Izbânda Dreptului – idealul oricărei Societăți civilizate

19 mai 2016
587 citiri

Trebuie să se lase la poarta templului justiției orice porniri pătimașe, să fie ferită de amestecul politicii, să se înlăture orice considerațiuni de persoane și partid când este vorba de justiție și să se facă toate sacrificiile, dar toate sacrificiile necesare pentru a-i asigura măreția și independența. Trebuie să se caute, de către cei care conduc țara, să dea justiției toate mijloacele de luptă, din toate puterile, pentru izbânda Dreptului, idealul oricărei Societăți civilizate.

Andrei Rădulescu
(Puterea judecătorească, în Noua Constituție a României, Tiparul Cultura Națională, București, 1922)

Nimic nu e mai important pentru orizontul științific al unui om de lege decât …

18 mai 2016

A studia dreptul comparat, este a alege cum din nevoile fiecărei societăți nasc instituții deosebite, cum din aceleași nevoi, câteodată ingeniozitatea legislatorilor și practica scot concluzii diferite. Nimic nu este mai important pentru orizontul științific al unui om de lege decât sentimentul relativității juridice, așa cum se desprinde din acest studiu. Un asemenea sentiment pune singur instituțiile juridice în adevărata lor formă științifică. Este astfel necesar să se studieze izvorul lor istoric, evoluția prin care ele au ajuns să fie ceea ce sunt, precum și modul cum se înfățișează în celelalte legislații.

Mircea Djuvara
(Teoria generala a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv, All Beck, București, 1999, p. 131)

Studiul dreptului nu e studiul literei legilor

17 mai 2016

Încă în 1819 Athanase Jourdan, în jurul revistei La Themis, începuse cu entuziasm o mișcare spre a face să se înțeleagă că studiul dreptului nu e studiul literei legilor.

Mircea Djuvara
(Teoria generala a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv, All Beck, București, 1999, p. 57)

O lege iese din experiența, din conlucrarea tuturor

15 mai 2016

Am urmărit dezbaterile parlamentare și, lăsând la o parte aprecierile rău-voitoare pe care unii parlamentari le-au făcut la adresa tuturor femeilor române cu acea ocaziune, mă opresc la concepțiile psihologice și sociologice pe care le-am desprins din acele dezbateri în jurul noțiunilor de Stat, Națiune, Politică, Vot și Democrație, noțiuni de al căror înțeles logic atârnă rezolvarea problemei noastre.

În aceste dezbateri, unul dintre d-nii senatori, combătând principiul dreptului de vot al femeii la comună, ne spune că este contra lui pentru că „deși este adevărat că trebuie să ne interesăm de viața Statului, nu-i mai puțin adevărat că trebuie să ne interesăm și de aceea a Națiunii, și după cum comuna este baza Statului, femeia este baza Națiunii”. Femeia nu trebuie deci să voteze la comună, căci ar intra în politică, și atunci? Atunci „copiii noștri ar fi lipsiți de educație cetățenească”. „Femeia trebuie înainte de toate să se îngrijească de copii, pe care să-i facă buni cetățeni”.
Din aceste spuse trebuie să scoatem o primă constatare de mare importanță pentru noi femeile, deoarece în baza ei Senatul ne-a refuzat dreptul de vot la județ – și ni l-ar mai putea refuza – și anume că Statul și Națiunea se exclud unul pe altul și că femeia trebuie să dea lecțiuni de bună cetățenie copiilor ei, dar pentru aceasta – tocmai pentru aceasta – ea nu trebuie să fie cetățean.

Dar, un alt domn senator urmează: „În materia aceasta, drept de vot nu se discută asa cum vreți d-voastră…Aceasta este o chestie de inimă … e vorba să târâm femeile noastre din sanctuarul familiei în viața publică. Lăsați soțiile noastre acasă, nu le vârâți în cloaca politică„.
Iată o a doua concluzie: votul e o chestiune de inimă, iar politica înseamnă certurile, intrigile, chestiile personale sau afacerile mari sau mici – cloaca cum o numește d-l senator.
Evident, că cu asemenea concepție, senatul nu putea decât să încheie în mod tragic.
„Nu fac o declarație, continuă acest senator; aș plânge, dacă aș putea, și nu de ciuda bucuriei unora care nu știu de ce se bucură, ci de jalea pe care o îndur în inima mea, etc.”.

Am știut întotdeauna că plânsul e al copiilor sau al tinereții prea fragede.

Faza frazelor sentimentale este epoca cu care începe mai ales o chestiune de ordin social.
Problema drepturilor femeii, sub forma aceasta pasională, a încetat demult pentru lumea civilizată, ea a intrat în domeniul cugetării luminate și reci, care-și scurtează concluziile prin experiențe îndelungate, prin probe concrete, puternice. Concluziile acestea stau astăzi în domeniul adevărurilor științifice, care exclude și râsul și plânsul, după cum exclud orice invective.

Aceste dezbateri ale Senatului ne-au pus încă odată în fața eternului conflict dintre pasiune și cugetare, dintre tradiție și progres.
Deținătorii tradiției, pasionalii, pentru care judecata se traduce numai prin sentiment – și sentimentul a cules oricând și oriunde cel mai mare număr de aderenți – au căutat să documenteze nevoia de a se respecta starea actuală de lucruri, ca o moștenire sfântă a trecului. Ei au uitat însă că nimic nu-i imutabil și că legea vieții este schimbarea veșnică și dacă va trebui să păstrăm trecutului amintirea aceea caldă, pioasă, ca pentru tot ce păstrează în sine o parte din noi înșine, nu trebuie să uităm că a trăi numai în tradiție înseamnă a îmbrăca haina dăunătoare a prejudecăților și că legea de viață a fiecăruia este „de a trăi cu timpul său”.

Cu această concepție, chestiunea drepturilor femeii trebuie să-și croiască drumul firesc în viața tuturor popoarelor; și într-adevăr l-a croit.

Pe măsură în care femeia lua parte la munca comună și devenea mai indispensabilă acestei munci, se năștea pentru ea nevoia de a lua toate măsurile ca munca să și-o poată face în condițiile cele mai prielenice, iar pe de altă parte să poată controla ce se face cu produsul muncii ei. Se năștea pentru ea prin urmare nevoia dreptului de a avea și ea legi care să-i ocrotească deopotrivă munca și să o pregătească pentru ea.
Acest lucru nu l-a putut realiza femeia decât acolo unde a putut participa chiar la facerea legilor și din acel moment.

Legile se fac însă în Parlament și aci se intră prin vot.
Dreptul de vot prin urmare dă femeii putința de a-și face sau dicta legile de care are nevoie.
Reprezintă acest vot o chestiune de inimă, cum s-a definit în Senatul nostru?
Pentru femeie ca și pentru bărbat, votul reprezintă desigur dreptul de a-și da consimțământ, de a-și exprima o părere, o convingere asupra necesității unei legi, a valorii ei, sau a creări unei legi noi, păreri izvorâte pentru femeie ca și pentru bărbat dintr-o îndelungă experiență și o îndelungă participare alături de tovarășii ei de muncă.
O lege iese astfel din experiența, din conlucrarea tuturor – votul este o funcțiune socială, de solidarizare a membrilor sociali.
Firește, atâta vreme cât popoarele au trăit sub concepția că Statul trebuie să fie „o turmă și un păstor”, Statul a fost noțiunea despotică, autoritate străină de masa națiunii și impusă națiunii ca unei turme cuvântătoare.

Calypso C. Botez
(Drepturile femeii în Constituția viitoare, Noua Constituție a României, București, 1922, p. 77 și urm.)

Facultatea de Drept trebuie să caute adevărul

14 mai 2016

Înainte de toate, Facultatea de Drept trebuie să caute adevărul, indiferent de rezultatele la care cercetările sale ar duce, căci aceasta este metoda științifică. Omul de știință se recunoaște tocmai după patima pe care o pune în cercetarea adevărului.

Mircea Djuvara
(Teoria generală a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv, All Beck, București, 1999, p. 31)

Ideea de dreptate stă ca un ideal la baza oricărei activități omenești

13 mai 2016

Ideea de dreptate este așa de adânc ancorată în sufletele noastre, încât noi îi subordonăm totul; ea este păstrătoarea aspirațiilor noastre cele mai înalte. Este ideea care stă ca un fundament și ca un ideal la baza oricărei activități omenești.

Mircea Djuvara
(Teoria generala a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv, All Beck, București, 1999, p. 28)

Dacă există un conflict în una și aceeași decizie judecătorească…

12 mai 2016

O lege poate delega două tribunale să decidă asupra aceluiași caz fără să acorde deciziei unuia din tribunale puterea de a anula decizia celuilalt. Este adevărat că în acest caz avem de a face cu o tehnică juridică foarte deficitară însă nu este imposibil și uneori se întâmplă. Atunci poate exista situația în care un acuzat este condamnat de unul din tribunale, fiind achitat de celălalt, ceea ce înseamnă că trebuie pedepsit după una din norme, iar după cealaltă nu trebuie pedepsit (…) Conflictul este soluționat prin aceea că organul executiv are puterea de a opta pentru una din cele două decizii (…) Dacă actul coercitiv este dus la îndeplinire, act pe care una din norme îl statuează ca fiind obligatoriu, cealaltă normă rămâne ineficientă și își pierde valabilitatea; dacă actul coercitiv nu este dus la îndeplinire, conform normei care îl achită pe acuzat sau respinge acțiunea, cealaltă normă, care statuează actul coercitiv ca fiind obligatoriu, rămâne ineficientă în mod constant și își pierde astfel valabilitatea. (…) Eficacitatea este statuată în norma de bază ca fiind o condiție a valabilității. Dacă există un conflict în una și aceeași decizie judecătorească – fapt ca imposibil, cu excepția situației în care judecătorul ar fi alienat psihic – atunci avem de a face cu un act lipsit de sens și prin urmare – cum am arătat în cele precedente – de fapt, cu nici un fel de normă juridică valabilă.

Hans Kelsen
(Doctrina pură a dreptului, ed. Humanitas, București, 2000, p.252 și urm.)

Inteligența și voința tind la declararea dreptului – ele ne spun ce e de făcut pentru a ne conserva și perfecționa

11 mai 2016

Am zis, d-lor, că suveranitatea e voința generală, puterea supremă care dirijează societatea în mersul său, tinzând la realizarea scopului societății. Dar care e acest scop? Unii moraliști și publiciști au zis că e fericirea. Astfel dat răspunsul e cam abstract și vag; noi preferăm răspunsul următor: Scopul societății e conservarea și perfecționarea tuturor și fiecăruia dintre noi.
Pentru ca suveranitatea să poată răspunde la acest scop, trebuie înainte de toate să cunoască natura umană, să o înțeleagă, să-i simtă trebuințele și să vrea să i le satisfacă (s.a.) De aici inteligența și voința, elemente esențiale ale suveranității. Dacă puterea socială nu ar fi ea însăși inteligență, nu ar putea să găsească măsurile de conservare și perfecțiune. Mai e în fine un alt treilea element: forța. Forța e trebuincioasă pentru depărtarea obstacolelor ce se opun conservării și perfecționării. De aceea zicem că suveranitatea e și funcțiunea de forță. Inteligența și voința tind la declararea dreptului – ele ne spun ce e de făcut pentru a ne conserva și perfecționa -, forța tinde la realizarea și menținerea dreptului. De aceea unii publiciști au definit suveranitatea: „inteligența și forța asociate și ridicate la cea mai mare putere pentru conservațiunea dreptului sau a facultăților inerente autonomiei umane, de a se conserva și perfecționa”. Înțelegeți acum pentru ce când se vorbește de diferite state, nu se dă calificativul de Suveran decât acelora care posedă aceste trei elemente.
Ceva mai mult, în gradația ierarhică a statelor, se ține tocmai seama de existența cantitativă a acestor trei elemente: statele fruntașe astăzi sunt Franța, Englitera, Italia, Germania pentru că în aceste state găsim în cel mai mare grad manifestate inteligența, voința și forța.
(…)
În combinarea celor trei elemente care formează puterea socială sau suveranitatea, elementul predominant a variat după timpuri. În antichitate forța prima inteligenței în ordinea statelor ca și în ordinea individuală. Tocmai mai târziu inteligența a dobândit preeminența asupra forței, când s-a recunoscut că autonomia umană, sanctitatea persoanei omului nu rezidă atât în forța materială cât în facultățile cu care omul e înzestrat. De aceea vedem sclavagiul ieșit din domnia forței, castele, vasalagiul, clientela, teocrația, oligarhia, atâtea forme de exercițiu ale suveranității neinteligente, dispărând. În timpurile moderne vedeți întâietatea acordată inteligenței și voinței, vedeți dezvoltându-se în primul rând instrucțiunea și educațiunea, care nu au alt scop decât a dezvolta cat se poate mai mult inteligența și voința individului și a națiunei, fără să se înlăture elementul forței, dezvoltarea armatei, așa de necesară la menținerea drepturilor, la apărarea naționalității.

Constantin G. Dissescu
(Cursul de drept public român, stenografiat, Stabilimentul grafic I. V. Socec, București, 1890, la p. 283 și urm.)