Legiuitorul și călăul sunt frați de cruce, și-mpreună muncesc, zdrobesc pe roată, jupoaie de vii sau taie-n două cu fierăstrăul făpturile lui Dumnezeu, în această vale a plângerii. La Judecata de Apoi oile vor fi despărțite de capre, și se va găsi câte-un țap puturos să-i spună Mântuitorului: ”Doamne, de ce mă osândești? Eu n-am făcut nemica, n-am omorât și n-am muncit pe nimenea, am scris doar bucoavne despre păcătoșii, păgânii, veneticii, ereticii, harapii, țiganii, pidosnicii, și alți blestemați ce fac degeaba umbră pământului, iar apoi au venit alții cu săbiile goale-n mâini și cu vorbele mele-n gură, de i-au stârpit de pe lume, gândind că e drept și bine așa, căci așa scrisesem eu în opurile mele. Pe aceia să-i azvârli în Gheena, iar nu pe mine, care doar m-am gândit cum să fie bună otcârmuire pe lume. Când din vorbele mele începea să țârâie sângele, eu nu mai eram de mult acolo, mersesem cu gândul meu mai departe…”. Dar țapul acela netrebnic va fi primul azvârlit în focul cel veșnic, cum și el a aprins, de la un singur amnar, focul nestins al dihotoniei dintre om și om.” (Mircea Cărtărescu, Theodoros, Ed. Humanitas, p. 385)