Teza lui Raymond Saleilles a individualizării pedepsei trebuie extinsă la tot dreptul

7 noiembrie 2016
381 citiri

Teza lui Raymond Saleilles a individualizarii pedepsei trebuie extinsă la tot dreptul și nu trebuie mărginită numai la dreptul penal. Salleilles a arătat în altă lucrare, în acord cu Charmont, că ceea ce nu se schimbă e faptul că există o justiție de realizat. Dar ce va fi această justiție, nimeni nu poate spune a priori. Totul depinde de faptele sociale cu care dreptul intră în contact: aceste fapte se schimbă, evoluează, se transformă.

Mircea Djuvara
(Precis de filosofie juridică, 1941, p. 59)

O lege abstractă și răspunzând puțin trebuințelor țării e ca pălăria lui Gessler pusă pe vârful unei prăjini

5 noiembrie 2016

O lege abstractă și răspunzând puțin trebuințelor țării e ca pălăria lui Gessler pusă pe vârful unei prăjini, căci toți simt că ar fi o rușine să se închine la dânsa. Națiunea conspiră în contra legiuitorului lunatic și deviza zburând din gură în gură sună: Legile sunt făcute ca să le călcăm!. Numai o lege care convine țării câștigă învoirea tuturor, trezește zelul jurisconsultului pentru interpretarea ei, și cuprinde în sine germenul unei dezvoltări consecvente. O jurisprudență omogenă și uniformă presupune o luptă energică pentru drept din partea tuturor, și nimeni nu pășește pe câmpul de luptă cu jertfire de sine (și nu mișcat numai de interes egoist) pentru dreptul țării dacă nu găsește dinainte-i o lege care să-l tragă puternic după dânsa, ca o viva vox a conștiinței populare.

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. II, ed. Gutenberg, București, 1901, la p. 213)

Aceeași formulare exista și în Codul penal român, însă avocatul a preferat să se refere la cel sovietic

5 noiembrie 2016

Președintele a strigat numele acuzatului următor: Elena Ioanid! O dată formalitatea identificării și verificării datelor personale din acte încheiată, s-a trecut la interogatoriu. La toate întrebările privind contactele pe care le avusese cu mine în timpul evadării, mama a răspuns afirmativ. De asemenea, a confirmat toate faptele de care se făcuse vinovată, procurându-mi îmbrăcăminte și adăpost, cuprinse în actul de acuzare. La fiecare întrebare, răspundea scurt și fără ezitare: „Da!”
– Procedând astfel, inculpata era conștientă că se făcea vinovată față de lege, dând ajutor unui infractor?
– Da!
– Inculpata știa că legea obligă pe orice cetățean să informeze organele de stat despre orice infracțiune are cunoștință, în caz contrar făcându-se ea însăși vinovată de tăinuire și complicitate?
– Da!
– De ce inculpata n-a declarat autorităților prezența la București a deținutului evadat?
Nu știu dacă faptul că mama n-a mai răspuns, ci numai a zâmbit la întrebarea lui, l-a făcut pe președinte să nu mai insiste și să treacă imediat la întrebarea următoare.
– Știe inculpata că s-a făcut astfel vinovată de „omisiune de denunț”?
– Da!
– Dând sprijin deținutului evadat, știa inculpata că astfel contravenea articolului din Codul penal, care prevede pedepsirea celui care se face vinovat de „favorizarea infractorului”?
– Da!
– Atunci de ce l-a ajutat pe infractor?
– Foarte simplu de înțeles pentru orice om normal: fiindcă e fiul meu!
(…)
Și tot așa de bine mi-a rămas întipărită în minte pledoaria avocatului mamei, care, în apărarea clientelui, a invocat un articol din Codul penal … sovietic! Articolul citat de avocat privea delictul de „omisiune de denunț”, care prevedea, între altele, exceptarea de la sancționare a părinților ce tăinuiesc infracțiunile copiilor. Aceeași formulare exista și în Codul penal român, însă avocatul a preferat să se refere la cel sovietic, cunoscând efectul magic pe care îl produce acest cuvânt în fața oricărei autorități românești.

Ion Ioanid
(Închisoarea noastră cea de toate zilele, Volumul II 1954 -1957, Humanitas, ediția a patra, 2013, la p. 44 și urm.)

Internetul are efectiv o importanță aparte pentru libertatea de exprimare și de informare

4 noiembrie 2016

44 GS Media, guvernele german, portughez și slovac, precum și Comisia Europeană susțin însă că a califica automat orice postare de astfel de linkuri către opere publicate pe alte site‑uri internet drept „comunicare publică”, în cazul în care titularii dreptului de autor ai acestor opere nu au autorizat această publicare pe internet, ar avea consecințe extrem de restrictive pentru libertatea de exprimare și de informare și nu ar respecta echilibrul just pe care Directiva 2001/29 urmărește să îl stabilească între această libertate și interesul general, pe de o parte, și interesul titularilor unui drept de autor de a beneficia de o protecție eficientă a proprietății lor intelectuale, pe de altă parte.

45 În această privință, trebuie să se constate că internetul are efectiv o importanță aparte pentru libertatea de exprimare și de informare, garantată prin articolul 11 din cartă, și că hiperlinkurile contribuie la buna sa funcționare, precum și la schimbul de opinii și de informații în această rețea caracterizată prin disponibilitatea unor cantități imense de informații.

Curtea de Justiție
(Hotărârea din data de 8 septembrie 2016, C-160/15, GS Media, EU:C:2016:644)

Astăzi, fără îndoială, imaginea echilibrului pătrunde încă un alt aspect al vieții intelectuale: drepturile constituționale

2 noiembrie 2016

The “image of balance,” Carl Schmitt tells us, “can be found in every aspect of intellectual life”: “a balance of trade in international economics, the European balance of power in foreign politics, the cosmic [balance] of attraction and repulsion, the balance of the passions in the works of Malebranche and Shaftesbury, even a balanced diet is recommended.”
Today, without doubt, the image of balance permeates yet another aspect of intellectual life: constitutional rights. The current stage of the history of thought in relation to constitutional rights scholarship and jurisprudence is engulfed by the discourse of balancing and proportionality.
To claim that constitutional law has entered the age of balancing —that it embraces a discourse and practice of balancing — is no exaggeration. Indeed, constitutional law is now firmly settled in this age: for example, Canadian scholar David Beatty maintains that proportionality is an “essential, unavoidable part of every constitutional text” and “a universal criterion of constitutionality”; German scholar Robert Alexy, for his part, maintains that balancing “is ubiquitous in law” and that, in the case of constitutional rights, balancing is unavoidable because “there is no other rational way in which the reason for the limitation can be put in relation to the constitutional right.”
Though not always versed in the language of constitutional rights scholarship or jurisprudence, even parliamentarians call for “balanced” policies with regards to constitutional rights.

[„Imaginea de echilibru”, Carl Schmitt ne spune, „poate fi găsită în fiecare aspect al vieții intelectuale”: „un echilibru de comerț în economia internațională, echilibrul European al puterii în politica externă, cosmicul [balanța] atracției și repulsiei, se recomandă echilibrul pasiunilor în lucrările lui Malebranche și Shaftesbury, și chiar și un regim alimentar echilibrat”.
Astăzi, fără îndoială, imaginea echilibrului pătrunde încă un alt aspect al vieții intelectuale: drepturile constituționale. Stadiul actual al istoriei gândirii în ceea ce privește studiul drepturilor constituționale și jurisprudenței este cuprins de discursul punerii în balanță și de cel al proporționalității.
Să susții că dreptul constituțional a intrat în epoca punerii în balanță – că îmbrățișează un discurs și o practica de punere în balanță – nu este nici o exagerare. Într-adevăr, dreptul constituțional este acum ferm stabilit în această vârstă: de exemplu, savantul canadian David Beatty susține că proporționalitatea este o „parte esențială, inevitabilă a fiecărui text constituțional” și „un criteriu universal de constituționalitate”; savantul german Robert Alexy, la rândul său, susține că punerea în balanță „este omniprezentă în drept” și că, în cazul drepturilor constituționale, punerea în balanță nu poate fi evitată, deoarece „nu există nici un alt mod rațional în care motivul pentru care intervine o limitare ar putea fi pus în relație cu dreptul constituțional astfel limitat”.
Deși nu sunt întotdeauna versați în limbajul drepturilor constituționale sau în cel jurisprudențial, chiar și parlamentarii fac apel la politici „de echilibru” cu privire la drepturile constituționale.]

Grégoire C. N. Webber
(Proportionality, Balancing, and the Cult of Constitutional Rights Scholarship, Canadian Journal of Law and Jurisprudence, Vol. 23, No. 1, 2010, la p. 179)

Autodenunțurile din cadrul proceselor înscenate

2 noiembrie 2016

Cel de-al treilea fapt pe care trebuie să-l ținem minte este că rebeliunea în ambele țări a început cu intelectualii și cu studenții și, în general, cu generațiile tinere, adică tocmai acele straturi ale populației a căror bunăstare și a căror îndoctrinare ideologică reprezentaseră unele dintre preocupările importante ale regimului. Nu defavorizații, ci supraprivilegiații societății comuniste au luat inițiativa, iar motivele lor nu erau nici mizeria lor materială și nici cea a concetățenilor lor, ci exclusiv Libertatea și Adevărul. * Cu adevărat admirabilul Report on the Problem of Hungary, publicat de ONU, citează o tânără studentă spunând următoarele: „Chiar dacă nu ne lipseau pâinea și alte lucruri necesare vieții, noi doream libertatea. Noi, tinerii, eram mai ales dezorientați și dezavantajați pentru că am fost crescuți în minciună. Tot timpul eram obligați să mințim. Nu puteam avea nicio singură idee sănătoasă, pentru că totul era înăbușit în noi. Noi voiam libertatea de a gândi.”
(…)
Oricare ar putea fi convingerile și speranțele noastre în ceea ce privește natura omenească, toate experiențele pe care le-am făcut cu aceste regimuri arată că, odată ce s-au instalat ferm la putere, realitatea faptelor este pentru ele o primejdie mult mai mare decât dorința înnăscută de libertate. Știm asta gândindu-ne la măsura lui Stalin de a-i deporta masiv în lagărele de concentrare pe soldații trupelor rusești de ocupare întorși acasă, pentru că fuseseră expuși efectelor realității; așa cum știm și din ciudata prăbușire completă a îndoctrinării naziste după înfrângerea lui Hitler și din distrugerea automată a lumii lui fictive. Lucrul important este că impactul realității, ca toate experiențele omenești, are nevoie de vorbe pentru a supraviețui momentului în care e trăită experiența, are nevoie de discuție și de comunicare cu alții pentru ca omul să poată rămâne sigur de sine însuși. Dominația totală reușește în măsura în care întrerupe toate canalele de comunicare, cele de la persoană la persoană, înlăuntrul celor patru pereți ai lumi personale, nu mai puțin decât în spațiul public, care, în democrații, sunt apărate de libertatea de a vorbi și de a avea opinii.
E greu de spus dacă o asemenea încercare de-a face ca fiecare ființă să ajungă izolată și fără comunicare reușește undeva în afara situațiilor extreme ale întemnițării singuratice și ale torturii; în orice caz, o atare izolare desăvârșită are nevoie de timp pentru a avea succes și este evident că e departe de a fi fost realizată în țările satelite.
Atâta vreme cât teroarea nu este completată de constrângerea ideologică dinlăuntru, atât de hidos evidentă în autodenunțurile din cadrul proceselor înscenate*, capacitatea oamenilor de a deosebi între adevăr și minciuni, la nivelul elementar al faptelor, rămâne nealterată; opresiunea, așadar este simțită ca fiind opresiune și libertatea continuă să fie cerută.
*Prăbușirea regimului în Ungaria a oferit încă un exemplu elocvent al motivărilor și tehnicilor acestor autodenunțuri, atunci când au fost date publicității pregătirile făcute pentru procesul lui Rajk. Kádár fusese însărcinat cu aceste pregătiri și conversația sa cu Rajk era înregistrată în secret de către Rákosi – probabil pentru a fi folosită mai târziu împotriva lui Kádár -, iar înregistrarea a fost ascultată la ședința Comitetului Central care l-a exclus pe Rákosi. Tovarășii au auzit urmăroarele „Dragă Laci, am venit aici să stau de vorbă cu tine în numele tovarășului Rákosi. El mi-a cerut să vin și să-ți explic situația. Firește, noi toți știm că ești nevinovat. Însă tovarășul Rákosi știe că tu ai să înțelegi. Numai tovarășii cu adevărat mari sunt aleși pentru asemenea roluri. El mi-a verut să vin să-ți spun că, făcând asta, vei aduce un serviciu istoric mișcării comuniste.” Combinația aceasta de grosolană lingușeală și de ideologie nu e întâmplătoare; există un element de pură vanitate în însăși ideologia comunistă.

Hannah Arendt
(Originile Totalitarismului (trad. I. Dur și M. Ivănescu), Humanitas, ediția a treia, București, 2014, p. 607, 608 și 609)

Legile noastre, la fel ca veșmintele noastre, nu pot prinde nici o formă statornică

1 noiembrie 2016

I find that the worst aspect of the state we are in is our lack of stability and that our laws cannot adopt one fixed form any more than our fashions can. It is easy enough to condemn a polity as imperfect since all things mortal are full of imperfections; it is easy enough to generate in a nation contempt for its ancient customs: no man has ever tried to do so without reaching his goal; but as for replacing the conditions you have ruined by better ones, many who have tried to do that have come to grief.

[Le pis que je trouve en nostre estat, c’est l’instabilité, et que nos loix, non plus que nos vestemens, ne peuvent prendre aucune forme arrestée. Il est bien aisé d’accuser d’imperfection une police: car toutes choses mortelles en sont pleines: il est bien aisé d’engendrer à un peuple le mespris de ses anciennes observances: jamais homme n’entreprint cela qui n’en vint à bout: mais d’y restablir un meilleur estat en la place de celuy qu’on a ruiné, à cecy plusieurs se sont morfondus, de ceux qui l’avoient entreprins.

Răul cel mai mare pe care-l găsesc în statul nostru este instabilitatea, și că legile noastre, la fel ca veșmintele noastre, nu pot prinde nici o formă statornică. E foarte ușor să acuzi imperfecțiunile unei guvernări: căci toate lucrurile muritoare sunt pline de ele: este foarte ușor să naști într-un popor disprețul față de normele cele vechi: niciodată vreun om n-a întreprins aceasta, care să n-o ducă și la bun sfârșit: însă a restabili un stat mai bun în locul celui ce s-a ruinat, dintre cei care întreprinseră aceasta, cei mai mulți și-au pierdut răbdarea. (Despre aroganță) – trad. Dragoș C. Butuzea]

Michel de Montaigne
(On presumption, în The Complete Essays (trad. M. A. Screech), Penguin Books, ediția din 2003, p. 745)

Prezumția este analogul epistemic al „nevinovat până la proba contrarie”

31 octombrie 2016

Presumptions by nature provide provisional surrogate for the actual truth. Lalande’s philosophical dictionary puts it: “La présomption est proprement et d’une maniere plus precise une anticipation sur ce qui n’est pas prouvé” . Presumptions are, as it were, in tentative and provisional possession of the cognitive terrain, holding their place only until displaced by something more evidentially substantial. A presumption is a putative fact that is nevertheless accepted as true provisionally – allowed to stand until such time (if ever) that concrete evidential counter-indications come into view. Presumption is the epistemic analogue of “innocent until proven guilty”.
(…)
With presumptions, we take to be what we could not otherwise derive.
(…)
Presumptively justified beliefs are that raw material of cognition.
(…)
They represent contentions that – in the absence of pre-established counterindications – are acceptable to us “until further notice,” thus permitting us to make a start in the venture of cognitive justification without the benefit of prejustified materials. They are defeasible all right, vulnerable to being overturned, but only until displaced by something better.
(…)
We cannot pursue the cognitive project – the quest for information about the world – without granting certain initial presumptions: they represent Kant-reminiscent “conditions under which alone” the securing of answers to questions about the world is even possible.
(…)
But, indispensability apart, what is that justifies making presumptions, seeing that they are not established truths?
Presumptions arise in contexts in which we have questions and need answers. And when sufficient evidence for a conclusive answer is lacking, we must, in the circumstances, settler for a more or less plausible one. It is a matter of faute de mieux, of this or nothing (or at any rate, nothing better). Presumption is a thought instrumentality that so functions as to make it possible for us to do the best we can in circumstances in which something must be done.
(…)
In trusting the sense, in relying in other people, and even in being rational, we always run a risk. Whenever in life we place our faith in something, we run a risk of being let down and disappointed. Nevertheless, it seems perfectly reasonable to bet on the general trustworthiness of the sense, the general reliability of others, and the general utility of reason. In such matters, no absolute guarantees can be had.
(…)
Presumptions are the instrument through which we achieve a favorable balance of trade in the complex trade-offs between ignorance of fact and mistake of beliefbetween unknowing and error.

Nicholas Rescher
(Cognitive Pragmatism, University of Pittsburgh Press, 2001, p. 28-33)

Magistrații nu pot opune argumentul că nu cunosc jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

29 octombrie 2016

Așa cum contribuabililor li se spune constat că nu pot invoca necunoașterea legii, magistrații nu pot opune argumentul că nu cunosc jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. De altfel, hotărârea din 19 decembrie 2013 este de notorietate, ea fiind menționată de mai multe ori inclusiv pe site-ul juridice.ro.

Cosmin Flavius Costaș, Mircea Ștefan Minea
(Drept fiscal, Universul Juridic, București, 2015, p. 495)

Un judecător nu are drept singură misiune aceea de a se preocupa de principii doar în hotărârile pe care le pronunță

28 octombrie 2016

A judge does not have the sole mission to care about principles in her or his judgments; s/he must also worry about them in their own institution.

[Un judecător nu are drept singură misiune aceea de a se preocupa de principii doar în hotărârile pe care le pronunță; el/ea trebuie deasemenea să se preocupe de observarea acestora și în cadrul instituției în care lucrează]

Franklin Dehousse
(Discursul de adio, CJUE, Luxembourg, 19 septembrie 2016)