Într-o societate civilizată numai legea scrisă trebuie să ție locul voinței arbitrare și a bunului plac

19 iunie 2016
606 citiri

Pe cât timp nu vom căuta decât ceea ce ne convine personal, fără a ține seama de trebuințele și interesele celorlalți, să tot dorim libertatea, să o tot chemăm toți cu toții, buni și răi, bătrâni și tineri, ea va rămâne surdă la glasul nostru, va rămânea suspendată în aer ca o simplă aspirațiune și va dispărea ca o nălucă, tocmai atunci când am crede că o ținem mai bine. Pe cât timp nu vom înțelege că ea este dreptul de a face ceea ce voim sub propria răspundere a conștiinței, recunoscând celorlalți un drept egal, nu putem fi liberi.
Câtă vreme însă pentru brutar idealul libertății ar fi dreptul de a impune consumatorilor pâne lipsă la dram, necoaptă și din făină stricată, și pe cât timp măcelarul va striga în contra autorității care-l oprește de a vinde carne de mortăciune, și cârciumarul va dori ca salonul său să fie local de întâlnire a făcătorilor de rele, cari se mulțumesc a bea rachiul fabricat cu vitriol și cu ardei și a-l plăti cât de scump din beneficiile meseriei lor, pe strade după miezul nopții; pe câtă vreme tabacii, cavafii și croitorii vor crede că libertatea constă în a nu permite concetățenilor lor să cumpere piei, cizme și haine de la alții din țară sau din afară și a obliga, în numele patriei și patriotismului, pe toți locuitorii să se îmbrace și să se încalțe cu haine și cu încălțăminte făcute de domnia lor, zicerea libertate va fi o iluziune și pe toată ziua ar fi un pas către apăsare și despotism.
Autoritatea și politica nu sunt numaidecât metoda de a realiza libertatea și de a o garanta. Într-o societate civilizată numai legea scrisă trebuie să ție locul voinței arbitrare și a bunului plac, ea trebuie să consacre și să facă să se respecte drepturile naturale și imprescriptibile ale fiecăruia. Guvernele nu au dreptul să se considere pe dânsele ca având prerogative și interese proprii, ci trebuie să înțeleagă și să se știe că nu sunt nimic alta decât puterea care se întrepune între acel care încearcă să nedreptățească și acel asupra căruia caută să se năpustească nedreptatea.
Omul, ca să fie liber, trebuie să înțeleagă și să știe că ceea ce dă libertate, considerațiune și avere este munca, că ele sunt singurul drum care duce la civilizațiune și la progres; până când nu vom învăța, lovindu-ne cu capul de pragul de sus și de jos, a nu mai crede pe acei cari, ca să ne exploateze, ne făgăduiesc câte în lume și în soare, cai pe păreți: libertatea absolută, împuținări de dări, instrucțiune cu chila, guvern ieftin – până atunci n-o să vedem alta decât două sau trei partide politice vrăjmându-se între dânsele și strigând fiecare, la rândul lor: „Sculați voi ca să ne punem noi” [.]

Ion Ghica
(Libertatea în Scrisori către Vasile Alecsandri, Humanitas, 2014, p. 146-147)

Rolul primordial al Curții Constituționale este să apere cetățeanul

18 iunie 2016

A apărut aici, în fața dumneavoastră, domnul Marian Enache, spunând că: Rolul Curții Constituționale (unul dintre rolurile importante) este să apere minoritatea.
Eu am să vin să vă spun că: Rolul primordial al Curții Constituționale este să apere cetățeanul. Și-am să vă spun de ce.
Cetățeanul ca fiind cea mai mică minoritate.
Iată: articolul 143 apără Constituția, ca cel mai de bază garant al cetățeanului, îl apără de semnătura abuzivă a Președintelui, de o voință politică abuzivă a Parlamentului, de o decizie juridică abuzivă chiar a Înaltei Curți de Justiție.
Tocmai independența acestei Curți Constituționale face ca cel apărat să fie cetățeanul și, vă rog foarte mult, să ne amintim cu toții de ce suntem aici. Suntem ca să facem o Constituție care să garanteze dreptul cetățeanului, dreptul de recurs al cetățeanului atunci când el consideră că drepturile sale constituționale au fost încălcate de Parlament, printr-o lege, de Președinte, prin promulgarea legii, de justiție, până la cel mai înalt nivel, prin aplicarea acelor legi neconstituționale.

Elena Dumitru
(Lucrările Adunării Constituante, Monitorul Oficial, partea II, nr. 37/1991, col. II, p. 36, 1 Martie 1991)

Mulțimea nu este încă pătrunsă de ideea că libertatea unora nu trebuie să împiedice libertatea celorlalți

17 iunie 2016

Istoria este plină de cruzimile comise în revendicarea libertăților publice și private. Atenianii se făleau cu libertățile lor, pe când înhăma pe iloți la pietre de moară și-i învârteau cu biciul la teascurile de untdelemn; pe când dădeau lui Socrate să bea otravă ca să nu mai vorbească de unitatea dumnezeirii. Romanii vorbeau în forum libertate, pe când mânau sute de mii de robi cu biciul, ca pe turme de vite, la lucrarea edificiilor colosale cu cari împodobeau cetatea eternă, și pe când aruncau pradă fiarelor sălbatice pe acei cari îndrăzneau să mărturisească în Christ. Împărații, baronii, toate revoluțiunile și toate conjurațiunile, pronunciamentele, loviturile de stat, toți și toate au jurat și jură în numele sacru al libertății, pretinzând că tot ce fac și au făcut ar fi pentru glorificarea libertății.
Ne putem întreba: cum se face că existența și dobândirea acestui drept al omului să fie încă disputată și contestată, de vreme ce toți o voiesc și o cer cerului și pământului, deoarece fiecare se zice gata a face pentru dobândirea ei toate sacrificiile de viață de și de avere?
Cauza este că fiecare o voiește mai mult pentru sine și așa cum crede el că i-ar veni mai bine la socoteală, fără a se preocupa dacă acțiunile sale nu ating și nu jignesc libertățile altora. Lumea nu este încă pătrunsă de adevăratul sens al acestei prerogative. De aici coliziuni, luptă pentru deosebitele moduri de a înțelege, de a voi și de a practica libertatea: o încâlceală care nu se poate descurca de seculi, un adevărat antagonism, de unde autoritatea trage mijloace de a oprima împingând pe unii în contra altora, și unde demagogii găsesc un mijloc de a se face populari, preconizând libertăți stravangante, cari nu se pot realiza, dar cari adesea uimesc spiritele slabe și inculte.
Mulțimea nu este încă pătrunsă de ideea că libertatea unora nu trebuie să împiedice libertatea celorlalți.
O cucoană care plătise ștraf la Viena pentru că își bătea servitoarea, o biată țigancă pe care o luase cu dânsa în călătorie, când se întorcea în țară, după câteva luni, îndată ce a pus piciorul pe pământul românesc la Turnu-Severin, a salutat patria cu o păreche de palme pe obrazul bietei Oprichi, esclamând:
„Te salut, o, patrie de libertate, unde pot bate când voi!”
Sunt încă puțin acei cari înțeleg că fericirea unui popor stă în libertatea tuturor, iar nu în perfecțiunea unora și în apăsarea altora; și sunt numeroși acei cari cer libertatea astfel cum le-ar plăcea lor, fără a le păsa de ceilalți, de aceea vedem că ceea ce numesc unii libertate ia fel de fel de forme și că, în loc de a fi toți mulțămiți, strigă unii în contra altora, simțindu-se loviți și împiedicați în interesele și dezvoltarea lor.

Ion Ghica
(Libertatea în Scrisori către Vasile Alecsandri, Humanitas, 2014, p. 140-141)

Când este omul din punct de vedere juridic liber?

16 iunie 2016

Dreptul, ca ordine socială ce statuează sancțiuni, reglează comportamentul uman nu doar în sens pozitiv, ordonând un asemenea comportament astfel încât leagă de contrariul acestui comportament un act coercitiv ca sancțiune și interzice prin urmare acest comportament, ci și în sens negativ, nelegând de un anumit comportament nici un act coercitiv, astfel încât nu impune acest comportament și nu interzice contrariul său. Un comportament care nu este interzis din punct de vedere legal este – în acest sens negativ – permis din punct de vedere legal. Deoarece un anumit comportament uman fie este interzis, fie nu este interzis, și deoarece dacă nu este interzis trebuie considerat ca fiind permis de către ordinea de drept, orice comportament al oamenilor ce se supun acelei ordini de drept poate fi considerat ca fiind, în acest sens pozitiv sau negativ, reglat de această ordine de drept. În măsura în care comportamentul unui om este permis de ordinea de drept – în sens negativ – nefiind adică interzis de această ordine de drept, omul este din punct de vedere juridic liber.

Hans Kelsen
(Doctrina pură a dreptului (trad. Ioana Constantin), Humanitas, București, 2000, p. 62)

Sofismul lui Rousseau care a scris că …

15 iunie 2016

Le sophisme de Rousseau écrivant “chacun se donnant à tous ne se donne à personne” (liv. I, chap VI) et “quiconque refusera d’obéir à la volonté générale y sera contraint par tout le corps, ce qui ne signifie pas autre chose sinon qu’on le forcera d’être libre” (liv. I, chap. VII), a fait pénétrer dans beaucoup d’esprits cette erreur néfaste qu’un peuple avait conquis sa liberté du jour où il avait proclamé le principe de la souveraineté nationale et que notamment le suffrage universel et ses élus pouvaient tout faire et imposer leur volonté quelle qu’elle fut, qu’ils formaient cette autorité qui, suivant l’expression de Jurieu “n’a pas besoin de raison pour valider ses actes”. La Révolution, faite pour protéger l’individu contre l’absolutisme monarchique, fonder sur le droit divin des rois, fut au premier chef légitime. Qu’on prenne garde de ne lui substituer l’absolutisme démocratique, fondé sur le droit divin du peuple. Qu’on comprenne que des garanties doivent être prises contre le despotisme des assemblées populaires, plus énergiques encore peut-être que celles établies contre le despotisme des rois. Une chose injuste reste telle, alors même qu’elle est ordonnée par le peuple ou ses représentants, aussi bien que si elle était ordonnée par un prince. Avec le dogme de la souveraineté populaire on est trop enclin a l’oublier.

[Sofismul lui Rousseau care a scris că „toată lumea oferindu-se tuturor nu se oferă nimănui” (cartea I, capitolul VI) și „cine refuză să se supună voinței generale va fi constrâns de către întregul corp, ceea ce nu înseamnă decât faptul că îl vom forța să fie liber”(cartea I, cap. VII), a făcut să pătrundă în multe suflete această eroare nefastă că un popor și-a câștigat libertatea din ziua in care a proclamat principiul suveranității naționale și că, în special, votul universal și funcționarii aleși altfel ar putea face orice să-și impună voința oricare ar fi fost aceasta, ei formând această autoritate care, în cuvintele lui Jurieu „nu are nevoie de motiv pentru a valida actele sale”. Revoluția, făcută pentru a proteja pe individ de absolutismul monarhiei fondate pe dreptul divin al regilor, a fost inițial legitimă. Să avem însă grijă să nu o înlocuim cu absolutismul democratic, bazat pe dreptul divin al poporului. Trebuie să înțelegem că trebuie să fie luate garanții împotriva despotismului adunărilor populare, chiar mai puternic, poate, decât cele luate împotriva despotismului regilor. Un lucru injust rămâne injust chiar și atunci când este comandat de către popor sau de reprezentanții acestora, de altfel la fel de injust ca și cum ar fi fost comandat de un prinț. Trăind cu dogma suveranității populare suntem foarte înclinați să uităm acest aspect.]

Léon Duguit
(Droit constitutionnel, a doua ediție, tome I, Paris, 1921, p. 437)

Nu este divină decât divinitatea, nu este suverană decât justiția

14 iunie 2016

Il y a deux dogme également dangereux, l’un le droit divin, l’autre la souveraineté illimité du peuple. L’un et l’autre ont fait beaucoup de mal. Il n’y a de divin que la divinité, il n’y a de souverain que la justice.

[Există două dogme la fel de periculoase: una dreptul divin, cealaltă suveranitate nelimitată a poporului. Și una și alta au făcut mult rău. Nu este divină decât divinitatea, nu este suverană decât justiția].

Benjamin Constant
(Discours de B. Constant, t. I, p. 211, Séance du 10 Mars 1820 apud B. Constant, Cours de politique constitutionnelle, a doua ediție, Paris, 1872, p. 10, nota de subsol 1)

Hegel consideră Constituția unui stat ca fiind „divină”

13 iunie 2016

Hegel suggests that the constitution of the state (i.e. its actual organization) is not to be regarded as “made” by humans, but as sui generis or (as he likes to put it) “divine”. His reasoning is peculiarly Feuerbachian: Anything regarded as having been made by humans can as easily be regarded as capable of being unmade by humans; only by being seen as “divine” does it retain its measure of authority over humans and beyond change.

[Hegel sugerează că constituția statului (adică organizarea sa actuală) nu trebuie să fie considerată ca fiind „făcută” de către oameni, ci ca sui generis, sau (așa cum îi place să-i spună) „divină”. Gândirea sa este în special feurbachiană: Orice este privit ca fiind realizat de către oameni poate la fel de ușor să fie considerat ca fiind capabil să fie distrus de către oameni; numai văzută ca fiind „divină” își poate păstra autoritatea asupra oamenilor, fiind de neschimbat.

Leo Rauch
(Hegel, spirit and politics, în The Age of German Idealism, Routledge History of Philosophy, volumul 6, Londra, Routledge, 2005, p. 284 cu trimitere la Hegel, Philosophy of Right, paragr. 273, p. 266)

Există în lume o înclinație către amplificarea exagerată a puterii societății asupra individului

12 iunie 2016

[E]xistă în general în lume o înclinație tot mai accentuată către amplificarea exagerată a puterii societății asupra individului, care se exercită atât prin forța opiniei publice, cât și prin forța legii; și cum tendința tuturor schimbărilor ce au loc în lume este de a întări forța societății, slăbind-o pe aceea a individului, acest abuz nu este nicidecum unul dintre relele care tind să dispară de la sine, ci, care, dimpotrivă, tind să devină tot mai formidabile. Pornirea oamenilor, atât în calite de conducători, cât și în calitate de cetățeni de rând, de a-și impune propriile păreri și înclinații ca reguli de comportare pentru alții, este susținută atât de energic de unele dintre cele mai bune, ca și unele dintre cele mai rele pasiuni proprii naturii umane, încât cu greu poate fi îngrădită de orice altceva decât lipsa de putere; și cum puterea nu se micșorează ci crește, dacă în calea acestui rău convingerile morale nu ridică o puternică stavilă, trebuie să ne așteptăm în împrejurările actuale din lumea noastră să-l vedem adâncindu-se.

John Stuart Mill
(Introducere la Despre Libertate, ediția a doua, Humanitas, București, 2014, p. 63 – publicat pentru prima dată în limba engleză în 1859)

Chiar și o societate de îngeri binevoitori are nevoie de un sistem de legi pentru…

11 iunie 2016

Even a society of well-disposed angels, uniformly anxious to do right, needs a system of laws in order to know the right thing to do… law is part of the morality of any complex society… The picture of morality as a blueprint and laws as a structure put up according to or in disregard of it is… misleading. Morality is more like an outline from which details are missing. Laws, along with conventions, fill many of these in.

[Chiar și o societate de îngeri binevoitori, în mod uniform nerăbdători să facă ce e drept, are nevoie de un sistem de legi pentru a ști ceea ce trebuie făcut … legea făcând parte din moralitatea oricărei societăți complexe … Imaginea moralității care se înfățișează ca un plan, și a legilor ca o structură construită pentru a fi în conformitate sau contrară ei este … înșelătoare. Moralitatea este mai mult ca o schiță din cadrul căreia lipsesc detaliile. Legile, împreună cu convențiile, umplu multe dintre acestea]

Tony Honoré
(The Dependence of Morality on Law, Oxford Journal of Legal Studies, vol. 13, nr. 1, 1993, p. 3 apud W. J. Waluchow, Constitutional Morality and Bills of Rights, în Expounding the Constitution (ed. G. Huscroft), Cambridge University Press, 2008, p. 83))

Ideea de bază a dreptului se află în supunerea forțelor sociale unei autorități formale

10 iunie 2016

L’idée fondamentale du droit consiste dans l’ordre, dans la soumission des forces sociales a une autorité formelle, qui domine leur progrès et leur mouvement. Ce n’est pas la stagnation qui est l’idéal du droit, c’est le mouvement ordonné.

[Ideea de bază a dreptului se află în existența unei ordini, în supunerea forțelor sociale unei autorități formale care le domină progresul și mișcarea. Idealul dreptului nu constă în stagnare, ci în mișcarea ordonată.

Benjamin Akzin
(La désuétude en droit constitutionnel, Revue du droit public, 1928, p. 711)