Protecția eficace a sănătății persoanelor impune ca medicamentele să fie vândute la prețuri rezonabile

20 octombrie 2016
343 citiri

43 De altfel, trebuie să se observe, astfel cum au procedat DPV și guvernul neerlandez, că, în speță, o concurență prin prețuri ar putea fi de natură să profite pacientului, în măsura în care ar permite eventual să se ofere, în Germania, medicamente eliberate pe bază de prescripție medicală la prețuri mai favorabile decât cele impuse în prezent de acest stat membru. Astfel, după cum Curtea a hotărât deja, protecția eficace a sănătății și a vieții persoanelor impune în special ca medicamentele să fie vândute la prețuri rezonabile (a se vedea Hotărârea din 20 mai 1976, de Peijper, 104/75, EU:C:1976:67, punctul 25).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
(Hotărârea din 19 octombrie 2016, Deutsche Parkinson, EU:C:2016:776)

Instanțele de judecată nu aparțin sectorului producător de bunuri materiale, dar …

19 octombrie 2016

Instanțele de judecată nu aparțin sectorului producător de bunuri materiale, dar modul cum își îndeplinesc sarcinile influențează direct climatul social, ca dovadă, în anii dictaturii poporul a fost chinuit nu numai de foamete, dar și de setea de dreptate.
Recâștigându-și libertatea și demnitatea, poporul a dobândit și dreptul de a pretinde ca instanțele de judecată să devină din mecanisme de aplicare a unor legi inechitabile, în adevărate organe ale înfăptuirii justiției.

Ladislau Margocsy
(Amprentele dictaturii asupra procesului penal, Dreptul, nr. 2/1990, la p. 29)

Controlul constituționalității legilor apare ca necesitate perfect justificată

18 octombrie 2016

Silogismul disjunctiv construit de chief Justice John Marshall, Președintele Curții Supreme de Justiție, în afacerea Marbury/Madison (1803), pare a fi unanim recunoscut ca fiind cea dintâi demonstrație logică impecabilă asupra necesității controlului constituționalității legilor:
a) sau constituția este o lege superioară și suverană, imposibil de schimbat prin mijloace ordinare și, în consecință, un act legislativ contrar constituției nu este o lege;
b) sau constituția este o lege ca oricare alta – la discreția legiuitorului – și, în consecință este absurd să i se atribuie forța de a limita o putere nelimitată prin natura ei. Dacă admitem deci supremația materială și formală a constituției – ori fie numai unul dintre criteriile acestei supremații – este absolut necesar să se instituționalizeze și mijloacele adecvate de sancționare a actelor de violare a constituției. Altminteri, constituția rămâne doar un element decorativ în arhitectura statului de drept, iar principiul supremației constituției doar un pretext de retorică.
(…)
Controlul printr-un organ unic, special și specializat s-a cristalizat în anii 1920 și 1930, mai ales în Austria, răspândindu-se însă după cel din urmă război mondial, când, în Italia și R. F. Germania s-a creat Curtea Constituțională, iar în Franța Consiliul Constituțional. Odată cu adoptarea acestui sistem de către Spania, în 1978, el a devenit așa-zicând un model european.
Acest sistem are cel puțin următoarele avantaje:
a) El realizează deposedarea jurisdicțiilor de drept comun de competența de a verifica, în litigiile dintre particulari, constituționalitatea legilor, obligându-le totodată, atunci când este cazul, să abordeze o problemă atât de delicată, de complexă, și de semnificativă – cum este cea a constituționalității legilor – sub forma, cel mult, a unor chestiuni prejudiciale, asigurându-se astfel omogenitatea jurisprudenței;
b) Efetele confirmării conformității legii cu constituția sau, dimpotriva, infirmarea acesteia se produc erga omnes, ceea ce constituie neîndoielnic un rezultat mult mai satisfăcător decât autoritatea lucrului judecat a unei decizii judiciare;
c) Cadrul strict în care se realizează verificarea constituționalității legii reduce considerabil insecuritatea juridică.
(…)
Nici acest sistem de control nu este însă cu totul invulnerabil:
a) În multe privințe el se apropie de controlul printr-un organ politic, reiterând unele dintre neajunsurile acestei forme de control (mai ales faptul constituirii unei autorități supreme, fără caracter reprezentativ, în afara parlamentului și deasupra lui);
b) Organul constituit în scopul asigurării controlului legilor devine el însuși o piesă în angrenajul legislativ, o a doua sau a treia cameră – după caz – a puterii legiuitoare;
c) Prin modul de desemnare a membrilor săi și numărul restrâns al acestora, el este susceptibil de manipulare;
d) În practică, se dovedește a fi lipsit de operativitate, mai ales dacă el este chemat să decidă și în urma sesizării pe cale de acțiune sau prin transmiterea de către tribunale a excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața acestora.
În concluzie, controlul constituționalității legilor apare ca necesitate perfect justificată. Imperfecte rămân încă modalitățile de exercitare a lui.

Ion Deleanu
(Sancțiunea supremației Constituției, Dreptul, nr. 7-8, 1991, p. 25 și urm.)

Dreptul politic cuprinde două specii: dreptul natural și dreptul pozitiv

18 octombrie 2016

Dreptul politic cuprinde două specii: dreptul natural și dreptul pozitiv. Natural este cel care pretutindeni își păstrează valabilitatea indiferent de opiniile pe care le succintă. Pozitiv este cel care, indiferent de orientarea sa originară, odată instituit se impune; de exemplu, obligația de a plăti o mină pentru răscumpărarea unui prizonier, sau de a sacrifica o capră și nu două oi, ca și toate celelalte dispoziții legale privitoare la cazurile particulare, cum ar fi aceea de a aduce sacrificii în onoarea lui Brasidas și tot ce se prescrie sub formă de decret.

Aristotel
(Etica nicomahică, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1988, p. 120 și urm.)

Pentru a-și susține teza că Președintele este Gardianul Constituției, Schmitt trebuie să pledeze împotriva unei curți constituționale

17 octombrie 2016

In order to support his thesis that the president is the guardian of the constitution, C.S. has to turn against the institution of a constitutional judicature that has often been demanded and has already been realized in some states. He has to turn against the idea, in other words, that the function of the guarantee of the constitution ought to be assigned to an independent court. Such a court functions as a central constitutional court insofar as it has to decide, in an adversial trial, on the constitutionality of disputed acts of parliament (in particular statutes) but also of acts of government (of decrees and execution orders), to invalidate these acts in the event of their unconstitutionality, and perhaps to pass judgment on the responsibility of certain organs, if such claims of responsibility are raised by the accusation. It is certainly possible to disagree about the usefulness of such an institution. No one will claim that it is an absolutely effective guarantee under all conceivable circumstances. However, of all the many points of view from which one can debate the legal-political problem of a central constitutional court, and weight its pros and its cons, one is utterly irrelevant: namely the question of whether this organ would be a genuine court and whether its function would be real adjudication. This may be a very important legal-theoretical question of classification. But nothing at all could follow from the answer to that question – be it affirmative or negative – that would speak either for or against transferring the said function to a collegial organ whose members, however they are to be appointed, are fully independent – an independence from government and parliament that is called „judicial” because modern constitutions tend to grant it to courts (though not only to courts). To infer, from some arbitrarily defined concept of adjudication, that the institution that is here referred to as a „constitutional court” is impossible or illegitimate would be a typical example of the kind of „conceptual jurisprudence” that can surely be regarded obsolete today.
(…)
C.S. can hardly deny that a court that refuses to apply an unconstitutional statute, and thus invalidates it with respect to the concrete case, in substance functions as a guarantee of the constitution, even if one refuses to confer upon it the awe-inspiring title of a „guardian of the constitution”, i.e. if one abstains from phraseology, as one should, in any case, if one wants to guard against the ideological tendencies that go along with such bathos. What matters is whether it is useful to assign the function of guaranteeing the constitution to courts in this way, and, if not, whether it would be better to take away their right of review. One will look in vain for a clear answer to this question in C.S.’s writings.

Hans Kelsen
(Who oughts to be the guardian of the constitution? Kelsen’s reply to Schmitt, în L. Vinx, The Guardian of the Constitution, Cambridge, 2015, la p. 182 și urm.)

Când sunt și nu sunt oamenii liberi?

15 octombrie 2016

People are free, argued Justice Chase, when „the same laws govern the whole society without any distinction,” when „there is no power to dispense with the execution of the laws,” and when justice is „impartially and speedily administered”; they are not free when the law and its administration are „uncertain, partial or arbitrary,” when „property is insecure,” or when people are exposed to „insult and violence without redress my law”.
[Oamenii sunt liberi, a susținut Justice Chase, atunci când „aceleași legi guvernează întreaga societate, fără diferențieri”, când „nu există nicio putere care să poată renunța la executarea legilor”, când justiția este „administrată imparțial și cu celeritate”; ei nu sunt liberi când legea, dar și aplicarea ei, este „incertă, lipsită de imparțialitate și arbitrară”, când „proprietatea este nesigură”, sau când oamenii sunt expuși „insultei și violenței fără ca legea să ofere redres”]

Mark Walters/Justice Chase
(Judge Chase, Grand Jury charge, 2 May 1803 apud Mark D. Walters, Written Constitutions and Unwritten Constitutionalism în Expounding the Constitution (ed. G. Huscroft), Cambridge, 2008, p. 259)

Dispozițiile care prevăd sancțiuni administrative sunt de strictă interpretare

13 octombrie 2016

– În ceea ce privește principiul potrivit căruia dispozițiile care prevăd sancțiuni administrative sunt de strictă interpretare

70 Potrivit jurisprudenței, principiul legalității incriminării și a pedepselor, consacrat la articolul 49 alineatul (1) prima teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, impune ca legea penală să nu fie aplicată în mod extensiv în defavoarea persoanei urmărite (Hotărârea Curții din 12 decembrie 1996, X, C‑74/95 și C‑129/95, Rec., p. I‑6609, punctul 25).

71 Or, acest principiu poate fi invocat nu numai împotriva unor decizii prin care se aplică sancțiuni penale în sens strict, ci și împotriva celor prin care se aplică sancțiuni administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, Rep., p. I‑2359, punctul 80).

72 În consecință, principiul legalității incriminării și a pedepselor impune ca dispozițiile care instituie sancțiuni administrative să nu fie aplicate în mod extensiv în defavoarea persoanei vizate.

73 În aceste condiții, dacă Decizia 2011/172 prevedea sancțiuni administrative și intra astfel în domeniul de aplicare al articolului 49 alineatul (1) prima teză din Carta drepturilor fundamentale, s‑ar impune să fie reținută o interpretare strictă a acesteia.

Tribunalul Uniunii Europene
(Hotărârea din 27 februarie 2014 în T-256/11)

Dreptul, după expresiunea lui Jellinek, este o putere de a voi

12 octombrie 2016

Conform lui Duguit, fiecare dintre noi nu avem niciun fel de drept, ni se conferă numai anumite funcțiuni sociale.
(…)
Drepturile subiective sunt pur și simplu noțiuni metafizice, construcțiuni raționale, căci unde aflăm vreodată, zice d-l Duguit, în observațiunea concretă ceva pe care să-l putem numi drept subiectiv? Dreptul, după expresiunea lui Jellinek, este o putere de a voi!
(…)
Ideea însăși de drept subiectiv presupune o voință, care să aibă dreptul să se impună unei alte voințe. Or așa ceva nu poate să reiasă dintr-o observațiune concretă. Un asemenea drept este o construcție metafizică a minții noastre, care zice d-l Duguit, ne-ar putea duce iarăși la aberațiunea noțiunii de drept de suveranitate, aparținând statului

Mircea Djuvara
(Teoria generala a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv, editura All Beck, București, 1999, p. 271, 272 și 273)

Un text de lege, care se aplică, nu are putere numai pentru că este un text de lege

12 octombrie 2016

Un text de lege, care se aplică, nu are putere numai pentru că este un text de lege și pentru că poate pune în mișcare forța publică, dar fundamentul lui rațional stă în faptul că el răspunde unei necesități morale a societății respective. Legea nu poate să fie imorală, astfel se prăbușește chiar fundamentul și explicația ei logică.

Mircea Djuvara
(Teoria generala a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv, editura All Beck, București, 1999, p.158)