Libertatea jurnalistică este necesară pentru a avea o democrație puternică

11 august 2016
446 citiri

24. En ce qui concerne le journalisme responsable : le deuxième déraillement dans la doctrine de la Cour qui a abouti à l’arrêt en l’espèce tire son origine de la notion de « journalisme responsable » un concept remodelé et imposé avec une force de censure dans l’arrêt Hämäläinen c. Finlande ([GC], no 37359/09, CEDH 2014). Cette notion de journalisme responsable a émergé sous couvert de l’idée que son application était compatible avec la jurisprudence développée dans l’arrêt Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège (précité). Mais ces deux concepts sont tellement incompatibles que, pour démontrer leur compatibilité, la référence à la déontologie journalistique (Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège, § 65) a été simplement remplacée, sans motif, dans l’affaire Pentikäinen c. Finlande ([GC], no 11882/10, CEDH 2015) par le respect des principes d’un journalisme responsable (avec cependant une référence à l’arrêt Bladet Tromsø, § 65, où le terme utilisé est différent). Le journalisme responsable, malgré la signification apparente apparemment innocente de ce terme, impose un devoir qui (comme en l’espèce et comme l’ont démontré, ces derniers mois, les arrêts Bédat c. Suisse ([GC], no 56925/08, CEDH 2016), Rusu c. Roumanie (no 25721/04, 8 mars 2016), Erdtmann c. Allemagne (déc.), no 56328/10, 5 janvier 2016, et Salihu et autres c. Suède ((déc.), no 33628/15, 10 mai 2016), sapent la liberté journalistique nécessaire à une démocratie solide.

[24. În ceea ce privește jurnalismul responsabil: a doua deraiere în doctrina Curții, care a dus la hotărârea pronunțată în această cauză, această noțiune își are originea în conceptul de „jurnalism responsabil”, un concept remodelat și impus cu forță de cenzură în Hämäläinen v. Finlanda ([MC], nr. 37359/09, CEDO 2014). Acest concept de jurnalism responsabil a apărut sub acoperirea ideii că aplicarea sa era în concordanță cu jurisprudența dezvoltată în Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegiei (citată mai sus). Dar cele două concepte sunt atât de incompatibile încât pentru a demonstra compatibilitatea lor, trimiterea la etica jurnalistică (Bladet Tromsø și Stensaas v. Norvegia, § 65) a fost pur și simplu înlocuită, fără a se oferi vreun motiv, în cauza Pentikäinen c. Finlandei ([MC], nr 11882/10, CEDO 2015) cu cea referitoare la respectul pentru principiile jurnalismului responsabil (dar cu o trimitere la Bladet Tromsø, § 65, unde termenul utilizat este diferit). Jurnalismul responsabil, în ciuda sensului său aparent inocent, impune o sarcină (precum în prezenta speță, și precum s-a dovedit în ultimele luni în Bedat v. Switzerland ([MC], nr. 56925/08 CEDO 2016), Rusu c. României (nr. 25721/04, 08 martie 2016), Erdtmann c. Germaniei (dec.), nr. 56328/10, 05 ianuarie 2016, și Salihu și alții c. Suediei ((dec.) , nr. 33628/15, din 10 mai 2016) care subminează libertatea jurnalistică necesară pentru a avea o democrație puternică.]

András Sajó
(Opinia disidentă în Dorota Kania c. Poloniei, nr. 49132/11, hotărârea din 19 iulie 2016 HUDOC)

Unde nu e libertate, nu poate fi fericire

9 august 2016

Dreptul omului la libertate se probează în două chipuri:
1. omul are drept și la fericire, și la viață. Acesta este un adevăr pe care-l recunoaștem fiecare dintre noi, consultând sentimentul nostru intern. Acest scop, această destinație a omului nu se poate realiza fără libertate, căci unde nu e libertate, nu poate fi fericire. Omul e o forță și orice forță în stare de libertate e superioară forței fatale. Dacă admitem că omul n-are libertate, îi ridicăm posibilitatea fericirii și a mulțumirii lui sufletești. Orice atingere, orice scădere a libertății în om, e o scădere, o degradare a vieții lui, a omului însuși. Tăgăduind omului libertatea, îi tăgăduim demnitatea și personalitatea sa. Societatea e pentru om mijlocul necesar pentru dezvoltarea lui. Conservarea libertății, adică a dreptului de a trăi și a se dezvolta, e o condițiune necesară asociațiunii umane. Ea constituie prin urmare un drept rațional, obligatoriu între oameni, o sorginte de datorii și facultăți juridice.
2. a doua probă e că dacă nu recunoaștem libertatea trebuie să tăgăduim și justiția. Ori, din moment ce suntem convinși că justiția e necesară omului și societății trebuie să recunoaștem că și libertatea e necesară. Justiția presupune o alegere, o reflecțiune, o apreciere, o voință conștientă, slobodă, în altfel nu ar fi vorba de just și injust; faptul unui corp brut care cade, al unui animal care lovește nu este nici just, nici injust. Tot astfel, dacă suprimăm omului neatârnarea, dreptul de discernământ, el nu mai e agent inteligent, slobod și răspunzător, ci instrument orb și iresponsabil.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 441 și urm.)

Știința dreptului constituțional

7 august 2016

Suveranitate găsim pretutindeni, dar organizare rațională a suveranității nu găsim decât în unele state. Pretutindeni găsim oameni cu însușiri naturale, însă nu pretutindeni și în toate timpurile găsim oameni cu inima, mintea și caracterul bine formate. Organizarea rațională a suveranității este rezultatul științei. Știința cercetează rațiunea și scopul societății politice. Ea descoperă legile după care se formează, se constituie, se dezvoltă și se sting societățile. Această știință întrucât are ca obiect Suveranitatea organizată conform rațiunii, se numește știința dreptului constituțional.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 397)

Acel agent al puterii care a depășit limitele legii e doar un simplu delincvent

6 august 2016

În adevăr, conflicte și ciocniri de drepturi și interese se pot ivi nu numai între particulari, ceea ce dă naștere tuturor proceselor civile; aceste conflicte de interese și drepturi se pot ivi între particulari, între cetățeni, pe de o parte, și organele statului, pe de altă parte. Un principiu de drept modern este că toate aceste conflicte trebuie să fie rezolvate după normele de drept, nu pot fi lăsate la aprecierea discreționară a organelor administrative intrate în conflict.
(…)
Și cu această concepție în orice conflict ce se poate ivi între un particular și un agent al statului, un organ al puterii statului, una din două: sau organul puterii statului nu a depășit întru nimic legea, n-a fost decât un organ al legii, și a fost în drept, prin urmare, să săvârșească actul de care se plânge particularul; atunci urmează să fie achitat, și justiția va judeca dacă în adevăr a fost în limitele legii și și-a făcut datoria. Ori acel agent al puterii publice a depășit limitele legii, a călcat legea, și prin actul său a adus daune particularului; atunci odată ce el a violat legea, el nu mai e organ al statului, fiindcă, cum v-am explicat, în calitate de organ al statului, el trebuie să rămână în limitele legii. Odată ce a depășit legea, el e un simplu delincvent. Și acest delincvent a cauzat daune, și, prin urmare, trebuie condamnat și pentru delict, și la repararea daunelor, și tribunalele ordinare vor judecat dacă actul acela e în adevăr un delict și dacă se cuvin daune părții lezate și cât se cuvin.
În concepția aceasta, faptul că justiția se pronunță asupra actelor organelor administrative, că judecă actele organelor administrative, este consecința normală a atribuirii deosebitelor atribute ale suveranității organelor distincte. Dacă puterea judecătorească e chemată să judece în toate conflictele, este vădit lucru că ea va judeca și în conflictele ivite între organele statului și particulari. Nu poate altcineva să judece conflictele fiindcă această putere de jurisdicție e o delegație a suveranității, anume dată unui organ distinct, și nimeni altul nu poate exercita acest atribut al suveranității.

Constantin Stere
(Curs de drept constituțional ținut la Facultatea de Drept a Universității din Iași în anii 1910 – 1911, editura Cartier, Chișinău, iulie 2016, p. 269)

…că vor apăra dreptul altuia ca pe al lor propriu.

5 august 2016

Din toate acestea rezultă că dreptul și așezământul naturii, sub care se nasc toți și sub care trăiește cea mai mare parte din oameni, nu ne opresc de la nimic decât de la aceea ce nimeni nu poftește și nimeni nu poate. Nu ne opresc de la a ne lupta cu alții, de a urî, de a ne mânia, de a recurge la înșelăciune și de a respinge cu totul un lucru, dacă ne îndeamnă pofta.
(…)
Nimeni nu se poate îndoi că este mai folositor pentru oameni să trăiască după legile și poruncile determinate ale rațiunii noastre care, după cum am spus, nu au în vedere decât adevăratul folos al oamenilor. Pe lângă aceasta, nu e nimeni să nu dorească să trăiască în siguranță, fără teamă, pe cât se poate. Totuși, acest lucru poate fi realizat în foarte mică măsură cât timp fiecăruia îi este îngăduit să facă tot ce vrea și cât timp nu i se dă rațiunii mai multe drepturi decât urii și mâniei. Căci nimeni nu poate trăi netulburat printre dușmani – între oameni care-l urăsc, se mâniei și sunt vicleni – fără să caute, din toate puterile lui, să-i ocolească. Dacă avem apoi în vedere că oamenii în chip necesar trăiesc foarte mizerabil dacă nu se ajută unul pe altul, și dacă nu-și cultivă rațiunea, vedem foarte limpede că, pentru a trăi fără grjă și în foarte bune condiții, oamenii au fost nevoiți să se înțeleagă între ei și să facă în așa fel încât dreptul pe care-l avea fiecare de la natură asupra tuturor lucrurilor să-l dețină în colectiv și să nu mai fie determinați de puterea și dorința fiecăruia în parte, ci de puterea și voința tuturor. În zadar ar fi încercat ei să facă aceasta, dacă ar fi voit să asculte numai ce-i sfătuiește pofta (căci după legile poftei, fiecare este târât de ea altfel). De aceea, oamenii au trebuit să hotărască și să se lege între ei printr-un legământ foarte puternic, că se vor conduce în toate numai după porunca rațiunii, căreia nimeni nu îndrăznește să i se împotrivească pe față (ca să nu pară că este lipsit de minte) și că-și vor înfrâna pofta atunci când îi va îndemna la ceva în dauna altuia, că nu vor face nimănui ceea ce n-ar vrea să li se facă lor, în sfârșit, că vor apăra dreptul altuia ca pe al lor propriu.

Baruch Spinoza
(Tratatul teologico-politic (trad. I. Firu), București, 1960, p. 232 și urm.)

Dreptul e, după părerea vulgară …

4 august 2016

Dreptul e, după părerea vulgară, un text scris, un cod care se poate atinge cu mâna și care conține tot. Orice chestiune sau controversă juridică, după părerea vulgară, trebuie să-și găsească soluția explicită în dreptul existent, conceput ca un corp de legi, în care trebuie să se prevadă totul. De aici pretenția, care se găsește adesea la cei profani, în ale Dreptului, de a obține de la jurist nu atât o părere, cât o prezicere certă a rezultatului unei anumite cauze.

Giorgio del Vecchio
(Justiția (trad. V. Boantă), Cartea Românească, București, 1936, p. 155)

Judecătorul este ca un verificator de bani

2 august 2016

Să vorbim așadar, mai întâi despre legi, și despre cum trebuie folosite ele [când susținem și combatem], când acuzăm și apărăm.
Este limpede că trebuie să recurgem la legea comună și la considerentele mai echitabile și mai drepte, dacă legea scrisă este contrară cauzei noastre.
De asemenea, este limpede că expresia „potrivit cu judecata cea mai bună” înseamnă faptul de a nu urma întru totul legile scrise. Mai trebuie spus că echitabilul dăinuie dintotdeauna și nu se schimbă niciodată și nici legea comună (căci ea este naturală), pe când legile scrise se schimbă adesea, de unde vorbele care s-au spus în Antigona lui Sofocle; căci ea se apără, spunând că și-a îngropat fratele împotriva legii lui Creon, dar nu împotriva legii nescrise: „dar această lege nu este de azi, de ieri, ci dintotdeauna <...> / aceste legi nu trebuia să le încalc de teama nici unui bărbat <...>„. De asemenea, este evident că dreptatea este adevărată și utilă, iar nu dreptatea aparentă, încât legea scrisă nu este adevărată și utilă; căci ea nu îndeplinește rolul propriu legii. Apoi, este limpede că judecătorul este ca un verificator de bani, care să discearnă dreptatea falsă de cea adevărată. În sfârșit, este clar că ține de omul mai bun faptul de a se folosi de legile nescrise mai degrabă decât de legile scrise, precum și faptul de a le urma. De asemenea, este evident dacă o lege nu este cumva contrară unei alte legi renumite, sau dacă, de asemenea, este contrară sieși, așa cum, spre exemplu, uneori, o lege prescrie ca toate contractele care se încheie să fie ratificate, iar altă lege interzice ca aceste contracte să fie încheiate contrar legii.
În plus, este limpede și faptul dacă legea este ambiguă, încât putem să întoarcem în avantajul nostru, adică să vedem cu care din cele două direcții se va potrivi, fie cu dreptatea, fie cu utilitatea, și apoi să ne folosim de direcția aleasă.
De asemenea, dacă circumstanțele datorită cărora legea a fost întocmită nu mai există, în timp ce legea subzistă, trebuie să încercăm să demonstrăm acest lucru și să combatem legea astfel.
Din contră, dacă legea scrisă este favorabilă cauzei noastre, atunci expresia „potrivit cu judecata cea mai bună” trebuie să însemne că judecătorul nu are drept scop să dea o sentință contrară legii, ci ca, în caz că nu cunoaște ce spune legea, să nu se facă vinovat de jurământ strâmb. Apoi, este clar că nimeni nu preferă binele luat în mod absolut, ci binele pentru el însuși. De asemenea, este evident că a nu avea lege și a nu te folosi de lege nu diferă deloc.

Aristotel
(Retorica (trad. Maria-Cristina Andrieș, ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2011, I.15, 1375 a-b, p. 177)