Libertatea personală nu poate supraviețui fără libertate constituțională

10 iulie 2016
911 citiri

Personal liberty cannot survive without constitutional liberty, and for Montesquieu constitutional liberty rests upon that doctrine of his which is called the Separation of Powers.

[Libertatea personală nu poate supraviețui fără libertate constituțională, iar pentru Montesquieu libertate constituțională se bazează pe a sa doctrina numită Separația Puterilor.]

Charles Morgan
(Liberties of the Mind, London, Macmillan&Co. LTD, 1952, p. 69)

Ce este spiritul legii?

9 iulie 2016

Ce este spiritul legii?
Spiritul legii este rațiune de a fi, sufletul, esența legii.
Victor Margueritte, un distins autor francez, spune:
„Spiritul legii este acea forță suverană, acel elan al instinctului, care se ridică din inima generoasă a mulțimii, este de asemenea această trebuință de armonie, acel ritm de echitate, care se coboară din înaltul spirit al unei societăți. Spiritul legii este reflexul idealului uman”.
Și cu toate aceste învățăminte, vedem faptul curios că și astăzi unii din cei ce aplică legile, se țin de litere și nu de spiritul lor, acea flacără mare de justiție, la lumina căreia textele de legi iau forma ce li se cuvine și se luminează.

Dimitrie G. Maxim
(Pandectele Române, Partea IV, nr. 11, 1931, p. 178, coloana II și III)

Nulitatea trebuie totdeauna pronunțată pe cale de judecată

8 iulie 2016

Nulitatea trebuie totdeauna pronunțată pe cale de judecată, astfel că distincția dintre nulitate și nulitatea „de drept” și „de plin drept”, din acest punct de vedere, n-are importanță. În toate cazurile, judecătorul va trebui să se rostească, iar până la pronunțarea lui actele continuă să fie eficace, nu pot fi lipsite de efectele lor obișnuite.
Intervenția judecătorului o reclamă tradiția și logica; necesitatea intervenției justiției se poate ușor explica prin efectul regulilor asupra probei și imposibilitatea de a-ți face singur dreptate (cu trimitere la Planiol – n.n.)
Cum se va pronunța judecătorul? De ce se va conduce el în aprecierea nulităților invocate?
Pentru nulitățile textuale, înscrise în lege, rolul judecătorului va fi foarte simplu: să vadă numai dacă în fapt preceptul prescris sub nulitate a fost ori nu violat.
Când, însă, va fi vorba de nulități virtuale, adică decurgând din spiritul legii, judecătorul va trebui, în afară de aprecierea în fapt insuficientă, să mai aprecieze în drept dacă violarea acestui precept este de natură a provoca nulitatea actului după vreunul din motivele indicate.
Indiferent că ar fi vorba de unele sau de altele, judecătorul nu poate refuza să se pronunțe, sub pretexul că nesocotirea legii n-a pricinuit pagubă celui care le invocă.
(…)
Odată ce a fost rostită de judecător, nulitatea produce efecte radicale: actul se socotește ca și cum n-ar fi existat. Nici un efect juridic nu mai rămâne din trecut, totul dispare; și nici un efect juridic nu se mai produce pentru viitor, afară de cazul când legiuitorul a hotărât altfel.
(…)
Și după cum am mai văzut, anularea unui act mai poate da prilej la o acțiune în daune-interese, întemeiată pe un delict sau un quasi-delict imputabil părților sau unui terțiu.

Nicolae Dașcovici
(Revocabilitatea și nulitatea actelor judiciare, administrative și politice, Atelierele Socec, București, 1919, p. 17 și urm.)

O privare de libertate, care este legală potrivit dreptului intern, poate fi totuși arbitrară

6 iulie 2016

[26. Curtea subliniază faptul că articolul 5 din Convenție garantează dreptul fundamental la libertate și siguranță, care este de o importanță primordială într-o „societate democratică” în sensul Convenției. Toate persoanele au dreptul la protecția acestui drept, adică să nu fie private, sau să nu continue să fie private de libertate, decât în conformitate cu condițiile specificate la articolul 5 § 1. Lista de excepții stabilite în dispoziția menționată mai sus este una exhaustivă, și numai o interpretare restrictivă a acestor excepții este în concordanță cu obiectivul acestei dispoziții, și anume să se asigure că nimeni nu este lipsit în mod arbitrar de libertatea sa (a se vedea Khayredinov v. Ucraina, nr. 38717 / 04, § 26, 14 octombrie 2010, cu jurisprudența acolo citată). Nicio reținere care este arbitrară nu poate fi compatibilă cu articolul 5 § 1, iar noțiunea de „arbitrar”, în acest context, se extinde dincolo de o lipsă de conformitate cu legislația națională a reținerii. În consecință, o privare de libertate, care este legală potrivit dreptului intern poate fi totuși arbitrară și, prin urmare, contrară Convenției, în special în cazul în care a existat un element de rea-credință sau înșelăciune din partea autorităților (a se vedea Mooren, citată anterior , §§ 72, 77 și 78, cu referințe ulterioare), sau în cazul în care o astfel privarea de libertate nu a fost necesară în împrejurările date (a se vedea Nešťák v. Slovacia, nr. 65559/01, § 74 27 februarie 2007). Curtea reiterează faptul că atunci când durata maximă de reținere este absolut stabilită prin lege, și, astfel, cunoscută în prealabil, autoritățile responsabile de privarea de libertate au obligația de a lua toate măsurile de precauție necesare pentru a se asigura că durata permisă să nu fie depășită (a se vedea K.-F. c. Germaniei, 27 noiembrie 1997 § 72, Culegere de hotărâri și decizii 1997 VII).

27. Curtea reiterează că un control judiciar prompt este o caracteristică esențială a garanției prevăzute în articolul 5 § 3, care este destinat să reducă la minimum riscul de arbitrar și de a asigura statul de drept, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice (a se vedea Brogan și alții c. Regatului Unit, 29 noiembrie 1988, § 58, seria A nr. 145 B). În timp ce promptitudinea trebuie să fie evaluată în fiecare caz, în funcție de circumstanțele specifice (a se vedea, printre altele, Aquilina v. Malta [MC], nr. 25642/94, § 48, CEDO 1999 III), constrângerea de timp strict impus de această cerinţă a articolului 5 § 3 lasă puțină flexibilitate în interpretare, deoarece în caz contrar ar exista o slăbire gravă a unei garanții procedurale în detrimentul individului, și ar risca să afecteze însăși esența dreptului protejat prin această dispoziție (a se vedea McKay v. Regatul Unit al Marii Britanii [MC], nr. 543/03, § 33, CEDO 2006 X)]

26. The Court emphasises that Article 5 of the Convention guarantees the fundamental right to liberty and security, which is of primary importance in a “democratic society” within the meaning of the Convention. All persons are entitled to the protection of that right, that is to say not to be deprived, or to continue to be deprived, of their liberty, save in accordance with the conditions specified in Article 5 § 1. The list of exceptions set out in the aforementioned provision is an exhaustive one, and only a narrow interpretation of those exceptions is consistent with the aim of that provision, namely to ensure that no one is arbitrarily deprived of his or her liberty (see Khayredinov v. Ukraine, no. 38717/04, § 26, 14 October 2010, with further references). No detention which is arbitrary can be compatible with Article 5 § 1, the notion of “arbitrariness” in this context extending beyond a lack of conformity with national law. As a consequence, a deprivation of liberty which is lawful under domestic law can still be arbitrary and thus contrary to the Convention, in particular where there has been an element of bad faith or deception on the part of the authorities (see Mooren, cited above, §§ 72, 77 and 78, with further references) or where such deprivation of liberty was not necessary in the circumstances (see Nešťák v. Slovakia, no. 65559/01, § 74, 27 February 2007). The Court reiterates that when the maximum period of detention is absolute, laid down by the law, and thus known in advance, the authorities responsible for the detention are under a duty to take all necessary precautions to ensure that the permitted duration is not exceeded (see K.-F. v. Germany, 27 November 1997, § 72, Reports of Judgments and Decisions 1997 VII).

27. The Court further reiterates that prompt judicial scrutiny is an essential feature of the guarantee embodied in Article 5 § 3, which is intended to minimise the risk of arbitrariness and to secure the rule of law, one of the fundamental principles of a democratic society (see Brogan and Others v. the United Kingdom, 29 November 1988, § 58, Series A no. 145 B). While promptness has to be assessed in each case according to its specific features (see, among other authorities, Aquilina v. Malta [GC], no. 25642/94, § 48, ECHR 1999 III), the strict time constraint imposed by this requirement of Article 5 § 3 leaves little flexibility in interpretation, otherwise there would be a serious weakening of a procedural guarantee, to the detriment of the individual and risking impairing the very essence of the right protected by this provision (see McKay v. the United Kingdom [GC], no. 543/03, § 33, ECHR 2006 X).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din 16 aprilie 2015, Gal împotriva Ucrainei, cererea nr. 6759/11)

Cultul justiției nu constă numai în cultul legalității

5 iulie 2016

Cultul justiției nu constă numai în cultul legalității și nici nu trebuie confundat cu acesta.
Nu stând impasibili în mijlocul ordinii stabilite și nici așteptând inerți, ca justiția să ne cadă de sus, răspundem cu adevărat la vocațiunea conștiinței noastre juridice. Ea impune o participare – activă și hotărâtă – la acea eternă dramă, care are, drept teatru, istoria și – drept temă – contrastul dintre bine și rău, între drept și nedrept. Noi nu trebuie numai să ne supunem legilor, ci să le și vivificăm și să cooperăm la reînnoirea lor. Respectul de legalitate reprezintă numai un aspect – și nu cel mai înalt, al misiunii noastre umane.

Giorgio del Vecchio
(Justiția (trad. V. Boantă), Cartea Românească, București, 1936, p. 101)

Legile sunt adesea făcute de acei oameni care urăsc egalitatea

4 iulie 2016

 Laws are often made by fools, and even more often by men who fail in equity because they hate equality: but always by men, vain authorities who can resolve nothing.

[Legile sunt adesea făcute de gogomani, dar și mai des de oameni care eșuează când e vorba de echitate deoarece urăsc egalitatea: și întotdeauna de oameni (sau bărbați -n.n.), autorități vanitoase care nu pot rezolva nimic]

Michel de Montaigne
(On experience în The Complete Essays (trad. M. A. Screech), Penguin Press, Londra, 2003, p. 1216)

Judecătorii – stăpânii legilor

3 iulie 2016

Se spune că, scriind și legile cam nelămurit și cu putințe de tălmăcire în multe feluri, a mărit puterea judecătorilor, căci împricinații neputând a fi dezlegați de lege în pricinile pe care le aveau, se făcea așa că întotdeauna aveau nevoie de judecători și deci siliți să aducă orice neînțelegere în fața judecătorilor, care într-un fel oarecare erau stăpânii legilor. De altfel, Solon însuși arată înțelesul legilor zicând:

Poporului i-am dat atâta putere cât îi este de ajuns,
Fără să-i iau ceva din cinstire, nici mărindu-i-o,
Iar celor care aveau putere, și care
Erau admirați pentru banii lor,
Și lor le-am spus că nu-i nimic nedemn de ei
Și m-am ridicat și le-am dat fiecăruia un scut puternic
Și n-am lăsat pe nici unii să izbindească în nedreptăți

Totuși, Solon, gândindu-se că trebuie să se îngrijească mai mult de slăbiciunea poporului, i-a dat fiecăruia putința să obțină despăgubiri în judecată din partea celui care i-a făcut rău. Căci, într-adevăr, dacă cineva era lovit și silnicit sau vătămat, oricine dorea și voia, putea să dea în judecată și să urmărească pe vinovat, și, în acest fel, legiuitorul obișnuise pe cetățeni ca să simtă și să sufere unii cu alții, ca și când ar fi fost toți un singur mădular.
Se amintește și o vorbă a lui Solon care se potrivește cu această lege. Astfel, fiind întrebat odată în care cetate se duce viața cea mai frumoasă, Solon a răspuns: „Aceea în care cetățenii cărora nu li s-a făcut vreo nedreptate acuză și caută să pedepsească pe cei vinovați ca și cei cărora li s-a făcut o nedreptate

Plutarh
(Solon în Vieți paralele (trad. N. I. Barbu), volumul I, Editura Științifică, București, 1960, p. 217)

Sămânța libertății și a dreptății e cuprinsă în natura morală a omului

2 iulie 2016

Sămânța libertății și a dreptății în adevăr e cuprinsă în natura morală a omului. În lipsă de orice frâu moral, ce poate știința dreptului? Știința nu poate decât să dezvolte sămânța ce o găsește în natură. Voința morală, disciplinată, cumpătată, e lucrul de căpetenie, iar nu logica cea abstractă. Indivizii raselor înapoiate, zice Benjamin Kidd, sunt tot atât de inteligenți ca indivizii raselor înaintate, dar n-au răbdarea și sârguința acestor de pe urmă (cu trimitere la Sociale Evolution, von Benjamin Kidd, 1895, p. 252). Însăși propășirea științei ar fi un lucru cu neputință fără răbdarea, uitarea de sine, claca intelectuală a învățaților. Ideile cele noi izvorăsc cu anevoie din ideile cele vechi. Nu scânteia genială e hotărâtoare ci observarea, experimentațiunea, cercetarea neobosită. Însăși întâmplarea care înlesnește adesea descoperirile cele mari, nu se poate utiliza decât cu învățatul moros, scufundat în studiul problemei sale, hipnotizat prin viziunea care-l muncește.

Alexandru Degré
(Scrieri juridice, volumul II, editura Gutenberg, București, 1901, p.337)

Cine zice justiție, zice subordonarea la o ierarhie de valori

1 iulie 2016

Cine zice justiție, zice subordonarea la o ierarhie de valori și nimic nu e mai contrar unui asemenea principiu decât deplasarea arbitrară a limitelor, care separă licitul de ilicit, meritul de nemerit. Nimic nu tulbură, astfel, mai mult – sentimentul nostru de justiție, decât apropierea mecanică a acestor termeni opuși. Diversele energii individuale așteaptă tocmai de la justiție recunoașterea și tratamentul lor proporțional: orice alt criteriu, întemeiat – aparent – pe o oportunitate trecătoare, este înșelător; orice neatenție este o culpă, orice milă nemeritată este o cruzime față de alții. Căci există o cruzime care iartă, precum și o mizericordie care pedepsește.

Giorgio del Vecchio
(Justiția [trad. Vladimir Boanta], editura Cartea Românească, București, 1936, p.102)