Sofismul lui Rousseau care a scris că …

15 iunie 2016
815 citiri

Le sophisme de Rousseau écrivant “chacun se donnant à tous ne se donne à personne” (liv. I, chap VI) et “quiconque refusera d’obéir à la volonté générale y sera contraint par tout le corps, ce qui ne signifie pas autre chose sinon qu’on le forcera d’être libre” (liv. I, chap. VII), a fait pénétrer dans beaucoup d’esprits cette erreur néfaste qu’un peuple avait conquis sa liberté du jour où il avait proclamé le principe de la souveraineté nationale et que notamment le suffrage universel et ses élus pouvaient tout faire et imposer leur volonté quelle qu’elle fut, qu’ils formaient cette autorité qui, suivant l’expression de Jurieu “n’a pas besoin de raison pour valider ses actes”. La Révolution, faite pour protéger l’individu contre l’absolutisme monarchique, fonder sur le droit divin des rois, fut au premier chef légitime. Qu’on prenne garde de ne lui substituer l’absolutisme démocratique, fondé sur le droit divin du peuple. Qu’on comprenne que des garanties doivent être prises contre le despotisme des assemblées populaires, plus énergiques encore peut-être que celles établies contre le despotisme des rois. Une chose injuste reste telle, alors même qu’elle est ordonnée par le peuple ou ses représentants, aussi bien que si elle était ordonnée par un prince. Avec le dogme de la souveraineté populaire on est trop enclin a l’oublier.

[Sofismul lui Rousseau care a scris că „toată lumea oferindu-se tuturor nu se oferă nimănui” (cartea I, capitolul VI) și „cine refuză să se supună voinței generale va fi constrâns de către întregul corp, ceea ce nu înseamnă decât faptul că îl vom forța să fie liber”(cartea I, cap. VII), a făcut să pătrundă în multe suflete această eroare nefastă că un popor și-a câștigat libertatea din ziua in care a proclamat principiul suveranității naționale și că, în special, votul universal și funcționarii aleși altfel ar putea face orice să-și impună voința oricare ar fi fost aceasta, ei formând această autoritate care, în cuvintele lui Jurieu „nu are nevoie de motiv pentru a valida actele sale”. Revoluția, făcută pentru a proteja pe individ de absolutismul monarhiei fondate pe dreptul divin al regilor, a fost inițial legitimă. Să avem însă grijă să nu o înlocuim cu absolutismul democratic, bazat pe dreptul divin al poporului. Trebuie să înțelegem că trebuie să fie luate garanții împotriva despotismului adunărilor populare, chiar mai puternic, poate, decât cele luate împotriva despotismului regilor. Un lucru injust rămâne injust chiar și atunci când este comandat de către popor sau de reprezentanții acestora, de altfel la fel de injust ca și cum ar fi fost comandat de un prinț. Trăind cu dogma suveranității populare suntem foarte înclinați să uităm acest aspect.]

Léon Duguit
(Droit constitutionnel, a doua ediție, tome I, Paris, 1921, p. 437)

Nu este divină decât divinitatea, nu este suverană decât justiția

14 iunie 2016

Il y a deux dogme également dangereux, l’un le droit divin, l’autre la souveraineté illimité du peuple. L’un et l’autre ont fait beaucoup de mal. Il n’y a de divin que la divinité, il n’y a de souverain que la justice.

[Există două dogme la fel de periculoase: una dreptul divin, cealaltă suveranitate nelimitată a poporului. Și una și alta au făcut mult rău. Nu este divină decât divinitatea, nu este suverană decât justiția].

Benjamin Constant
(Discours de B. Constant, t. I, p. 211, Séance du 10 Mars 1820 apud B. Constant, Cours de politique constitutionnelle, a doua ediție, Paris, 1872, p. 10, nota de subsol 1)

Hegel consideră Constituția unui stat ca fiind „divină”

13 iunie 2016

Hegel suggests that the constitution of the state (i.e. its actual organization) is not to be regarded as “made” by humans, but as sui generis or (as he likes to put it) “divine”. His reasoning is peculiarly Feuerbachian: Anything regarded as having been made by humans can as easily be regarded as capable of being unmade by humans; only by being seen as “divine” does it retain its measure of authority over humans and beyond change.

[Hegel sugerează că constituția statului (adică organizarea sa actuală) nu trebuie să fie considerată ca fiind „făcută” de către oameni, ci ca sui generis, sau (așa cum îi place să-i spună) „divină”. Gândirea sa este în special feurbachiană: Orice este privit ca fiind realizat de către oameni poate la fel de ușor să fie considerat ca fiind capabil să fie distrus de către oameni; numai văzută ca fiind „divină” își poate păstra autoritatea asupra oamenilor, fiind de neschimbat.

Leo Rauch
(Hegel, spirit and politics, în The Age of German Idealism, Routledge History of Philosophy, volumul 6, Londra, Routledge, 2005, p. 284 cu trimitere la Hegel, Philosophy of Right, paragr. 273, p. 266)

Există în lume o înclinație către amplificarea exagerată a puterii societății asupra individului

12 iunie 2016

[E]xistă în general în lume o înclinație tot mai accentuată către amplificarea exagerată a puterii societății asupra individului, care se exercită atât prin forța opiniei publice, cât și prin forța legii; și cum tendința tuturor schimbărilor ce au loc în lume este de a întări forța societății, slăbind-o pe aceea a individului, acest abuz nu este nicidecum unul dintre relele care tind să dispară de la sine, ci, care, dimpotrivă, tind să devină tot mai formidabile. Pornirea oamenilor, atât în calite de conducători, cât și în calitate de cetățeni de rând, de a-și impune propriile păreri și înclinații ca reguli de comportare pentru alții, este susținută atât de energic de unele dintre cele mai bune, ca și unele dintre cele mai rele pasiuni proprii naturii umane, încât cu greu poate fi îngrădită de orice altceva decât lipsa de putere; și cum puterea nu se micșorează ci crește, dacă în calea acestui rău convingerile morale nu ridică o puternică stavilă, trebuie să ne așteptăm în împrejurările actuale din lumea noastră să-l vedem adâncindu-se.

John Stuart Mill
(Introducere la Despre Libertate, ediția a doua, Humanitas, București, 2014, p. 63 – publicat pentru prima dată în limba engleză în 1859)

Chiar și o societate de îngeri binevoitori are nevoie de un sistem de legi pentru…

11 iunie 2016

Even a society of well-disposed angels, uniformly anxious to do right, needs a system of laws in order to know the right thing to do… law is part of the morality of any complex society… The picture of morality as a blueprint and laws as a structure put up according to or in disregard of it is… misleading. Morality is more like an outline from which details are missing. Laws, along with conventions, fill many of these in.

[Chiar și o societate de îngeri binevoitori, în mod uniform nerăbdători să facă ce e drept, are nevoie de un sistem de legi pentru a ști ceea ce trebuie făcut … legea făcând parte din moralitatea oricărei societăți complexe … Imaginea moralității care se înfățișează ca un plan, și a legilor ca o structură construită pentru a fi în conformitate sau contrară ei este … înșelătoare. Moralitatea este mai mult ca o schiță din cadrul căreia lipsesc detaliile. Legile, împreună cu convențiile, umplu multe dintre acestea]

Tony Honoré
(The Dependence of Morality on Law, Oxford Journal of Legal Studies, vol. 13, nr. 1, 1993, p. 3 apud W. J. Waluchow, Constitutional Morality and Bills of Rights, în Expounding the Constitution (ed. G. Huscroft), Cambridge University Press, 2008, p. 83))

Ideea de bază a dreptului se află în supunerea forțelor sociale unei autorități formale

10 iunie 2016

L’idée fondamentale du droit consiste dans l’ordre, dans la soumission des forces sociales a une autorité formelle, qui domine leur progrès et leur mouvement. Ce n’est pas la stagnation qui est l’idéal du droit, c’est le mouvement ordonné.

[Ideea de bază a dreptului se află în existența unei ordini, în supunerea forțelor sociale unei autorități formale care le domină progresul și mișcarea. Idealul dreptului nu constă în stagnare, ci în mișcarea ordonată.

Benjamin Akzin
(La désuétude en droit constitutionnel, Revue du droit public, 1928, p. 711)

Apărarea dreptului este necesară pentru conservarea existenței morale a omului

9 iunie 2016

Conservarea propriei existențe este legea supremă a lumii vii; așa cum este bine știut, ea se manifestă în fiecare creatură sub forma instinctului de conservare. Însă în cazul oamenilor nu putem vorbi numai de o viață fizică, ci și de o existență morală, iar una din condițiile conservării acestei existențe o reprezintă apărarea dreptului.

Rudolf von Jhering
(Lupta pentru Drept, Editura All Beck, București, 2002, p.15)

Ce poate folosi cuiva dreptul de vot dacă nu are și dreptul să discute cui să încredințeze votul?

8 iunie 2016

Când libertatea e acordată unora și refuzată altora, avem privilegiu deoparte, servitute de alta. Un guvern care ar acorda libertatea absolută a presei unora, și ar supune pe alții regimului cenzurii, ar fi un guvern de privilegiu. În acest caz justiția e violată. Când o lege recunoaște unora, prin faptul nașterii, dreptul de a exercita cutare drepturi politice, pe care le refuză altora, această lege e injustă, pentru că pe unii îi înalță, iar pe alții îi consideră într-o servitute.
Alteori se întâmplă ca legea deși acordă la toți drepturi, dar le acordă în mod cu totul restrâns. În acest caz avem libertate parțială. Așa de exemplu, când legea acordă tuturor dreptul de vot, însă refuză iarăși tuturor dreptul de întrunire, libertatea politică e o libertate parțială, trunchiată.
Ce poate folosi cuiva dreptul de vot, dacă n-are și dreptul să discute în ce condițiuni și cui să încredințeze votul? În lipsă de o înțelege comună și prealabilă asupra persoanei, am putea avea în urnă 500 de nume diferite pentru 500 de alegători. Orice exercițiu al dreptului de vot presupune exercițiul dreptului de reuniune, și de aceea, în fapt, totdeauna alegerile sunt precedate de perioada întrunirilor.

Constantin G. Dissescu
(Drept constituțional, 1915, p. 445-446)

Legea nu este deloc, doar pentru că este lege, adevărul absolut

7 iunie 2016

Il n’est pas douteux que tout individu a le droit de résister à l’application de toute loi contraire au droit ou à tout acte contraire à la loi, en n’exécutant la chose commandée que lorsque la contrainte est employée contre lui, en protestant même contre ce qu’il considéré comme une violation du droit, en déclarant qu’il ne cede qu’à la contrainte matérielle, et après avoir employée toutes les voies de recours qui sont mise par la loi à sa disposition. Le droit de résistance passive ainsi compris n’a jamais été contesté et ne peut pas l’être. Il appartient à chacun d’apprécier en conscience s’il doit obéir volontairement à tel ou tel acte de l’autorité ou s’il ne doit y obéir que sous la pression de la contrainte. La loi n’est point, parce qu’elle est la loi, la vérité absolue. Demander à tous l’obéissance passive à la loi, c’est vouloir faire un peuple d’esclaves. L’obéissance à la loi est une nécessité sociale, mais chacun est libre d’apprécier la valeur d’une loi et de faire tout ce qu’il pourra, sans recourir à la violence, pour se soustraire à l’application d’une loi qu’il considéré comme contraire au droit, comme aussi à l’exécution d’une acte qu’il considéré comme contraire à la loi.

[Nu există nici o îndoială că orice persoană are dreptul de a se opune aplicării oricărei legi contrare dreptului sau oricărui act contrar legii, nepunând în executare lucru ordonat decât atunci când o constrângere este folosită asupra sa, chiar protestând împotriva a ceea ce el consideră o încălcare a dreptului, declarând că va ceda doar în fața unei constrângeri materiale, și doar după ce va fi folosit toate căile de atac care sunt stabilite prin lege la dispoziția sa. Astfel descris, dreptul la rezistență pasivă nu a fost niciodată contestat și nici nu poate fi. Fiecare are dreptul de a aprecia în propria conștiință dacă trebuie să se supună în mod voluntar unui act particular de autoritate, sau dacă trebuie să se supună doar sub sancțiunea constrângerii. Legea nu este deloc, doar pentru că este lege, adevărul absolut. Cerând tuturor ascultarea pasivă față de lege, înseamnă să dorim să producem un popor de sclavi. Supunerea față de lege este o necesitate socială, dar fiecare este liber să aprecieze valoarea unei legi și de a face tot ce poate, fără a recurge la violență, pentru a se sustrage de la aplicarea unei legi pe care o consideră contrară dreptului, precum și față de executarea unui act considerat contrar legii.]

Léon Duguit
(Droit constitutionnel, tome III, a treia ediție, Paris, 1927, p. 801)

Nimic, în adevăr, nu falsifică mai mult spiritul decât studiul exclusiv al textului legii…

6 iunie 2016

Nimic, în adevăr, nu falsifică mai mult spiritul decât studiul exclusiv al textului legii cu preocupațiunea hotărâtă de a-i găsi diferite înțelesuri.
De ce? Două cauze ne explică înlesnirea cu care se falsifică spiritul unor legiști.
Mai întâi este natura Dreptului. Dreptul este o știință de raționament aplicată la faptele, la împrejurările vieții de toate zilele. Fiecare este împins, necesitat de interesul său propriu de a forma un raționament care să-l servească. Cu cât ești mai interesat și mai ignorant cu atât mai mult iei un raționament fals și torturezi legea. Mai rămâne cateodată și șansa pentru mulți de a induce pe un judecător în eroare sau a-i înșela buna credință.
În al doilea rând în chestiile de drept, ca în orice chestie ce se discută, sunt puține argumente greșite care să nu poată înfățisa cel puțin în aparență și o parte rațională, precum sunt și mai puține din cele mai bune care să nu dea loc la obiecții. În căutarea argumentelor pentru trebuința cauzei este cu neputință să nu se falsifice spritul aceluia care se mărginește în cercul argumentelor de antinomii și conciliații de texte. Faptele omenești sunt infinite și indeterminabile în mod absolut. Nu se pot toate prevede, reglementa și băga în oarecare formule. De aceea în genere legile pozitive nu sunt decât niște luminători, niște conductori, folositori desigur, dar insuficienți. Iată de ce Degré, cu drept cuvânt, când studia o problemă juridică, când judeca chiar, nu se mulțumea să deschidă un cod și mecanicește să aplice un articol de lege. El cerceta metafizica faptului social și a legii pentru a-i descoperi adevăratul înțeles.
Nimeni mai mult decât Degré n-a dat în România o mai mare dezvoltare, un mai viu impuls de progres Dreptului decât dânsul.
Pentru ce? Fiindcă el s-a dat acestei științe din curată dragoste, fără niciun interes. El nu urmărea nici câștig bănesc, nici reputație. Judecând pe Degré după pasiunea ce avea pentru Dreptul teoretic, am crede că el era un adept al școlii dogmatice, al acelei școli care creează teorii independente de Dreptul în vigoare, care construiește un fel de legislație model și ideală, destinată a grăbi reformele legislațiilor pozitive. Eroare. Degré n-a fost un moralist, un filozof, un istoric care făcea și funcțiune de jurisconsult. El a fost un jurisconsult care în studiile și în judecățile lui ținea seama de Filozofie, de Morală, de Istorie.

Constantin G. Dissescu
(Prefață la Scrieri Juridice, vol. I, ed. Gutenberg, București, 1900, p. VI și urm.)