Acolo unde nevinovăția e condamnată, e o crimă a trăi

14 februarie 2016
458 citiri

Adevărata democrație constă în a garanta una prin alta, libertatea și egalitatea. Acest scop nu se realizează atât prin legi care se făuresc, cât prin moravuri bine practicate, muncă onestă, judecată sănătoasă, mândrie bine înțeleasă, adică a nu conta cineva decât pe sine însuși și a nu aștepta nimic de la altul. Aici aș putea deschide o paranteză: cei ce vor să treacă dintr-o situațiune într-alta, au de multe ori obiceiul să caute a obține promoțiunea lor prin favoruri. Niște procedări atât de umilitoare ar trebui desrădăcinate din moravurile societăței noastre. Într-o societate unde lipsește sentimentul de demnitate personală, oricât mecanismul politic și legile ar fi concepute într-un spirit liberal și democratic, nu putem realiza principiile adevăratei democrații. Într-o societate unde nu există spiritul de justiție, unde dreptatea se distribuie după favoruri și resentimente, nu avem nici libertate, nici egalitate. Heine zicea: Acolo unde nevinovăția e condamnată, e o crimă a trăi.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p.451)

Opiniunea publică care, în societățile neastâmpărate, e bănuitoare, pesimistă, rău cobitoare

13 februarie 2016

Camera de acuzare desigur, după art. 229 pr. pen. fr. (cf. art. 224 român), dacă nu află îndestule indicii de culpabilitate, va ordona liberarea prevenitului. Nu ajung prin urmare simple bănuieli. Ce folos? Un Socrates s-ar putea călăuzi de un asemenea criteriu, dar masa magistraților e înrâurită de mijlocul social înconjurător, de glasul presei, de opiniunea publică care, în societățile neastâmpărate, e bănuitoare, pesimistă, rău cobitoare. Totul este aici. Teoria, care se mulțumește cu formele dreptății și face abstracțiune de spiritul, caracterul, temperamentul societății, ne adoarme, ne amăgește, ne robește. Dacă cineva ar înființa o catedră pentru răspândirea propozițiunii neghioabe că două lature ale unui triunghi la un loc, sunt egale cu a treia latură, doctrina aceasta ridiculă ar avea de îndată mulți adepți. Vai de noi prin urmare dacă am lăsa ca o teorie amețitoare pentru libertățile și drepturile noastre să prindă rădăcină. Unde am ajunge, în adevăr, dacă s-ar hotărî că există îndestule presupusuri în contra inculpatului, nu după povețele științei și a conștiinței neclintite, ci după curenturile sociale, care sunt schimbătoare ca toanele,… și toate libertățile noastre s-ar duce de râpă! Acuzatorul ar putea atunci fără nicio răspundere morală să hotărască punerea în acuzare pe simple bănuieli, acoperit fiind prin glasul poporului, care e adesea cea mai urâcioasă schimonisitură a glasului lui Dumnezeu!

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. II, editura Gutenberg, București, 1901, p. 340)

Viața presupune luptă, acțiune, iar acțiunea trebuie reglementată

11 februarie 2016

Dar oricât de mistică să fie o rasă în geniul său și în tendințele sale, ea este obligată de a regula prin legi civile sau morale actele vieții comune. O societate care ar trăi adâncindu-se întruna în gândiri și contemplații, dispare repede. Viața presupune luptă, acțiune, iar acțiunea trebuie reglementată: are trebuință de legi.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 60)

Dreptul e rațiunea

10 februarie 2016

Pe acestă idee de solidaritate universală, se întemeiază teoria de drept a lui Cicerone, care zicea că “știința dreptului nu este scrisă nici în cele douăsprezece table, nici în edictele pretorilor, ea provine ex intima philosophia; dreptul e legea și legea e rațiunea”. Filosofia ne spune că există în toți oamenii o communis ratio; această communis ratio e legea, dreptul, jus, ars boni et aequi. Această lege a existat și există pretutindeni, la Atena și la Roma, și va exista totdeauna.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 141)

Avem o literatură juridică originală…

7 februarie 2016

Avem, desigur, o literatură juridică originală, dar ea se luptă încă cu piedici neînlăturate, cu nepăsarea tuturor, cu idolatria literaturii străine, cu împotrivirea înverșunată a celor șireți, care ne adorm cu ereziile cele străine. Mulțimea e pururea leneșă de a cugeta, crede și nu cercetează. Unuis quisque zice foarte bine Seneca, mavult credere quam judicare! De aceea și auzim din toate părțile strigându-se: autorii străini au cugetat pentru noi, ne-au scutit de clacă intelectuală, a-i imita merită toată lauda! Cine nu imită? C’est imiter quelqu’un que de planter des choux. Imitațiunea, nu o tăgăduim, e o lege a naturii omenești. Știința nu se suge din degete. Ne punem dar cu drept cuvânt înainte de toate în curentul cunoștințelor timpului nostru, cugetăm cu puterea de cugetare plămădită în cursul secolelor! Trebuie totuși să deosebim. Unul primește fără să cerceteze o ipoteză nouă pusă înainte de un autor străin; altul nu și-o însușește decât după cercetare și dovadă. Cel dintâi e un ilot intelectual, cel de-al doilea e un cugetător neatârnat. Imitatorul înțelept devine adesea la rândul său descoperitor; imitatorul servil stă pururea nedumerit ca vițelul la poarta nouă, când nu găsește de-a gata o soluțiune de dat în cărțile străine.

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. II, editura Gutenberg, București, 1902, p. 291)

Dreptul, ca toate organismele, se supune unor legi naturale

7 februarie 2016

Dreptul fiind un organism, ca toate organismele se supune unor legi naturale. Bogisich (Bogišić – n.n.) observă, cu drept cuvânt, că se întâmplă dreptului original, când este comprimat, ce se întâmplă oricărui organism comprimat. Dreptul nostrum este un trunchi care are două ramuri: o ramură a dreptului original, produsul obiceiului pământului, și alta a dreptului scris. S-a tăiat adânc prima ramură. Fatalmente nu s-a putut dezvolta. Dezvoltându-se măcar cea de-a doua? Mai deloc, căci îi lipsește ceva, sângele propriu, singur dătător de viață. Dreptul nostrum scris este Dreptul Europei occidentale aproape în întregul său. Este oarecum zadarnic a-l comenta, căci în țările a cărui cunoștință este el, se înțelege, se comentează mult mai bine. Afară de câteva puține articole din Codul civil schimbate, pe toate celelalte le găsim comentate gata de Francezi și Belgieni. Ce ar putea fi un comentator român? O palidă imitațiune.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 394)

Sunt mii de diferențe în intrepretațiunile legii…

7 februarie 2016

Voltaire a zis cu drept cuvânt că “legea morală lucrează asupra tuturor națiunilor: sunt mii de diferențe în interpretațiunile acestei legi, în mii de împrejurări, dar fondul e întotdeauna același, și acest fond e ideea justului și injustului”. Toți oamenii au scrisă ideea justului, binelui, în inima lor; unii sunt mai pătrunși de această idee, alții mai puțin. Toți tind la bine, dar reușesc toți? Aceasta e o altă chestiune.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 184)

Dreptul Românilor e dreptul roman

7 februarie 2016

Statul nostru s-a găsit sute de ani în necesitatea de a-și apăra existența materială, naționalitatea sa față cu inamicii puternici încât întreaga lui activitate a fost consumată în lupte, fie externe, fie interne; n-a avut vreme să intre în domeniul speculațiunilor filosofice. România, stat tânăr, a fost constrânsă să facă și în privința concepțiunilor filosofice, ce a făcut pentru civilizațiunea practică: să împrumute ideile altora. Vom găsi principii asupra socialismului, vom găsi radicali, conservatori, democrați, avem chiar și partizani ai comunismului averilor, dar nimeni de la noi nu poate să revendice o concepțiune de organizare socială proprie; toate ideile împrejurul cărora ne luptăm și pe care le punem înainte sunt idei împrumutate. Cu toate acestea, s-a produs și la noi o școală care revendică oarecare originalitate: aceea a fostului profesor de drept public de la Iași, Bărnuțiu. Ideea fundamentală a lui Bărnuțiu e că dreptul Românilor e dreptul roman.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 181 și urm.)