Omul vicios seamănă cu o cetate care aplică legile, dar legile rele

12 aprilie 2016
471 citiri

Omul nestăpânit seamănă, așadar, cu o cetate care dă toate decretele cuvenite și are legi bune, dar nu le pune în aplicare, așa cum spunea în glumă Anaxandrides:
„cetatea a decretat, ea care nu se sinchisește de legi”.
Cât despre omul vicios, el seamănă, dimpotrivă, cu o cetate care aplică legile, dar legile rele.

Aristotel
(Etica Nicomahică, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1988, p.175)

Independența tribunalelor, îmbunătățirea pe cât posibil a instituțiilor procesuale…

11 aprilie 2016

Puterea unui popor stă în energia simțului său de dreptate – cultivarea sentimentului de dreptate la o națiune înseamnă cultivarea sănătății și a puterii statului. Însă prin această cultură eu nu înțeleg educația primită la școală, în învățământ, ci realizarea practică a principiilor justiției în toate domeniile vieții. Trăinicia, claritatea, precizia dreptului material, abrogarea acelor norme juridice ce scandalizează orice sentiment sănătos de dreptate din toate sferele dreptului, prin urmare, nu numai din dreptul privat, ci și din poliție, administrație, legislația financiară; independența tribunalelor, îmbunătățirea, pe cât posibil, a instituțiilor procesuale – toate acestea pot constitui o cale mult mai sigură pentru creșterea puterii statului, decât mărirea exagerată a bugetului pentru armată.

Rudolf Von Ihering
(Lupta pentru Drept, Editura All Beck, București, 2002, p. 49)

Dintre formele de guvernământ corupte, democrația este cea mai puțin rea

10 aprilie 2016

Există trei forme de guvernămât și tot atâtea forme de denaturare, adică de corupere a acestora. Ele sunt regalitatea, aristocrația și, în al treilea rând, cea întemeiată pe cens, pentru care, evident, mai propriu ar fi termenul de timocrație, dar pe care majoritatea oamenilor obișnuiesc s-o numească regim constituțional.
Cea mai bună dintre ele este regalitatea, iar cea mai rea timocrația. Denaturarea regalității este tirania. Ambele sunt monarhii, dar deosebirea dintre ele este extrem de mare: tiranul își urmărește doar propriul interes, regele pe cel al supușilor săi. Dar nu poate fi cu adevărat rege decât cel care se bucură de o independență totală, deținând asupra tuturor superioritatea în privința tuturor bunurilor. Un astfel de rege, neavând nevoie de nimic în plus față de ceea ce are, nu-și va urmări interesele personale, ci pe acelea ale supușilor săi; altfel n-ar fi decât un rege tras la sorți.
Tirania este contrariul regalității, pentru că tiranul își urmărește doar binele personal. Iar faptul că este forma constituțional cea mai rea apare cu toată evidența, căci totdeauna contrariul a ceea ce este mai bun e lucrul cel mai rău.
Regalitatea degenerează deci în tiranie; căci tirania este o corupere a monarhiei și, în consecință, regele rău devine un tiran. Aristocrația, la rândul ei, degenerează în oligarhie, când cei care guvernează sunt oameni vicioși; ei distribuie bunurile cetății fără să ia în considerație meritul, rezervându-le pentru sine pe toate sau pe cele mai multe, încredințând totodeauna acelorași persoane magistraturile, principala lor preocupare fiind îmbogățirea. În astfel de situații, guvernarea se află în mâna câtorva oameni corupți, în loc să aparțină celor mai valoroși. Timocrația deviază în democrație; aceste două forme de guvernământ sunt apropriate, timocrația dorindu-se și ea un regim al celor mulți și toți cei ce posedă un cens fiind egali. Dintre formele de guvernământ corupte, democrația este cea mai puțin rea, pentru că reprezintă doar o ușoară deviere de la regimul constituțional. Acesta este modul în care formele de guvernământ deviază cel mai frecvent (căci în acest fel distanța de la una la alta este mai mică și mai ușor de trecut).

Aristotel
(Etica nicomahică, Editura Științifică și Pedagogică, București, 1988, p. 200 și urm.)

Interpretarea de către știința juridică trebuie să evite ficțiunea normei de drept care nu permite decât o singură interpretare: cea „justă”

9 aprilie 2016

Interpretarea de către știința juridică nu poate releva decât posibile înțelesuri ale normei de drept. Ea nu poate alege, fiind cunoașterea propriului obiect, între posibilitățile ce i se prezintă, ci trebuie să lase această alegere în seama organului de drept responsabil, după ordinea de drept, să aplice dreptul. Un avocat care înfățișează instanței, în interesul părții pe care o reprezintă, doar una din mai multe interpretări posibile ale normei de drept ce trebuie aplicată în cazul respectiv, un scriitor care caracterizează într-un comentariu o anumită interpretare din mai multe posibile ca fiind singura justă nu îndeplinesc o funcție de știință juridică, ci o funcție de politică a dreptului. Ei caută să obțină o influență asupra producerii de drept. Nu li se poate interzice bineînțeles acest lucru. Însă nu le este permis să-l facă în numele științei juridice, cum se întâmplă destul de des. Interpretarea de către știința juridică trebuie să evite cu cât mai multă atenție ficțiunea normei de drept care nu permite decât o singură interpretare, cea „justă”. Aceasta este o ficțiune de care se folosește jurisprudența tradițională pentru menținerea idealului securității juridice. Având în vedere ambiguitatea majorității normelor de drept, acest ideal nu este pe deplin realizabil.
Nu vom nega că ficțiunea caracterului evident al normelor de drept poate avea, din punct de vedere politic, mari avantaje. Însă nici un avantaj politic nu poate justifica faptul că de această ficțiune se folosește o interpretare științifică a dreptului pozitiv, proclamându-se o interpretare care este mai dezirabilă de pe poziții subiectiv-politice decât alta, logic, la fel de posibilă, ca fiind singura justă de pe poziții obiectiv științifice. Căci atunci, ceea ce este doar o judecată de valoare politică este prezentat, în mod eronat, drept un adevăr științific. De altfel, interpretarea strict științifică a unei legi statale sau a unui tratat de drept internațional, care expune, pe baza unei analize critice, toate înțelesurile posibile, chiar și cele indezirabile din punct de vedere politic și poate neintenționate de către legiuitor și părțile care încheie tratatul, însă inclusive în expresiile verbale alese de ei, poate avea un efect practic care compensează ficțiunea lipsei de ambiguitate: o asemenea interpretare științifică poate demonstra autorității care stabilește dreptul cât de departe se situează opera ei în urma pretenției tehnicii juridice de a formula normele de drept pe cât posibil în afara ambiguității sau cel puțin în așa fel încât ambiguitatea inevitabilă să fie redusă la un minim, obținându-se astfel gradul cel mai înalt de securitate juridică.

Hans Kelsen
(Doctrina pură a dreptului (trad. I. Constantin), Humanitas, București, 2000, p. 412 și urm.)

Judecătorul este un creator de drept

8 aprilie 2016

Ideea aflată la baza teoriei tradiționale a interpretării, și anume că norma de drept ce trebuie aplicată nu stabilește actul de drept ce trebuie definit și că acest lucru ar putea fi obținut printr-o oarecare cunoaștere a dreptului deja existent, este contradictorie, dat fiind că este o autoiluzionare ce contravine posibilității unei interpretări.
Întrebarea care din posibilitățile existente în cadrul dreptului ce trebuie aplicat este cea „justă” nu este deloc o întrebare a cunoașterii îndreptate înspre dreptul pozitiv, nu este o problemă de teorie juridică, ci de politică a dreptului. Sarcina de a obține numai din lege judecata justă sau unicul act administrativ just este în esența ei aceeași ca și sarcina de a crea în cadrul Constituției singurele legi juste. Din lege se pot obține, prin interpretare, singurele judecăți juste tot atât de puțin cum se poate obține din Constituție prin interpretare singurele legi juste. Desigur că există o diferență între aceste două cazuri, însă este de ordin cantitativ, nu calitativ, și constă doar în aceea că obligația legiuitorului este din punct de vedere material mult mai slabă decât obligația judecătorului, că legiuitorul este relativ mult mai liber în actul de legiferare decât judecătorul. Însă și acesta este un creator de drept și relativ liber în funcția sa. Tocmai de aceea obținerea normei individuale este, în procedura de aplicare a legii, în măsura în care se respectă cadrul normei generale, o funcție volitivă. În măsura în care în aplicarea legii își găsește loc, deasupra constatării necesare a cadrului înăuntrul căruia trebuie să se mențină actul ce urmează a fi stabilit, și o activitate de cunoaștere a organului ce aplică legea, ea nu este o cunoaștere a dreptului pozitiv, ci a altor norme care pot rezulta aici în procesul producerii de drept; norme morale, de dreptate, judecăți de valoare sociale ce obișnuiesc să fie denumite cu cuvinte ca bine popular, interes de stat, progres, etc. Despre valabilitatea și constatarea lor nu se poate spune nimic de pe pozițiile dreptului pozitiv. Privite de aici, toate determinările de acest tip se pot caracteriza numai negativ: sunt determinări care nu-și au originea în dreptul pozitiv. În raport cu acesta, stabilirea de acte de drept înăuntru cadrului normei de drept ce trebuie aplicată este liberă, adică la libera estimare a organului responsabil cu stabilirea actului, cu excepția cazului în care dreptul pozitiv deleagă el însuși anumite norme cum ar fi morala, dreptatea etc. Însă atunci acestea ar fi transformate în norme de drept pozitiv.

Hans Kelsen
(Doctrina pură a dreptului (trad. I. Constantin), Humanitas, București, 2000, p. 409-410)

Dreptul este…

7 aprilie 2016

Dreptul este morala convențională sancționată.

Constantin G. Dissescu
(Dreptul constituțional, editura Librăriei Socec, București, 1915, p. 47)

Ceea ce formează pe adevăratul jurisconsult nu este numai cunoștința mărginită a textului legii pozitive

6 aprilie 2016

Și în adevăr, ceea ce formează pe adevăratul jurisconsult nu este numai cunoștința mărginită a textului legii pozitive, dar mai cu seamă principiile generale, legile care guvernează totalitatea faptelor și cauzelor lor. Degré din acest punct de vedere era minunat de bine înzestrat. El cunoștea izvoarele și regulile fundamentale ale Dreptului în general, ale Justului și Injustului, ale Moralei din care cu timpul emană orice drept. De aceea, în toate studiile sale, cu deosebire în cercetarea, în critica deciziilor judecătorești, el arată motivele de primire sau respingere a unei soluții, fără a o da de multe ori.
Mulți au criticat metafizica lui juridică. Pe nedrept, căci fiecare știință-și are metafizica sa, ideile sale generale, adevăruri neschimbăcioase care-i servesc de bază. Fiind cu neputință de a trata o chestie fără a te ocupa de marile principii de care ține, era firesc lucru ca Degré în studiile sale juridice să caute rațiunea fundamentală pe care o dă Filosofia Dreptului. De mult timp s-a observat că mulți jurisconsulți (fără a mai vorbi de cei care consideră Dreptul ca un arsenal de arme ofensive și defensive, după împrejurări, ca un material de speculă) neștiind decât Dreptul, ignorând cunoștințele lăturalnice, nu văd raporturile dintre știința lor și celelalte științe. Cred că-și pierd timpul ocupându-se de acestea din urmă.
Degré nu era din numărul acestora. El trata diferitele chestiuni din punctul de vedere al Legii, al Echității, al Moralei, al Istoriei, al Psihologiei, al Politicii. Și-i era lesne, pentru că el era cunoscător nu numai al Legilor dar al Dreptului, luat acest cuvânt în sensul de știința organismului social.

Constantin G. Dissescu
(Prefață la Al. Degré, Scrieri Juridice, vol. I, editura Gutenberg, București, 1901, p. VI)

Oricine are dreptul de a spune adevărul…

4 aprilie 2016

Oricine are dreptul de a spune adevărul, dar nimeni nu trebuie să abuzeze de dreptul acesta, să-l întrebuințeze așa, ca să rezulte din forma în care, și din împrejurările sub care susține adevărul, că vrea mai mult să atingă onoarea altuia decât să facă omagii adevărului.

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. II, editura Gutenberg, București, 1901, p. 360)

Orice evoluțiune socială începe în adevăr cu o izbucnire vulcanică dar se sfârșește în cele din urmă cu o dezvoltare legală

3 aprilie 2016

Orice evoluțiune socială începe în adevăr cu o izbucnire vulcanică dar se sfârșește în cele din urmă cu o dezvoltare legală, regulată, sănătoasă îndată ce se găsește teoria ideală-reală, teoria trasă din lupta voinicească pentru drept. (Volo, ergo sum).
Teoria astăzi domnitoare a democrației sociale, orice am avea de zis în contra, se apropie totuși, aceea ce ne-o face în parte cel puțin simpatică, într-un punct de tradițiune: în cultul geniului. Democrații-sociali prorocesc în adevăr astăzi: Din sânul proletarilor vor izvorî genii nenumărate, vor izbucni inteligențe fenomenale, de care astăzi nici nu visăm, destul numai să li se recunoască dreptul asupra produsului integral al muncii lor.
Mai mult încă. Proletarii discută, chiar astăzi zice Engels, chestiuni de astronomie, etc. cu mai mare pricepe decât mulți burghezi, Strauss, Shelly, Byron, Bentham, numărând, de altă parte, printre dânșii cei mai mulți cititori. Kautsky, cel mai bun tălmaci al teoriei lui Karl Marx merge chiar până a zice: În proletarii nespălați reînvie astăzi spiritul cugetătorilor străluciți ai aristocrației ateniene. Istoria grevelor, adaugă Engels, dovedește de cât entuziasm și de câtă tărie de caracter sunt capabili proletarii.
A vopsi însă o stare de lucruri, a o colora, umfla, cum se face aici, nu se cheamă a demonstra. Unii proletari, nu o tăgăduim, sunt isteți, deștepți, geniali, de te miri de unde le vine atâta înțelepciune. O rândunică totuși nu face primăvară. În general, în adevăr, proletariatul, dacă nu s-ar supune cu o absolută uitare de sine capilor săi, ar fi puțin ajutat de micul său calabalâc de cunoștințe, ar pierde drumul și cărarea, n-ar ști să deosebească ficțiunea de realitate, ca țăranul nobil din comedia lui Kotzebue care, uitând că e la teatru, bate cumplit pe nenorocitul actor care, jucând rolul contelui Leicester, trădă pe frumoasa Maria Stuart.
Un lucru totuși e sigur și netăgăduibil, anume că proletarii alcătuiesc astăzi (mai cu seamă în Germania) un partid mare, bine organizat și disciplinat, au un program practic care exercită asupra lor o mare putere sugestivă, se supun militărește capilor lor, care le impun voința lor printr-o răspândire contagioasă a caracterului lor individual, merg pas cu pas înainte, însăși școala oficială (socialismul de catedră) începând a-i stima, îmbrățișându-i ca făcând parte din tovărășie și nu ca fiind o simplă marfă, recunoscându-le dreptul la existență, la lucru, la onoare!
Natura cu toate acestea e încă în dureri de facere și nu se poate ghici ce va naște: o stârpitură sau un leu frumos.

Alexandru Degré
(Scrieri Juridice, vol. II, editura Gutenberg, București, 1901, p. 373 și urm.)