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, Decizia MCV menționează art. 37 – clauza de salvgardare Piață Internă și art. 38 – clauza de salvgardare Justiție și Afaceri Interne. Niciuna dintre cele două clauze nu avea legătură directă cu domeniile monitorizate sub MCV: art. 37 viza neîndeplinirea unor angajamente asumate în perioada de pre-aderare care determinau perturbarea semnificativă a bune funcționări a pieței interne; art. 38 – viza apariția unei deficiențe semnificative sau un risc iminent privind apariția unor asemenea deficiențe în implementarea instrumentelor de cooperare UE din domeniul civil și penal (așadar nu se referă la reforma unui sistem judiciar național, materie în care nu există acquis UE, așa cum am subliniat mai sus).
Ambele clauze de salvgardare au expirat la 31 decembrie 2009, așadar în niciun caz nu mai pot constitui temei legal al deciziei MCV, după această dată.

2.3. Decizia MCV și competența Uniunii Europene post-Lisabona

Vom analiza în continuare în ce măsură Decizia MCV se mai încadrează în limitele competențelor Uniunii, după reașezarea acestora prin Tratatul de la Lisabona.
Discuția este cu atât mai relevantă cu cât unul din elementele-cheie ale procesului de reformă a UE, care a condus la Tratatul de la Lisabona, a fost clarificarea competențelor Uniunii.
(…)

Concluzia celor de mai sus este că Decizia MCV nu a avut bază legală în dreptul primar al UE la adoptarea ei, în 2006, și cu atât mai puțin se poate întemeia pe competențele Uniunii post-Lisabona, fiind, în consecință, caducă, începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. (s.n. – M.M.-B.)

Notă MMB: Am luat decizia de a anonimiza sursa celor mai sus citate deoarece doresc să protejez pe cititor de tentația instinctivă de a gândi ilogic, tentație de tipul argumentului ad hominem sau asemănătoare cu acesta, adică pentru a înlătura tențația de a nu cugeta obiectiv, adică pentru ca nu cumva să-i treacă cititorului nostru prin minte următoarele:
– „daca nu e autorul suficient de faimos, ce ne pasă ce zice!!!!”;
– sau, invers, „degeaba zice X, daca o fi pupila lu’ Z și stim noi cum a ajuns să publice”;
– sau, și mai și!, „ce rost are să bag în seamă ce zice X, daca nu ma citează și pe mine în cartea lui”;
– sau, „X e penal, cum sa mai aiba dreptate!?!?”.

Despre argumentul ad hominem, cineva zicea aici următoarele:

„Argumentul ad hominem este pur și simplu simplu irelevant: nu contribuie cu nimic la argumentul inițial avansat, ci doar spune ceva despre persoana care a avansat ideea care se dorește a fi combătută (deși spune mai degrabă ceva despre cel care folosește ad hominem). Dar caracterul persoanei care avansează o idee nu afectează adevărul acelei idei sau validitatea argumentului. La fel cum e și în cazul celui care spune că Pământul se învârte în jurul Soarelui: fie că este un alcoolic, fie că nu bea strop de alcool, fie că este un afemeiat, fie că este celibatar, aceste aspecte nu afectează în nici un fel adevărul celor susținute de el (Așa cum a pus Galileo într-un context diferit: „Și totuși, se învârte!”)”

Autor anonimizat
(Carte anonimizată, ed. Hamangiu, an anonimizat, ISBN anonimizat parțial: X7X-XX6-XX-0XXX6-X, la pp. 32-35 și 37)

Back To Top