Judecătorii – stăpânii legilor

3 iulie 2016
636 citiri

Se spune că, scriind și legile cam nelămurit și cu putințe de tălmăcire în multe feluri, a mărit puterea judecătorilor, căci împricinații neputând a fi dezlegați de lege în pricinile pe care le aveau, se făcea așa că întotdeauna aveau nevoie de judecători și deci siliți să aducă orice neînțelegere în fața judecătorilor, care într-un fel oarecare erau stăpânii legilor. De altfel, Solon însuși arată înțelesul legilor zicând:

Poporului i-am dat atâta putere cât îi este de ajuns,
Fără să-i iau ceva din cinstire, nici mărindu-i-o,
Iar celor care aveau putere, și care
Erau admirați pentru banii lor,
Și lor le-am spus că nu-i nimic nedemn de ei
Și m-am ridicat și le-am dat fiecăruia un scut puternic
Și n-am lăsat pe nici unii să izbindească în nedreptăți

Totuși, Solon, gândindu-se că trebuie să se îngrijească mai mult de slăbiciunea poporului, i-a dat fiecăruia putința să obțină despăgubiri în judecată din partea celui care i-a făcut rău. Căci, într-adevăr, dacă cineva era lovit și silnicit sau vătămat, oricine dorea și voia, putea să dea în judecată și să urmărească pe vinovat, și, în acest fel, legiuitorul obișnuise pe cetățeni ca să simtă și să sufere unii cu alții, ca și când ar fi fost toți un singur mădular.
Se amintește și o vorbă a lui Solon care se potrivește cu această lege. Astfel, fiind întrebat odată în care cetate se duce viața cea mai frumoasă, Solon a răspuns: „Aceea în care cetățenii cărora nu li s-a făcut vreo nedreptate acuză și caută să pedepsească pe cei vinovați ca și cei cărora li s-a făcut o nedreptate

Plutarh
(Solon în Vieți paralele (trad. N. I. Barbu), volumul I, Editura Științifică, București, 1960, p. 217)

Sămânța libertății și a dreptății e cuprinsă în natura morală a omului

2 iulie 2016

Sămânța libertății și a dreptății în adevăr e cuprinsă în natura morală a omului. În lipsă de orice frâu moral, ce poate știința dreptului? Știința nu poate decât să dezvolte sămânța ce o găsește în natură. Voința morală, disciplinată, cumpătată, e lucrul de căpetenie, iar nu logica cea abstractă. Indivizii raselor înapoiate, zice Benjamin Kidd, sunt tot atât de inteligenți ca indivizii raselor înaintate, dar n-au răbdarea și sârguința acestor de pe urmă (cu trimitere la Sociale Evolution, von Benjamin Kidd, 1895, p. 252). Însăși propășirea științei ar fi un lucru cu neputință fără răbdarea, uitarea de sine, claca intelectuală a învățaților. Ideile cele noi izvorăsc cu anevoie din ideile cele vechi. Nu scânteia genială e hotărâtoare ci observarea, experimentațiunea, cercetarea neobosită. Însăși întâmplarea care înlesnește adesea descoperirile cele mari, nu se poate utiliza decât cu învățatul moros, scufundat în studiul problemei sale, hipnotizat prin viziunea care-l muncește.

Alexandru Degré
(Scrieri juridice, volumul II, editura Gutenberg, București, 1901, p.337)

Cine zice justiție, zice subordonarea la o ierarhie de valori

1 iulie 2016

Cine zice justiție, zice subordonarea la o ierarhie de valori și nimic nu e mai contrar unui asemenea principiu decât deplasarea arbitrară a limitelor, care separă licitul de ilicit, meritul de nemerit. Nimic nu tulbură, astfel, mai mult – sentimentul nostru de justiție, decât apropierea mecanică a acestor termeni opuși. Diversele energii individuale așteaptă tocmai de la justiție recunoașterea și tratamentul lor proporțional: orice alt criteriu, întemeiat – aparent – pe o oportunitate trecătoare, este înșelător; orice neatenție este o culpă, orice milă nemeritată este o cruzime față de alții. Căci există o cruzime care iartă, precum și o mizericordie care pedepsește.

Giorgio del Vecchio
(Justiția [trad. Vladimir Boanta], editura Cartea Românească, București, 1936, p.102)

Problema crucială de a ști care aspecte trebuie considerate relevante în domeniul egalității de tratament

30 iunie 2016

44. Este necesar un moment de reflecție pentru a afla de ce se prezintă astfel lucrurile. O formulare clasică a principiului egalității, precum adagiul aristotelian „compară cu aceeași măsură lucrurile identice”(30), nu oferă o soluție la problema crucială de a ști care aspecte trebuie considerate relevante în domeniul egalității de tratament și care anume trebuie înlăturate(31). În cadrul oricărui grup, anumite ființe umane se aseamănă în unele privințe și se deosebesc în altele. Tocmai de aceea, maxima formulată de Aristotel nu rămâne decât o regulă incompletă atâta vreme cât nu sunt stabilite diferențele relevante pentru cercetarea întreprinsă. De exemplu, dacă considerăm injustă o lege care interzice accesul în restaurante persoanelor cu părul roșcat, pornim de la premisa că, în ceea ce privește oferirea de alimente în restaurante, culoarea părului este irelevantă. Prin urmare, în mod evident, criteriile de asemănare și de diferențiere relevante variază în funcție de concepțiile etice fundamentale ale unui individ sau ale unei societăți.(32)

45. O scurtă examinare istorică va arăta că, privite atent, declarațiile privind „egalitatea” însemnau adesea „egalitate de tratament, în anumite privințe, între membrii grupurilor privilegiate” mai degrabă decât „egalitate de tratament în orice privință relevantă pentru absolut toate persoanele”. În Atena lui Pericle, cetățenii polis‑ului aveau dreptul la un tratament egal în ceea ce privește accesul la justiție ori la funcțiile publice(33), dar conceptul de tratament egal în aceste privințe excludea metecii(34) și sclavii. Egalitatea spartană – de un alt tip – excludea, în mod similar, iloții și sclavii(35). Ambele modele excludeau (evident) femeile. Mai aproape de zilele noastre, Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii a proclamat, desigur, că „all men are created equal” („toți oamenii sunt creați egali”)(36), însă a fost nevoie de un război civil și de o îndelungată perioadă ulterioară pentru ca un tratament cu adevărat egal să înceapă să se extindă la descendenții sclavilor negri(37). În decursul unor ample etape din istoria Europei și a bazinului mediteranean, discriminarea pe criterii religioase a părut firească, ba chiar impusă de legea divină.

46. Pe scurt, răspunsurile la întrebări precum „cine beneficiază de principiul egalității de tratament?” și „care aspecte ale vieții economice, sociale, politice, civile și personale sunt incluse în acest principiu?” nu sunt imuabile, ci evoluează odată cu societatea. Pe parcursul acestui proces, dreptul reflectă schimbările survenite, începând să arate în mod explicit că anumite forme de tratament discriminatoriu care treceau neobservate până la acel moment, ori, dacă erau observate, erau tolerate, nu vor mai fi tolerate în viitor. Astfel de modificări legislative reprezintă o extindere – precum și o expresie nouă și amplificată – a principiului general al egalității.

Eleanor Sharpston
(Concluziile avocatului general prezentate la 22 mai 2008 în cauza Bartsch, C-427/06, EU:C:2008:297)

Nu poate avea altă îndatorire Statul decât realizarea Justiției

29 iunie 2016

Suveranitatea, ca atribut al statului are desigur, ca primă semnificație, secrețiunea, ca să spunem astfel, a dreptului. Nu poate avea altă îndatorire statul decât realizarea justiției, adică a dreptului, fie pe cale de reglementări generale, fie pe cale de aplicare a acestor reglementări.

Mircea Djuvara
(Teoria generală a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv, All Beck, București, 1999, p. 112)

Chestiunile de drept constituțional, prin însăși natura lor, au implicații politice

28 iunie 2016

67. The Court accepts that the applicant’s lecture, since it dealt with matters of constitutional law and more specifically with the issue of whether one of the sovereigns of the State was subject to the jurisdiction of a constitutional court, inevitably had political implications. It considers that questions of constitutional law, by their very nature, have political implications. It cannot find, however, that this element alone should have prevented the applicant from making any statement on this matter. The Court further observes that in the context of introducing a bill amending the Constitutional Court Act in 1991, the Liechtenstein government had, in its accompanying comments, held a similar view, which had been opposed by the Prince but had found agreement in the Liechtenstein Diet, albeit only by a majority (see paragraph 30 above). The opinion expressed by the applicant cannot be regarded as an untenable proposition since it was shared by a considerable number of persons in Liechtenstein. Moreover, there is no evidence to conclude that the applicant’s lecture contained any remarks on pending cases, severe criticism of persons or public institutions or insults of high officials or the Prince.

[67. Curtea admite că prelegerea reclamantului, din moment ce a tratat chestiuni de drept constituțional și mai precis, cu privire la problema dacă unul dintre suveranii statului ar putea fi subiectul jurisdicției unei instanțe constituționale, în mod inevitabil a avut implicații politice. Curtea consideră că, chestiunile de drept constituțional, prin însăși natura lor, au implicații politice. Nu se poate considera, totuși, că acest singur element singur ar fi împiedicat reclamantul să facă orice declarație cu privire la această chestiune. Curtea observă că, în contextul introducerii unui proiect de lege de modificare a Legii Curții Constituționale în 1991, guvernul din Liechtenstein a susținut, în observațiile sale însoțitoare, un punct de vedere similar care a fost opus de către Prinț, dar care a găsit aprobare în Dieta Liechtenstein, deși doar cu o majoritate (a se vedea paragraful 30 de mai sus). Opinia exprimată de către reclamant nu poate fi considerată ca fiind o propunere de neconceput din moment ce a fost împărtășită de un număr considerabil de persoane din Liechtenstein. Mai mult decât atât, nu există dovezi pentru a concluziona că prelegerea reclamantului conținea vreo observație privind cauzele pendinte, critici severe ale persoanelor sau instituțiilor publice sau insulte adresate înalților oficiali sau Prințului.]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din 28 octombrie 1999, Wille împotriva Liechtenstein, paragraful 67)

Prezumția de nevinovăție nu împiedică autoritățile de a informa publicul

27 iunie 2016

La Cour rappelle que si le principe de la présomption d’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par l’article 6 § 1, il ne se limite pas à une simple garantie procédurale en matière pénale : sa portée est plus étendue et exige qu’aucun représentant de l’État ne déclare qu’une personne est coupable d’une infraction avant que sa culpabilité ait été établie par un tribunal (voir Allenet de Ribemont, précité, §§ 35-36; Viorel Burzo c. Roumanie, nos 75109/01 et 12639/02, § 156, 30 juin 2009 ; Lizaso Azconobieta c. Espagne, no 28834/08, § 37, 28 juin 2011). L’atteinte à la présomption d’innocence peut émaner non seulement d’un juge, mais également d’autres autorités publiques : le président du parlement (Butkevičius c. Lituanie, no 48297/99, §§ 50 et 53, CEDH 2002 II), le procureur (Daktaras c. Lituanie, no 42095/98, § 44, CEDH 2000 X); le ministre de l’Intérieur ou les fonctionnaires de police (Allenet de Ribemont, précité, §§ 37 et 41). Selon la jurisprudence de la Cour, une distinction doit être faite entre les déclarations qui reflètent le sentiment que la personne concernée est coupable et celles qui se bornent à décrire un état de suspicion. Les premières violent la présomption d’innocence, tandis que les secondes sont considérées comme conformes à l’esprit de l’article 6 de la Convention (voir, entre autres, Marziano c. Italie, no 45313/99, § 31, 28 novembre 2002). À cet égard, la Cour souligne l’importance du choix des termes par les agents de l’État dans les déclarations qu’ils formulent avant qu’une personne n’ait été jugée et reconnue coupable d’une infraction. Elle considère ainsi que ce qui importe aux fins d’application de la disposition précitée, c’est le sens réel des déclarations en question, et non leur forme littérale (Lavents c. Lettonie, no 58442/00, § 126, 28 novembre 2002). Toutefois, le point de savoir si la déclaration d’un agent public constitue une violation du principe de la présomption d’innocence doit être tranché dans le contexte des circonstances particulières dans lesquelles la déclaration litigieuse a été formulée (voir Adolf c. Autriche, 26 mars 1982, §§ 36-41, série A no 49). Certes, la Cour reconnaît que l’article 6 § 2 ne saurait empêcher, au regard de l’article 10 de la Convention, les autorités de renseigner le public sur des enquêtes pénales en cours, mais il requiert qu’elles le fassent avec toute la discrétion et toute la réserve que commande le respect de la présomption d’innocence (Allenet de Ribemont, précité, § 38, Lizaso Azconobieta , précité, § 39).

Curtea reamintește că, deși principiul prezumției de nevinovăție consacrat în paragraful 2 al articolului 6 este unul dintre elementele unui proces penal echitabil ce este impus de articolul 6 § 1, aceasta nu se limitează la a fi o simplă garanție procedurală în materie penală: domeniul său de aplicare fiind mai extins și impunând ca niciun reprezentant al statului să nu poată declara că o persoană este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni înainte ca vinovăția sa să fi fost stabilită de către o instanță. Încălcarea prezumției de nevinovăție poate fi înfăptuită nu numai de un judecător, ci și de către alte autorități publice: Președintele Parlamentului, procurorul, Ministrul de interne sau ofițerii de poliție. În conformitate cu jurisprudența Curții, trebuie să se facă o distincție între declarațiile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată și cele care descriu pur și simplu o stare de suspiciune. Prima reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție, în timp ce cea din urmă este considerată a respecta spiritul articolului 6. În această privință, Curtea a subliniat importanța alegerii cuvintelor de către funcționarii publici în declarațiile pe care le fac înainte de o persoană să fi fost judecată și găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. Ea consideră, de asemenea, că ceea ce contează în sensul acestei dispoziții, este sensul real al declarațiilor în cauză, și nu forma lor literală. Cu toate acestea, dacă declarația unui funcționar public este sau nu o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție trebuie analizat în contextul împrejurărilor particulare în care a fost formulată declarația în cauză. Desigur, Curtea recunoaște că articolul 6 § 2 nu împiedică, în lumina articolului 10 al Convenției, autoritățile de la a informa publicul cu privire la anchetele penale în curs de desfășurare, dar cere ca acestea să facă acest lucru cu toată discreția și cu toată rezerva ce s-ar impune ca necesare pentru respectarea prezumției de nevinovăție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din 9 iunie 2016, Popovi împotriva Bulgariei, paragraful 85)

Nimic nu este avantajos sau util dacă este nedrept

26 iunie 2016

[N]othing is advantageous or useful if it is unjust. The person who has not learnt this lesson cannot become a good man.

[N]imic nu este avantajos sau util dacă este injust. Persoana care nu a învățat acest lucru nu poate deveni un om bun.

Cicero
(On Obligations (trad. P. G. Walsh), Oxford University Press, 2008, Book 3, p. 109)

O campanie de presă virulentă este susceptibilă să dăuneze procesului echitabil

25 iunie 2016

Une campagne de presse virulente est dans certains cas susceptible de nuire à l’équité du procès, en influençant l’opinion publique[.]

O campanie de presă virulentă este, în unele cazuri, susceptibilă să dăuneze procesului echitabil, influențând opinia publică [.]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Decizia din 17 septembrie 2013, Vârlan împotriva României, cererea nr. 25403/07, paragr. 48)

Persecutarea și hărțuirea membrilor profesiilor juridice lovește chiar în inima sistemului Convenției

24 iunie 2016

The Court has repeatedly held that persecution and harassment of members of the legal profession strikes at the very heart of the Convention system. Therefore the searching of lawyers’ premises should be subject to especially strict scrutiny[.]

Curtea a statuat în mod repetat că persecutarea și hărțuirea membrilor profesiilor juridice lovește chiar în inima sistemului Convenției. Prin urmare, percheziția de la sediul avocaților ar trebui să facă obiectul unui control în mod special strict[.]

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din 12 februarie 2015, Yuditskaya și alții împ. Rusiei, paragraful 27)