Statul e înființat ca să apere drepturile omului

19 februarie 2016
858 citiri

Progresele filosofiei germane și contractul social al lui Rousseau au produs o nouă teorie care dă ca bază a organizației sociale: coexistența libertăților.
Doctrina politică a lui Kant poartă numele de teoria misiunei de garanție a drepturilor individuale. I s-a dat acest nume pentru că după Kant, Statul e înființat ca să apere drepturile omului, adică acele drepturi fundamentale, cu care se naște fiecare din noi. El pleacă de la ideea că orice om este ființă liberă, având dreptul de a-și dezvolta facultățile sale și datoria să respecte în ceilalți dreptul la perfecționare și dezvoltare. El se preocupă de libertatea fiecăruia și de libertatea tuturor; de aici teoria lui mai poartă și numele de “teorie a coexistenței libertăților”, pe care am văzut-o la dezvoltarea doctrinelor de drept.
Doctrina lui Kant e opozitul doctrinei omnipotenței Statului asupra individului, e antiteza doctrinei “binelui public” în numele căruia ne vorbea Rousseau, și înainte de el alți gânditori pe care i-am cercetat. Această doctrină e un progres în modul de a concepe organizarea socială, pentru că de la dânsa încoace apare în mod cristalizat recunoașterea drepturilor primordiale ale cetățenilor.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 179 și urm.)

Prima regulă a dreptului este să nu tolerezi nicio nedreptate

18 februarie 2016

Nu injustiția trebuie acuzată pentru că a luat locul dreptului, ci dreptul pentru că a lasat să se întâmple asta. Dacă eu aș cataloga următoarele maxime: să nu faci nicio nedreptate și să nu suporți nicio nedreptate, după importanța lor socio-politică pentru viața privată, iar nu după semnificația lor etică, atunci eu aș spune că prima regulă a dreptului este să nu tolerezi nicio nedreptate iar a doua este sa nu faci niciuna. Astfel că, mai repede îl va deturna pe individ de la comiterea unei injustiții certitudinea că va întâlni din partea celor îndreptățiți o rezistență hotărâtă, decât un simplu comandament care, în fond, nu are decât forța unui precept moral.

Rudolf von Jhering
(Lupta pentru Drept [trad. Andrei Florea], Editura All Beck, București, 2002, p. 34)

Dreptul s-a creat pe măsură ce nevoile dezvoltau sentimentul de apărare

17 februarie 2016

Dacă dăm credință unei legende politice, după care țările românești există numai de vreo cincizeci de ani, chestiunea noastră (originile dreptului românesc – n.n.) pare zadarnică. Într-adevăr, ori este vorba de originile noului drept, și atunci problema este simplă: legile franceze traduse; ori ne gândim la originile vechiului drept, – și atunci chestiunea este mai ușoară: dreptul neputându-se concepe decât acolo unde ființează un Stat iar statul Român nefiind decat creațiunea noastră de azi, nu există un vechi drept. Poporul românesc, cu originea lui daco-romană, trăiește de aproape două mii de ani. În acest interval, el a suferit, s-a luptat, a cugetat, a simțit; a trebuit dar să se supună și unei puteri morale, unui drept, și, în tot cazul, să-l creeze pe măsură ce nevoile dezvoltau sentimentul de apărare.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p.371)

Consecvența este o retrogradare a dreptului

16 februarie 2016

Consecvența este o retrogradare a dreptului. (…) O jurisprudență staționară e un rău tot așa de mare ca o jurisprudență capricioasă. Dreptul e o față a vieții și viața face loc morții, dacă-i lipșește odihna și mișcarea. Unirea răspunde legii inerției (vis inertiae), controversa legii progresului. Calea dar de mijloc de urmat este: progresul încet și consecvent pe baza unei jurisprudențe în general fixe și nestrămutate.

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. II, editura Gutenberg, București, 1901, p. 215)

Acolo unde nevinovăția e condamnată, e o crimă a trăi

14 februarie 2016

Adevărata democrație constă în a garanta una prin alta, libertatea și egalitatea. Acest scop nu se realizează atât prin legi care se făuresc, cât prin moravuri bine practicate, muncă onestă, judecată sănătoasă, mândrie bine înțeleasă, adică a nu conta cineva decât pe sine însuși și a nu aștepta nimic de la altul. Aici aș putea deschide o paranteză: cei ce vor să treacă dintr-o situațiune într-alta, au de multe ori obiceiul să caute a obține promoțiunea lor prin favoruri. Niște procedări atât de umilitoare ar trebui desrădăcinate din moravurile societăței noastre. Într-o societate unde lipsește sentimentul de demnitate personală, oricât mecanismul politic și legile ar fi concepute într-un spirit liberal și democratic, nu putem realiza principiile adevăratei democrații. Într-o societate unde nu există spiritul de justiție, unde dreptatea se distribuie după favoruri și resentimente, nu avem nici libertate, nici egalitate. Heine zicea: Acolo unde nevinovăția e condamnată, e o crimă a trăi.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p.451)

Opiniunea publică care, în societățile neastâmpărate, e bănuitoare, pesimistă, rău cobitoare

13 februarie 2016

Camera de acuzare desigur, după art. 229 pr. pen. fr. (cf. art. 224 român), dacă nu află îndestule indicii de culpabilitate, va ordona liberarea prevenitului. Nu ajung prin urmare simple bănuieli. Ce folos? Un Socrates s-ar putea călăuzi de un asemenea criteriu, dar masa magistraților e înrâurită de mijlocul social înconjurător, de glasul presei, de opiniunea publică care, în societățile neastâmpărate, e bănuitoare, pesimistă, rău cobitoare. Totul este aici. Teoria, care se mulțumește cu formele dreptății și face abstracțiune de spiritul, caracterul, temperamentul societății, ne adoarme, ne amăgește, ne robește. Dacă cineva ar înființa o catedră pentru răspândirea propozițiunii neghioabe că două lature ale unui triunghi la un loc, sunt egale cu a treia latură, doctrina aceasta ridiculă ar avea de îndată mulți adepți. Vai de noi prin urmare dacă am lăsa ca o teorie amețitoare pentru libertățile și drepturile noastre să prindă rădăcină. Unde am ajunge, în adevăr, dacă s-ar hotărî că există îndestule presupusuri în contra inculpatului, nu după povețele științei și a conștiinței neclintite, ci după curenturile sociale, care sunt schimbătoare ca toanele,… și toate libertățile noastre s-ar duce de râpă! Acuzatorul ar putea atunci fără nicio răspundere morală să hotărască punerea în acuzare pe simple bănuieli, acoperit fiind prin glasul poporului, care e adesea cea mai urâcioasă schimonisitură a glasului lui Dumnezeu!

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. II, editura Gutenberg, București, 1901, p. 340)

Viața presupune luptă, acțiune, iar acțiunea trebuie reglementată

11 februarie 2016

Dar oricât de mistică să fie o rasă în geniul său și în tendințele sale, ea este obligată de a regula prin legi civile sau morale actele vieții comune. O societate care ar trăi adâncindu-se întruna în gândiri și contemplații, dispare repede. Viața presupune luptă, acțiune, iar acțiunea trebuie reglementată: are trebuință de legi.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 60)

Dreptul e rațiunea

10 februarie 2016

Pe acestă idee de solidaritate universală, se întemeiază teoria de drept a lui Cicerone, care zicea că “știința dreptului nu este scrisă nici în cele douăsprezece table, nici în edictele pretorilor, ea provine ex intima philosophia; dreptul e legea și legea e rațiunea”. Filosofia ne spune că există în toți oamenii o communis ratio; această communis ratio e legea, dreptul, jus, ars boni et aequi. Această lege a existat și există pretutindeni, la Atena și la Roma, și va exista totdeauna.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 141)