274 citiri

Cu alte cuvinte, aceștia urmăreau [la televizor] aplicarea unei justiții false

[Potrivit ultimului procuror de la Nuremberg, extraordinarul Benjamin B. Ferencz, „Nu poate exista pace fără justiție, justiție fără lege, și lege fără un sens dat de o Curte competentă să decidă ce este drept și legal în orice circumstanțe date”.
(…)
Procesul lui Saddam Hussein cuprinde multe dintre complexitățile inerente proceselor celor acuzați de atrocități în masă. Fostul președinte irakian s-a confruntat cu o instanță ad hoc, creată de noul guvern special pentru a-l judeca pe el și pe membrii regimului său baathist. El a fost acuzat că a ordonat acte violente în timpul războiului ca represalii pentru o tentativă de a-l ucide. (…) Fără îndoială vicioase și contrare dreptului internațional umanitar, represaliile au fost comandate și executate de un guvern aflat în război, de un stat în care Saddam era liderul absolut și sursa supremă a dreptului. Saddam a fost clar responsabil pentru atacurile atroce și indiscriminate asupra cetățenilor Dujail, dar judecarea sa de către o nouă instanță ad-hoc a ridicat probleme tulburătoare de echitate. Cum de a fost ilegal ca liderul absolut al unei țări în război să ordone folosirea forței pentru a potoli violența în spatele liniilor care amenințau funcțiile de comandă și control ale guvernului? Și de ce un „tribunal special” a avut capacitatea de a-l judeca la un sfert de secol mai târziu și numai după o schimbare de regim forțată de o putere străină care în sine nu avea o însemnată autoritate juridică? (…)
Nimeni nu știa mai bine decât cetățenii Kuwaitului scopul și depravarea acțiunilor lui Saddam. În august 1990, el a supravegheat invazia țării lor, urmată de o campanie devastatoare de omor, jaf și distrugere. Și totuși, acești bărbați erau juriști, angajați în construirea unui sistem principial de guvernare. Am presupus că sunt perplecși de provocarea cu care s-au confruntat. Pe de o parte, ei s-au angajat în reconstruirea unei societăți pașnice în urma traumelor naționale care se extind de la invazia din 1990-1991 și continuă timp de cincisprezece ani de pseudo-război la frontieră. Pe de altă parte, s-a putut vedea clar că Tribunalul special din Irak nu avea legitimitatea unei instanțe obișnuite, fiind stabilit de guvernul-marionetă creat de superputerea care invadase fără o justificare juridică clară. Cu alte cuvinte, aceștia urmăreau [la televizor] aplicarea unei justiții false atunci când chiar și cea mai legitimă justiție nu ar fi putut condamna pe Saddam într-o manieră care să reflecte în mod adecvat enormitatea crimelor sale. (…) Cetățenii Kuweitului nu au fost singurii care s-au luptat pentru a reconcilia complexitățile păcii și justiției în acea săptămână. Alegerile din SUA, care au urmat două zile mai târziu [după condamnarea lui Saddam Hussein la moarte – M.M.-B.], au adus victorii mărețe pentru partidul de opoziție și au declanșat demisia secretarului apărării, Donald Rumsfeld, cel care a fost privit de public ca purtând responsabilitatea principală pentru războiul eronat și tranziția de mântuială spre pace.]

According to the last living Nuremberg Prosecutor, the extraordinary Benjamin B. Ferencz, „There can be no peace without justice, no justice without law and no meaningful law without a Court to decide what is just and lawful under any given circumstances”.
(…)
The trial of Saddam Hussein encompasses many of the complexities inherent in trials of those accused of widespread atrocities. Iraq’s former president faced an ad hoc court, created by the new government specifically to try him and members of his Baathist regime. He was charged with having ordered violent acts during wartime in reprisal for an attempt on his own life. (…) No doubt vicious and contrary to international humanitarian law, the reprisals were ordered and carried out by a government at war, by a state of which Saddam was the absolute leader and the ultimate source of law. Saddam was clearly responsible for the atrocious and indiscriminate attacks on the citizens of Dujail, but his prosecution by a new ad hoc court raised troubling questions of fairness. How was it illegal for the absolute leader of a country at war to order use of force to quell violence behind the lines that menaced the command and control functions of the government? And why did a ‘Special Tribunal’ have capacity to judge him a quarter century later and only after a regime change forced by foreign power that itself lacked important legal authority? (…)
No one knew better than Kuwaitis the scope and depravity of Saddam’s actions. In August of 1990, he had overseen the invasion of their country, followed by a devastating campaign of murder, plunder and wanton destruction. And yet, these men were jurists, engaged in building principled rule-of-law system. I assumed that they were perplexed by the challenge they faced. On one hand, they were engaged in rebuilding a peaceful society following national trauma, extending from the 1990-91 invasion and continuing for the fifteen years of pseudo-war on the border. On the other hand, there could clearly see that the Iraq Special Tribunal lacked the legitimacy of an ordinary court, having been established by the puppet government created by the superpower that had invaded without clear legal justification. In other words, they were watching sham justice being applied when even the most legitimate justice could not have condemned Saddam in term that adequately reflected the enormity of his crimes. (…) The Kuwaits were not the only ones who struggled to reconcile the complexities of peace and justice that week. The U.S. elections that followed two days later brought sweeping victories for the opposition party and triggered the resignation of the Secretary of Defense, Donald Rumsfeld, who was widely viewed as bearing principal responsability for the misguided war and botched transition to peace.

Mark R. Shulman
(No Peace without Justice, No Justice Without Law: A review Essay, Columbia Journal of Transnational Law, pp. 650-651, disponibil gratuit on-line aici)

Back To Top