Progresul teoriei dreptului nu e posibil dacă nu se ridică în același timp nivelul moral

18 aprilie 2016
374 citiri

Teoriile sunt un blestem pentru oameni când nepărtinirea, sanctitatea, probitatea învățaților devin un mit, o poveste.
Nici neatârnarea erudiților nu e în stare a le face roditoare, dacă dânsele, împrejurările fiind contrarii, cad pe un tărâm sterp.
Morala învățată de Socrate, de exemplu, era ca o floare pe o stâncă goală. Filosoful a meditat numai izolat teoria sa morală care era o anticipare ideală a moralei creștine; creștinii, din contră, au realizat-o în masă, au pecetluit-o cu sângele lor. Volo (non cogito), ergo sum.
Progresul teoriilor, și mai cu seamă al teoriei dreptului, nu e posibil dacă nu se ridică în același timp nivelul moral.
Dreptul nu e o putere intelectuală, ci una morală. Numai voința morală e în stare să dea dreptului ceea ce face esența sa; numai dânsa are o putere real formatoare și creatoare. Un popor poate să fie intelectual oricât de talentat; de-i lipsește forța morală, energia, perseverența, dreptul nu va prospera niciodată la dânsul. Legile sale nu vor fi decât bunele intențiuni ale unui om fără caracter, inspirațiuni ale momentului, pe care le dezminte realitatea și le izgonește momentul de mai apoi.

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. IV, editura Gutenberg, București, 1901, p. 32)

Libertatea se poate realiza practic numai cu ajutorul selfgovernmentului

16 aprilie 2016

Învățatul devine fatal sceptic în fața nesiguranței soartei tuturor.
Cine mai crede în ideile morale care decurg din concepțiunea științifică a lumii și a vieții, când societatea întreagă înfățișează un tablou haotic?
De unde să vie învățătorului căldura comunicativă care rodește spiritele într-un timp când egoismul gol nu se acoperă măcar cu o frunză de smochin?
Progresul cunoștințelor va fi fatal însoțit, sub astfel de împrejurări, de dezvoltarea progresivă a geniului răului: Qui proficit in artibus et deficit in morivus, plus deificit quam proficit.
Voi, care v-ați consacrat viața serviciului dur al științei, convingeți pe cetățenii voștri că libertatea se poate realiza practic numai cu ajutorul selfgovernmentului; dați exemple bune societății prin viața voastră spinoasă, prin aplicarea strică a moralei ce o provăduiți; ziceți poporului să se prezerve de frazele goale ale pseudo-oratorilor, căci aceste fraze nu însemnează nimic dacă nu se adeveresc cu exemple concrete luate din viața reală! Feriți-vă de viperele care întrebuințează limba lor ca să vă otrăvescă spiritele, în loc să le rodească cu idei creatoare; sculați-vă în contra acelora care înșeală mulțimea cu vorbe à l’emporte pièce și sunt astfel un obstacol pentru realizarea vreunui sistem de stat, drept, politică; numiți chat un chat et Rollin un fripon; spuneți sus și tare că omul nu câștigă real o valoare mai înaltă prin aceea că-și pune picioarele pe ciobote de un cot sau își pune pe cap o perucă de milioane de zulufi; că starea economică înaintată a țării nu se îndreaptă spre mai bine prin aceea că se cântă imnuri în onoarea cuceririi economice închipuite; demonstrați că toate schimbările normale în ordinea socială se produc pe baza moralei practic realizate, precum se produc în ordinea fizică toate schimbările regulate pe baza legii fixității (vis inertiae)(Dreptul, 1884)

Alexandru Degré
(Scrieri juridice, vol. IV, editura Gutenberg, București, 1901, p. 54 și urm.)

Și sălbaticul deosebește dreptul de nedrept

15 aprilie 2016

Libertatea morală e scopul și știința omenirii: îndestularea trebuințelor economice nu e decât un efect, un caz special, un fapt de a doua ordine.
Vechile popoare (Fenicienii, Tirienii, Cartagienii) și înșiși Grecii aveau numai o presimțire vagă a acestui adevăr și posedau mai mult geniul comerțului, al literaturii, al artei, decât geniul dreptului și al legislațiunii.
În antichitate, un singur popor era înzestrat cu acest geniu, poporul roman, care punea greutatea decisivă pe interesul economic numai în legile sale abstracte; în dreptul său practic însă, în moravurile sale, pe conștiința datoriei. Moribus antiquis stat res romana virisque.
Idealurile care ne atrag, ne mișcă, ne încălzesc, nu sunt apreciabile în bani. Virtus suo aere censetur. Omul se luptă, se jertfește, moare pentru dreptul său.
Nu știința a creat această abnegare, această uitare de sine a omului. Și sălbaticul deosebește dreptul de nedrept.
Știința împodobește desigur cu o coroană măiestoasă capul omenirii; elementul de viață însă al științei, nervul său, esența sa, e morala.
Ceea ce se impune arbitrariului e caracterul, nepărtinirea, voința morală, nu nimbul de sfințenie cu care ideologii îmbracă principiile abstracte.
Știința e încă foarte înapoiată. Problemele cele mai grele așteaptă încă soluțiunea lor. Cine se poate făli că cunoaște ultimele principii?
Învățatul se jertfește, se chinuiește, se îngroapă moros în cărți ca să ridice un colț al vălului, ca să se apropie de ideal, ca să câștige un tărâm nou adevărului. Știința cea mai înaintată va fi identică cu morala cea mai perfectă.
Unde nu propășește morala, nu poate să fie vorba nici de înflorirea științelor.

Alexandru Degré
(Scrieri juridice, vol. IV, editura Gutenberg, București, 1901, p. 30 și urm.)

Cauzele infracțiunilor în general, și în special ale infracțiunilor politice…

14 aprilie 2016

Trebuie să dezvoltăm simțul moral al omului de rând, căci libertatea rău înțeleasă degenerează în desfrâu; trebuie apoi să-l luminăm, căci el trebuie să fie în stare să controleze actele stăpânirii. Cauzele infracțiunilor în general și în special ale infracțiunilor politice sunt: lipsa de educațiune morală și intelectuală și o nedreaptă împărțire a bunurilor. Datoria noastră este să astupăm, pe cât se poate, izvorul răului.

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. II, editura Gutenberg, București, 1901, p. 334 și urm.)

Omul nu trebuie să aibă libertatea de a face ce-i place atunci când acționează în numele altuia

13 aprilie 2016

Omul trebuie să fie liber să facă ce-i place în chestiunile care-l privesc; dar el nu trebuie să aibă libertatea de a face ce-i place atunci când acționează în numele altuia, sub pretextul că treburile celuilalt sunt propriile sale treburi. Statul, respectând libertatea fiecăruia în chestiunile care-l privesc, trebuie să mențină un control vigilent asupra exercitării oricărei puteri pe care îngăduie să o aibă un individ asupra altora. Această obligație este aproape complet neglijată în cazul relațiilor de familie, caz care, prin influența directă pe care o are asupra fericirii omului, este mai important decât toate celelalte împreună. Nu este nevoie să dezvoltăm aici pe larg chestiunea puterii aproape despotice a soților asupra soțiilor, căci pentru înlăturarea completă a acestui rău n-ar fi nevoie de nimic altceva decât ca soțiilor să li se acorde aceleași drepturi și ca ele să beneficieze de aceeași protecție din partea legii ca și ceilalți oameni; și pentru că, în ceea ce privește acest subiect, apărătorii nedreptății statornicite nu apelează la ideea libertății, ci se prezintă deschis ca niște campioni ai puterii. Cazul în care aplicarea greșită a ideilor despre libertate reprezintă un adevărat obstacol în calea îndeplinirii de către stat a îndatoririlor sale este însă cel al copiilor. Aproape ai crede că ei sunt considerați, literalmente, și nu metaforic, o parte a adultului însuși, așa de ostilă este opinia publică oricărui amestec al legii în exercitarea controlului său absolut și exclusiv asupra lor; mai ostilă decât față de orice alt amestec în propria sa libertate de acțiune: atât de puțin prețuiește majoritatea oamenilor libertatea în comparație cu puterea.

John Stuart Mill
(Despre libertate, trad. Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, ediția a III a, București, 2014, p. 194 și urm.)

Omul vicios seamănă cu o cetate care aplică legile, dar legile rele

12 aprilie 2016

Omul nestăpânit seamănă, așadar, cu o cetate care dă toate decretele cuvenite și are legi bune, dar nu le pune în aplicare, așa cum spunea în glumă Anaxandrides:
„cetatea a decretat, ea care nu se sinchisește de legi”.
Cât despre omul vicios, el seamănă, dimpotrivă, cu o cetate care aplică legile, dar legile rele.

Aristotel
(Etica Nicomahică, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1988, p.175)

Independența tribunalelor, îmbunătățirea pe cât posibil a instituțiilor procesuale…

11 aprilie 2016

Puterea unui popor stă în energia simțului său de dreptate – cultivarea sentimentului de dreptate la o națiune înseamnă cultivarea sănătății și a puterii statului. Însă prin această cultură eu nu înțeleg educația primită la școală, în învățământ, ci realizarea practică a principiilor justiției în toate domeniile vieții. Trăinicia, claritatea, precizia dreptului material, abrogarea acelor norme juridice ce scandalizează orice sentiment sănătos de dreptate din toate sferele dreptului, prin urmare, nu numai din dreptul privat, ci și din poliție, administrație, legislația financiară; independența tribunalelor, îmbunătățirea, pe cât posibil, a instituțiilor procesuale – toate acestea pot constitui o cale mult mai sigură pentru creșterea puterii statului, decât mărirea exagerată a bugetului pentru armată.

Rudolf Von Ihering
(Lupta pentru Drept, Editura All Beck, București, 2002, p. 49)

Dintre formele de guvernământ corupte, democrația este cea mai puțin rea

10 aprilie 2016

Există trei forme de guvernămât și tot atâtea forme de denaturare, adică de corupere a acestora. Ele sunt regalitatea, aristocrația și, în al treilea rând, cea întemeiată pe cens, pentru care, evident, mai propriu ar fi termenul de timocrație, dar pe care majoritatea oamenilor obișnuiesc s-o numească regim constituțional.
Cea mai bună dintre ele este regalitatea, iar cea mai rea timocrația. Denaturarea regalității este tirania. Ambele sunt monarhii, dar deosebirea dintre ele este extrem de mare: tiranul își urmărește doar propriul interes, regele pe cel al supușilor săi. Dar nu poate fi cu adevărat rege decât cel care se bucură de o independență totală, deținând asupra tuturor superioritatea în privința tuturor bunurilor. Un astfel de rege, neavând nevoie de nimic în plus față de ceea ce are, nu-și va urmări interesele personale, ci pe acelea ale supușilor săi; altfel n-ar fi decât un rege tras la sorți.
Tirania este contrariul regalității, pentru că tiranul își urmărește doar binele personal. Iar faptul că este forma constituțional cea mai rea apare cu toată evidența, căci totdeauna contrariul a ceea ce este mai bun e lucrul cel mai rău.
Regalitatea degenerează deci în tiranie; căci tirania este o corupere a monarhiei și, în consecință, regele rău devine un tiran. Aristocrația, la rândul ei, degenerează în oligarhie, când cei care guvernează sunt oameni vicioși; ei distribuie bunurile cetății fără să ia în considerație meritul, rezervându-le pentru sine pe toate sau pe cele mai multe, încredințând totodeauna acelorași persoane magistraturile, principala lor preocupare fiind îmbogățirea. În astfel de situații, guvernarea se află în mâna câtorva oameni corupți, în loc să aparțină celor mai valoroși. Timocrația deviază în democrație; aceste două forme de guvernământ sunt apropriate, timocrația dorindu-se și ea un regim al celor mulți și toți cei ce posedă un cens fiind egali. Dintre formele de guvernământ corupte, democrația este cea mai puțin rea, pentru că reprezintă doar o ușoară deviere de la regimul constituțional. Acesta este modul în care formele de guvernământ deviază cel mai frecvent (căci în acest fel distanța de la una la alta este mai mică și mai ușor de trecut).

Aristotel
(Etica nicomahică, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1988, p. 200 și urm.)

Interpretarea de către știința juridică trebuie să evite ficțiunea normei de drept care nu permite decât o singură interpretare: cea „justă”

9 aprilie 2016

Interpretarea de către știința juridică nu poate releva decât posibile înțelesuri ale normei de drept. Ea nu poate alege, fiind cunoașterea propriului obiect, între posibilitățile ce i se prezintă, ci trebuie să lase această alegere în seama organului de drept responsabil, după ordinea de drept, să aplice dreptul. Un avocat care înfățișează instanței, în interesul părții pe care o reprezintă, doar una din mai multe interpretări posibile ale normei de drept ce trebuie aplicată în cazul respectiv, un scriitor care caracterizează într-un comentariu o anumită interpretare din mai multe posibile ca fiind singura justă nu îndeplinesc o funcție de știință juridică, ci o funcție de politică a dreptului. Ei caută să obțină o influență asupra producerii de drept. Nu li se poate interzice bineînțeles acest lucru. Însă nu le este permis să-l facă în numele științei juridice, cum se întâmplă destul de des. Interpretarea de către știința juridică trebuie să evite cu cât mai multă atenție ficțiunea normei de drept care nu permite decât o singură interpretare, cea „justă”. Aceasta este o ficțiune de care se folosește jurisprudența tradițională pentru menținerea idealului securității juridice. Având în vedere ambiguitatea majorității normelor de drept, acest ideal nu este pe deplin realizabil.
Nu vom nega că ficțiunea caracterului evident al normelor de drept poate avea, din punct de vedere politic, mari avantaje. Însă nici un avantaj politic nu poate justifica faptul că de această ficțiune se folosește o interpretare științifică a dreptului pozitiv, proclamându-se o interpretare care este mai dezirabilă de pe poziții subiectiv-politice decât alta, logic, la fel de posibilă, ca fiind singura justă de pe poziții obiectiv științifice. Căci atunci, ceea ce este doar o judecată de valoare politică este prezentat, în mod eronat, drept un adevăr științific. De altfel, interpretarea strict științifică a unei legi statale sau a unui tratat de drept internațional, care expune, pe baza unei analize critice, toate înțelesurile posibile, chiar și cele indezirabile din punct de vedere politic și poate neintenționate de către legiuitor și părțile care încheie tratatul, însă inclusive în expresiile verbale alese de ei, poate avea un efect practic care compensează ficțiunea lipsei de ambiguitate: o asemenea interpretare științifică poate demonstra autorității care stabilește dreptul cât de departe se situează opera ei în urma pretenției tehnicii juridice de a formula normele de drept pe cât posibil în afara ambiguității sau cel puțin în așa fel încât ambiguitatea inevitabilă să fie redusă la un minim, obținându-se astfel gradul cel mai înalt de securitate juridică.

Hans Kelsen
(Doctrina pură a dreptului (trad. I. Constantin), Humanitas, București, 2000, p. 412 și urm.)