603 citiri

Dreptul este ansamblul condițiilor prin intermediul cărora …

Qu’est-ce que le droit?
Le jurisconsulte, qui ne veut pas tomber dans une tautologie, ou renvoyer aux lois positives d’un certain pays et d’un certain temps, au lieu de donner une solution générale, pourrait bien se trouver aussi embarrassé par cette question que le logicien par celle-ci: Qu’est-ce que la vérité? Il pourra bien nous apprendre ce qui est de droit (quid sit juris), c’est-a-dire ce que, dans un certain lieu et dans un certain temps, les lois prescrivent ou ont prescrit; mais ce que ces lois prescrivent est-il juste aussi, et quel est le criterium universel au moyen duquel on peut reconnaitre en général le juste et l’injuste (justum et injustum)? c’est ce qu’il ne peut savoir s’il ne néglige pour un temps ces principes empiriques, et si (tout en se servant de ces lois comme d’un excellent fil conducteur) il ne cherche la source de ses jugements dans la raison pure comme dans l’unique fondement de toute législation positive possible. Une doctrine du droit purement empirique peut être (comme la tête de bois dans la fable de Phedre) une fort belle tête, mais hélas! sans cervelle.
Si l’on considère le concept du droit dans son rapport avec une obligation correspondante (c’est-a-dire le concept moral de cette obligation), voici ce qu’on reconnaitra:
1. il ne s’applique qu’aux relations extérieures, mais pratiques, d’une personne avec une autre, en tant que leurs actions peuvent (immédiatement ou médiatement) avoir, comme faits, de l’influence les unes sur les autres;
2. il ne désigne pas pourtant un rapport de l’arbitre au désir (par conséquent aussi au simple besoin) d’autrui, comme s’il s’agissait d’actes de bienfaisance ou de dureté, mais seulement a l’arbitre d’autrui;
3. dans ce rapport réciproque d’un arbitre avec un autre, il faut faire abstraction de la matière de l’arbitre, c’est-a-dire du but que chacun peut se proposer dans la chose qu’il veut; par exemple, il ne s’agit pas de savoir si un individu, en m’achetant de la marchandise pour son propre commerce, y trouvera ou non son avantage; mais on ne doit envisager que la forme dans le rapport des deux arbitres, en les considérant comme libre, et chercher uniquement si l’action de l’un peut s’accorder, suivant une loi générale, avec la liberté de l’autre.
Le droit est donc l’ensemble des conditions au moyen desquelles l’arbitre de l’un peut s’accorder avec celui de l’autre, suivant une loi générale de liberté.

[Ce este dreptul?
Jurisconsultul, care nu vrea să cadă în tautologie, sau să trimită la legile pozitive dintr-un anumit timp ale unei țări, în loc de a da o soluție generală ar putea, de asemenea, să se găsească jenat de această întrebare precum ar fi logicianul de întrebarea: ce este adevărul? El ne-ar putea învăța ce este acest drept (quid sit juris), adică ceea ce, într-un anumit loc și într-un anumit timp, legile prescriu sau au prescris; dar ceea ce legile prescriu este just de asemenea, și care ar fi criteriul universal general prin care putem recunoaște dreptul de nedrept (justum et injustum)? Este ceea ce el nu poate cunoaște decât dacă neglijează pentru un timp aceste principii empirice, și dacă (în timp ce folosește aceste legi ca pe un fir conductor) urmărește sursa analizei sale în rațiunea pură ca singura bază pentru orice posibilă legislație pozitivă. O doctrină pur empirică a dreptului poate fi (la fel ca capul de lemn din fabula lui Phaedrus) un cap foarte frumos, dar vai! fără creier.
Luând în considerare conceptul de drept în raportul său cu o obligație corespunzătoare (adică, conceptul moral al acestei obligații), aceasta este ceea ce descoperim:
1.se aplică numai în cazul relațiilor externe, dar practice, ale unei persoane cu o alta, deoarece acțiunile lor pot avea (imediat sau mijlocit), ca fapte, influență reciprocă unele asupra altora;
1. el nu stabilește totuși un raport între un liber arbitru și dorința (și prin consecință față de necesitatea simplă a) altuia, ca și cum ar fi vorba de acte de caritate, ci numai față de liberul arbitru al altuia;
3. în această relație reciprocă a unui liber arbitru cu altul, trebuie să se ignore materia voinței, adică a obiectivului pe care fiecare îl poate urmări atunci când vrea un lucru; de exemplu, nu este vorba de a cunoaște dacă un individ, atunci când îmi cumpără mărfurile pentru propria sa afacere, va găsi un avantaj sau nu din aceasta; dar trebuie să ia în considerare doar forma în raportul dintre cei doi arbitri, considerandu-i ca liberi, și de a căuta numai dacă acțiunea unui se poate armoniza, urmând o lege generală, cu libertatea celuilalt.
Dreptul este deci ansamblul condițiilor prin intermediul cărora liberul arbitru al unuia poate să se armonizeze cu cel al altuia, urmând o lege generală de libertate.]

Immanuel Kant
(Éléments métaphysiques de la doctrine du droit (trad. Jules Barni), Paris, 1853, p. 42-43)

Back To Top