Ideea de dreptate stă ca un ideal la baza oricărei activități omenești

13 mai 2016
576 citiri

Ideea de dreptate este așa de adânc ancorată în sufletele noastre, încât noi îi subordonăm totul; ea este păstrătoarea aspirațiilor noastre cele mai înalte. Este ideea care stă ca un fundament și ca un ideal la baza oricărei activități omenești.

Mircea Djuvara
(Teoria generala a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv, All Beck, București, 1999, p. 28)

Dacă există un conflict în una și aceeași decizie judecătorească…

12 mai 2016

O lege poate delega două tribunale să decidă asupra aceluiași caz fără să acorde deciziei unuia din tribunale puterea de a anula decizia celuilalt. Este adevărat că în acest caz avem de a face cu o tehnică juridică foarte deficitară însă nu este imposibil și uneori se întâmplă. Atunci poate exista situația în care un acuzat este condamnat de unul din tribunale, fiind achitat de celălalt, ceea ce înseamnă că trebuie pedepsit după una din norme, iar după cealaltă nu trebuie pedepsit (…) Conflictul este soluționat prin aceea că organul executiv are puterea de a opta pentru una din cele două decizii (…) Dacă actul coercitiv este dus la îndeplinire, act pe care una din norme îl statuează ca fiind obligatoriu, cealaltă normă rămâne ineficientă și își pierde valabilitatea; dacă actul coercitiv nu este dus la îndeplinire, conform normei care îl achită pe acuzat sau respinge acțiunea, cealaltă normă, care statuează actul coercitiv ca fiind obligatoriu, rămâne ineficientă în mod constant și își pierde astfel valabilitatea. (…) Eficacitatea este statuată în norma de bază ca fiind o condiție a valabilității. Dacă există un conflict în una și aceeași decizie judecătorească – fapt ca imposibil, cu excepția situației în care judecătorul ar fi alienat psihic – atunci avem de a face cu un act lipsit de sens și prin urmare – cum am arătat în cele precedente – de fapt, cu nici un fel de normă juridică valabilă.

Hans Kelsen
(Doctrina pură a dreptului, ed. Humanitas, București, 2000, p.252 și urm.)

Inteligența și voința tind la declararea dreptului – ele ne spun ce e de făcut pentru a ne conserva și perfecționa

11 mai 2016

Am zis, d-lor, că suveranitatea e voința generală, puterea supremă care dirijează societatea în mersul său, tinzând la realizarea scopului societății. Dar care e acest scop? Unii moraliști și publiciști au zis că e fericirea. Astfel dat răspunsul e cam abstract și vag; noi preferăm răspunsul următor: Scopul societății e conservarea și perfecționarea tuturor și fiecăruia dintre noi.
Pentru ca suveranitatea să poată răspunde la acest scop, trebuie înainte de toate să cunoască natura umană, să o înțeleagă, să-i simtă trebuințele și să vrea să i le satisfacă (s.a.) De aici inteligența și voința, elemente esențiale ale suveranității. Dacă puterea socială nu ar fi ea însăși inteligență, nu ar putea să găsească măsurile de conservare și perfecțiune. Mai e în fine un alt treilea element: forța. Forța e trebuincioasă pentru depărtarea obstacolelor ce se opun conservării și perfecționării. De aceea zicem că suveranitatea e și funcțiunea de forță. Inteligența și voința tind la declararea dreptului – ele ne spun ce e de făcut pentru a ne conserva și perfecționa -, forța tinde la realizarea și menținerea dreptului. De aceea unii publiciști au definit suveranitatea: „inteligența și forța asociate și ridicate la cea mai mare putere pentru conservațiunea dreptului sau a facultăților inerente autonomiei umane, de a se conserva și perfecționa”. Înțelegeți acum pentru ce când se vorbește de diferite state, nu se dă calificativul de Suveran decât acelora care posedă aceste trei elemente.
Ceva mai mult, în gradația ierarhică a statelor, se ține tocmai seama de existența cantitativă a acestor trei elemente: statele fruntașe astăzi sunt Franța, Englitera, Italia, Germania pentru că în aceste state găsim în cel mai mare grad manifestate inteligența, voința și forța.
(…)
În combinarea celor trei elemente care formează puterea socială sau suveranitatea, elementul predominant a variat după timpuri. În antichitate forța prima inteligenței în ordinea statelor ca și în ordinea individuală. Tocmai mai târziu inteligența a dobândit preeminența asupra forței, când s-a recunoscut că autonomia umană, sanctitatea persoanei omului nu rezidă atât în forța materială cât în facultățile cu care omul e înzestrat. De aceea vedem sclavagiul ieșit din domnia forței, castele, vasalagiul, clientela, teocrația, oligarhia, atâtea forme de exercițiu ale suveranității neinteligente, dispărând. În timpurile moderne vedeți întâietatea acordată inteligenței și voinței, vedeți dezvoltându-se în primul rând instrucțiunea și educațiunea, care nu au alt scop decât a dezvolta cat se poate mai mult inteligența și voința individului și a națiunei, fără să se înlăture elementul forței, dezvoltarea armatei, așa de necesară la menținerea drepturilor, la apărarea naționalității.

Constantin G. Dissescu
(Cursul de drept public român, stenografiat, Stabilimentul grafic I. V. Socec, București, 1890, la p. 283 și urm.)

Interpretarea este o procedură mentală care însoțește procesul aplicării dreptului

9 mai 2016

Dacă dreptul trebuie aplicat de un organ de drept, acesta trebuie să constate sensul normelor pe care urmează să le aplice, trebuie să le interpreteze. Interpretarea este prin urmare o procedură mentală care însoțește procesul aplicării dreptului în mersul său de la o treaptă superioară la una inferioară.

Hans Kelsen
(Doctrina pură a dreptului (trad. I. Constantin), Humanitas, 2000, București, p. 404)

…de dragul binelui mai însemnat care este libertatea umană

8 mai 2016

Nici un om nu trebuie pedepsit pentru simplul fapt că s-a îmbătat; dar un soldat sau un polițist trebuie pedepsit dacă este găsit beat în timpul serviciului. Pe scurt, ori de câte ori există o daună precisă sau un risc bine determinat de producere a unei daune, fie față de un individ, fie față de colectivitate, chestiunea iese din sfera rezervată libertății, plasându-se în aceea a moralității sau a legii. Însă în ceea ce privește prejudiciul doar accidental sau, cum s-ar putea numi „prezumtiv”, pe care un om îl aduce societății printr-o comportare care nici nu încalcă vreo datorie precisă față de colectivitate, nici nu prilejuiește vătămarea vizibilă a vreunui alt individ decât el însuși, inconvenientul adus de el este unul pe care societatea își poate permite să-l suporte, de dragul binelui mai însemnat care este libertatea umană.

John Stuart Mill
(Despre libertate, trad. Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, ediția a treia, București, 2014, p. 160 și urm.)

…nedreptatea pe care dreptul este făcut să o înlăture.

7 mai 2016

Tehnica juridică nu trebuie să trăiască separat de politica juridică, căci clipa când începe să trăiască separat, fără contact cu realitatea de toate zilele, riscă să aducă tocmai nedreptatea pe care dreptul este facut să o înlăture. Însăși scopul dreptului nu se mai realizează. Cazuri tipice în istoria civilizațiunii s-au petrecut. Unul dintre cele mai caracteristice este instituirea castelor la indieni, care au oprit în loc intreaga evoluțiune a poporului indian altfel admirabil dotat de la natură. La ei tehnica juridică la un moment dat s-a cristalizat și a subzistat veacuri și milenii fără să schimbe, fără să mai prindă contact continuu și real – cum observa marele istoric al dreptului – Summer Maine – cu realitatea vieții politice și sociale.

Mircea Djuvara
(Curs de drept constituțional, 1925-1926, p. 325)

Toate legile sunt reflexe de sentimente, de gândiri, de convingeri…

5 mai 2016

Toate instituțiile juridice pozitive, toate legile, toate cutumele, nu sunt altceva decât manifestări sau reflexe de sentimente, de gândiri, de convingeri, chiar dacă sunt exprimate în mod deosebit și chiar dacă emană de la o mulțime de subiecte și de la o succesiune de generații, nu totdeauna contopite în mod perfect.

Mircea Djuvara
(Teoria generala a dreptului. Drept rational, izvoare si drept pozitiv, All Beck, București, 1999, p.162)

Există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt pe forță

4 mai 2016

Trebuie să știți că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt, pe forță: cel dintâi este propriul oamenilor, celălalt aparține animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să recurgem la al doilea.

Nicollo Machiavelli
(Principele (trad. Nina Façon), editura Humanitas, București, 2014, p. 183)