Nici teama jurisprudenței de a inova, nici doctrina mai îndrăzneață nu a putut determina pe legiuitor să vină cu o lege a impreviziunii

27 octombrie 2016
403 citiri

…[n]u a fost tratată încă într-o lege ca în alte țări. Putem aminti totuși unele legi, care au puncte de contact cu teoria impreviziunii. Lumea juridică de la noi s-a preocupat de aproape de această chestiune, mulți din juriștii de seamă declarându-se pentru admiterea teoriei. Doctrina noastră în cea mai mare parte este câștigată acestei noi teorii. Jurisprudența după cum am văzut nu a vrut cu niciun preț să o adopte deși recunoaște că situațiunea creată de război în care poate ajunge debitorul când e chemat să execute obligațiunea poate fi excepțional de gravă. Nici teama jurisprudenței de a inova, nici doctrina mai îndrăzneață nu a putut determina pe legiuitor să vină cu o lege a impreviziunii deși diferite guverne care s-au perindat la noi s-au ocupat de chestiune, au constituit comisii care au elaborat ante proiecte de legi, dar care au rămas toate cartoane. În altă parte a studiului spuneam că în țara noastră pe lângă materia comercială, mai sunt alte două materii care cer imperios aplicarea teoriei impreviziunii. Este materia rentei viagere constituite înainte de război și materia contractelor de exploatare de păduri încheiate tot înainte de război, pe urma acestora din urmă Statul pierzând sute și sute de milioane de lei. (…) S-ar părea că au fost interese personale în joc care au oprit ca ceea ce se impunea cu hotărâre să nu se fi putut înfăptui.

Alexandru Otetelișanu
(Studiu asupra cazului fortuit sau a fortei majore si teoria impreviziunei, Institutul de Arte Grafice „Indreptarea”, București, 1928, la p. 109)

Nu trebuie confundat dreptul cu legea

26 octombrie 2016

Nu trebuie confundat dreptul cu legea. Dreptul e anterior legii. Legea este semnul exterior al dreptului și completează obiceiul.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 33)

Prețul care trebui plătit pentru a oferi judecătorilor autoritatea de a invalida câteva legi

25 octombrie 2016

The price that must be paid for giving judges authority to invalidate a few laws that are clearly unjust or undemocratic is that they must also be given authority to overrule the democratic process in a much larger number of cases where the requirements of justice or democracy are debatable. The danger of excessive judicial interference with democratic decision-making might be worse that that of parliamentary tyranny, given the relative probabilities of their actually occurring.

[Prețul care trebuie plătit pentru a oferi judecătorilor autoritatea de a invalida câteva legi care sunt în mod evident injuste sau nedemocratice este acela că trebuie să li se confere și autoritatea de a nesocoti procesul democratic într-un număr mult mai mare de cauze în care cerințele justiției sau ale democrației sunt discutabile. Pericolul unei interferențe judiciare excesive cu procesul democratic de luare a deciziilor ar putea fi mai grav decât cel al tiraniei parlamentului, având în vederea probabilitatea scăzută ca acestea să apară în realitate]

Jeffrey Goldsworthy
(The Sovereignty of Parliament, History and Philosophy, 1999, p. 269 apud J. Goldsworthy, Unwritten Constitutional Principles în Expounding the Constitution (ed. G. Huscroft), Cambridge, 2008, la p. 285)

… nu-ți mai pasă de legiuitor, oricât de păcătos ar fi el în realitate

23 octombrie 2016

Legea, în adevăr, odată publicată se dezlipește de legiuitor, și se înfățișează de acum înainte, prin legământul sistematic care unește toate părțile sale, ca o lucrare așa de neatârnată că nu-ți mai pasă de legiuitor, oricât de păcătos ar fi el în realitate.

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. II, editura Gutenberg, București, 1901, p. 136)

Virtutea pe care o are dreptul

21 octombrie 2016

Istoria omenirii poate fi socotită și ca istoria drepturilor omului.
Aceasta însemnează că problema drepturilor omului este mereu actuală (cu trimitere la A. Năstase, Drepturile omului – religie a sfârșitului de secol, I.R.D.O., București, 1992).
Și este firesc să fie așa de vreme ce, în permanenta căutare a fericirii sale, a ameliorării condiției sale, omul – iar multiplicat, societatea – a apelat nu numai la soluții de ordin politic, economic, moral, ci și la cele de ordin juridic. Ceea ce este explicabil, ținând seama de virtutea pe care o are dreptul: aceea de a putea fi asigurată respectarea lui prin forța coercitivă a statului, special organizată.
De asemenea, se mai poate observa că orice revoluție ori răscoală din istoria omenirii a reprezentat o răzvrătire a unor oameni contra altora, în alcătuirea căreia a intrat, întotdeauna, mai mult sau mai puțin pronunțat, și elementul juridic, îndeosebi cel dat de „drepturile omului”.
Și Revoluția română din decembrie 1989 poate fi apreciată ca o rezolvare a lipsei și încălcării drepturilor omului contra agresorilor și mecanismului acestora.

Gheorghe Beleiu
(Drepturile civile ale omului reglementate de Constituția României din 8 decembrie 1991, Dreptul, nr. 10/1992, p. 3)

Protecția eficace a sănătății persoanelor impune ca medicamentele să fie vândute la prețuri rezonabile

20 octombrie 2016

43 De altfel, trebuie să se observe, astfel cum au procedat DPV și guvernul neerlandez, că, în speță, o concurență prin prețuri ar putea fi de natură să profite pacientului, în măsura în care ar permite eventual să se ofere, în Germania, medicamente eliberate pe bază de prescripție medicală la prețuri mai favorabile decât cele impuse în prezent de acest stat membru. Astfel, după cum Curtea a hotărât deja, protecția eficace a sănătății și a vieții persoanelor impune în special ca medicamentele să fie vândute la prețuri rezonabile (a se vedea Hotărârea din 20 mai 1976, de Peijper, 104/75, EU:C:1976:67, punctul 25).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene
(Hotărârea din 19 octombrie 2016, Deutsche Parkinson, EU:C:2016:776)

Instanțele de judecată nu aparțin sectorului producător de bunuri materiale, dar …

19 octombrie 2016

Instanțele de judecată nu aparțin sectorului producător de bunuri materiale, dar modul cum își îndeplinesc sarcinile influențează direct climatul social, ca dovadă, în anii dictaturii poporul a fost chinuit nu numai de foamete, dar și de setea de dreptate.
Recâștigându-și libertatea și demnitatea, poporul a dobândit și dreptul de a pretinde ca instanțele de judecată să devină din mecanisme de aplicare a unor legi inechitabile, în adevărate organe ale înfăptuirii justiției.

Ladislau Margocsy
(Amprentele dictaturii asupra procesului penal, Dreptul, nr. 2/1990, la p. 29)

Controlul constituționalității legilor apare ca necesitate perfect justificată

18 octombrie 2016

Silogismul disjunctiv construit de chief Justice John Marshall, Președintele Curții Supreme de Justiție, în afacerea Marbury/Madison (1803), pare a fi unanim recunoscut ca fiind cea dintâi demonstrație logică impecabilă asupra necesității controlului constituționalității legilor:
a) sau constituția este o lege superioară și suverană, imposibil de schimbat prin mijloace ordinare și, în consecință, un act legislativ contrar constituției nu este o lege;
b) sau constituția este o lege ca oricare alta – la discreția legiuitorului – și, în consecință este absurd să i se atribuie forța de a limita o putere nelimitată prin natura ei. Dacă admitem deci supremația materială și formală a constituției – ori fie numai unul dintre criteriile acestei supremații – este absolut necesar să se instituționalizeze și mijloacele adecvate de sancționare a actelor de violare a constituției. Altminteri, constituția rămâne doar un element decorativ în arhitectura statului de drept, iar principiul supremației constituției doar un pretext de retorică.
(…)
Controlul printr-un organ unic, special și specializat s-a cristalizat în anii 1920 și 1930, mai ales în Austria, răspândindu-se însă după cel din urmă război mondial, când, în Italia și R. F. Germania s-a creat Curtea Constituțională, iar în Franța Consiliul Constituțional. Odată cu adoptarea acestui sistem de către Spania, în 1978, el a devenit așa-zicând un model european.
Acest sistem are cel puțin următoarele avantaje:
a) El realizează deposedarea jurisdicțiilor de drept comun de competența de a verifica, în litigiile dintre particulari, constituționalitatea legilor, obligându-le totodată, atunci când este cazul, să abordeze o problemă atât de delicată, de complexă, și de semnificativă – cum este cea a constituționalității legilor – sub forma, cel mult, a unor chestiuni prejudiciale, asigurându-se astfel omogenitatea jurisprudenței;
b) Efetele confirmării conformității legii cu constituția sau, dimpotriva, infirmarea acesteia se produc erga omnes, ceea ce constituie neîndoielnic un rezultat mult mai satisfăcător decât autoritatea lucrului judecat a unei decizii judiciare;
c) Cadrul strict în care se realizează verificarea constituționalității legii reduce considerabil insecuritatea juridică.
(…)
Nici acest sistem de control nu este însă cu totul invulnerabil:
a) În multe privințe el se apropie de controlul printr-un organ politic, reiterând unele dintre neajunsurile acestei forme de control (mai ales faptul constituirii unei autorități supreme, fără caracter reprezentativ, în afara parlamentului și deasupra lui);
b) Organul constituit în scopul asigurării controlului legilor devine el însuși o piesă în angrenajul legislativ, o a doua sau a treia cameră – după caz – a puterii legiuitoare;
c) Prin modul de desemnare a membrilor săi și numărul restrâns al acestora, el este susceptibil de manipulare;
d) În practică, se dovedește a fi lipsit de operativitate, mai ales dacă el este chemat să decidă și în urma sesizării pe cale de acțiune sau prin transmiterea de către tribunale a excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața acestora.
În concluzie, controlul constituționalității legilor apare ca necesitate perfect justificată. Imperfecte rămân încă modalitățile de exercitare a lui.

Ion Deleanu
(Sancțiunea supremației Constituției, Dreptul, nr. 7-8, 1991, p. 25 și urm.)

Dreptul politic cuprinde două specii: dreptul natural și dreptul pozitiv

18 octombrie 2016

Dreptul politic cuprinde două specii: dreptul natural și dreptul pozitiv. Natural este cel care pretutindeni își păstrează valabilitatea indiferent de opiniile pe care le succintă. Pozitiv este cel care, indiferent de orientarea sa originară, odată instituit se impune; de exemplu, obligația de a plăti o mină pentru răscumpărarea unui prizonier, sau de a sacrifica o capră și nu două oi, ca și toate celelalte dispoziții legale privitoare la cazurile particulare, cum ar fi aceea de a aduce sacrificii în onoarea lui Brasidas și tot ce se prescrie sub formă de decret.

Aristotel
(Etica nicomahică, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1988, p. 120 și urm.)