510 citiri

Cercetând jurisprudența în materie, se remarcă un număr mare de situații în care instanțele franceze au obligat statul la despăgubiri pentru organizarea defectuoasă a justiției ca serviciu public, constând în denegarea de dreptate și un număr relativ mic de situații în care motivul răspunderii a fost „greșeala gravă”.
Astfel, s-a reținut denegarea de dreptate, inter alia, în următoarele situații:
(…)
– când a fost respinsă de curtea de apel cererea de efectuare a unei expertize științifice într-o cauză în carre apărea necesitatea stabilirii corectitudinii rezultatelor analizelor efectuate de unele laboratoare medicale, în condițiile în care instanța nu nega importanța acestora
– atunci când două hotărâri judecătorești sunt ireconcibiabile, în situația în care o hotărâre emană de la judecătorul penal, iar cealaltă de la judecătorul civil, chiar dacă nu sunt date în ultimă instanță, iar una dintre ele nu este susceptibilă de recurs ordinar
– refuzul unei curți de apel de a proceda la evaluarea prejudiciului, a cărui existență a recunoscut-o în principiu;
(…)

Gheorghe Bocșan
(Răspunderea civilă a judecătorului și procurorului pentru daunele cauzate prin acte efectuate în exercițiul funcțiunii în dreptul francez, italian și spaniol, Dreptul, nr. 8, 2017, la pp. 134-135)

43. Cu titlu introductiv, guvernul Regatului Unit arată că răspunsul la această întrebare rezultă deja din hotărârea menționată mai sus. Dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare se solicită ar constitui, așadar, un „acte éclairé” în sensul Hotărârii Cilfit și alții(17). Prima întrebare ar fi, prin urmare, inadmisibilă.

44. Această argumentație pare să provină dintr‑o confuzie între, pe de o parte, obligația care revine instanțelor ale căror decizii nu pot fi supuse niciunei căi de atac de a adresa Curții o întrebare preliminară atunci când o problemă de drept al Uniunii se ridică în fața lor și, pe de altă parte, admisibilitatea unei astfel de întrebări. Astfel, teoria „acte éclairé”, consacrată prin jurisprudența Cilfit și alții, prevede numai o excepție de la obligația menționată mai sus(18). Aceasta nu afectează, în schimb, admisibilitatea unei întrebări preliminare(19).

45. Dimpotrivă, chiar în prezența unei jurisprudențe a Curții care soluționează problema de drept în cauză, instanțele naționale sunt pe deplin libere să sesizeze Curtea(20). Faptul că Curtea a interpretat deja dispozițiile a căror interpretare se solicită nu o împiedică pe aceasta să se pronunțe din nou(21). Instanțele naționale nu pot fi astfel private de posibilitatea de a solicita Curții, prin intermediul unei trimiteri preliminare, un reviriment al jurisprudenței sale.

HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE
(Concluziile prezentate în data de 5 octombrie 2016, C-430/15, EU:C:2016:743)

This brings us to the situation where the Commission has refrained from bringing infringement proceedings in connection with a claimed infringement of EU law. In Gomes Valente, the Court of Justice held that the Commission’s decision not to pursue the matter cannot, in itself, imply that there is acte clair. In this connection, the Court of Justice noted that the Commission is neither empowered to determine conclusively the rights and duties of a Member State nor to give a Member State guarantees concerning the compatibility with the Treaties of a given conduct. It can be added that the Commission is not obliged to initiate infringement proceedings, even where it is convinced that a Member State is in breach of EU law (cu trimitere la C-107/95 P – printre altele). Therefore, the Commission’s decision to halt infringement proceedings does not necessarily mean that it has concluded that there was no infringement.

N. Fenger, M. Broberg
(Finding Light in the Darkness: On the Actual Application of the acte clair Doctrine, Yearbook of European Law, vol. 30, Nr. 1, 2011, la p. 199)

Condiția privind încălcarea suficient de gravă, stabilită în Hotărârile Köbler și Traghetti, trebuie interpretată în sensul că încălcarea respectivă nu există în cazul în care instanța de ultim grad, nerespectând în mod evident jurisprudența constantă citată în detaliu de Curtea de Justiție a Uniunii Europene – care se întemeiază inclusiv pe diferite avize juridice – respinge cererea unui particular privind formularea unei cereri de decizie preliminară cu privire la necesitatea admiterii acțiunii în revizuire, pentru motivul absurd că reglementarea Uniunii – în prezenta cauză, în special, Directivele 89/665/CEE și 92/13/CEE – nu conține dispoziții în materia revizuirii, în pofida faptului că a fost citată, în acest sens, tot în detaliu, jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, inclusiv Hotărârea Impresa Pizzarotti, prin care s-a constatat exact necesitatea revizuirii în ceea ce privește o procedură de achiziții publice? Având în vedere Hotărârea C-283/81, CILFIT, cât de detaliat trebuie să justifice instanța națională faptul că respinge acțiunea în revizuire, contrar interpretării juridice stabilite cu caracter obligatoriu de Curtea de Justiție a Uniunii Europene?

Székesfehérvári Törvényszék
(Cerere de pronunțare a unei trimiteri preliminare, C-620/17, pendinte)

Privacy and data protection – more precisely, the right to respect for private life and the right to protection of a person’s personal data – are both fairly recent expressions of a universal idea with quite strong ethical dimensions: the dignity, autonomy, and unique value of every human being. This also implies the right of every individual to develop their own personality and to have a fair say on matters that may have a direct impact on them. It explains two features that frequently appear in this context: the need to prevent undue interference in private matters and the need to ensure adequate control for individuals over matters that may affect them. Privacy and data protection as a specific field of law have developed over the last four decades at the European level, notably first of all in the context of the Council of Europe, and at a later stage mainly in the context of the EU.
(…)
In the early 1970s the Council of Europe concluded that Article 8 ECHR had a number of shortcomings in the light of new developments, particularly in view of the growing use of information technology (…).
This resulted in two recommendations of the Committee of Ministers to Member States to take all necessary steps to give effect to certain principles on the protection of the privacy of individuals in the private and public sectors.
(…)
The positive experiences with these first initiatives prompted the Council of Europe to invest time in the preparation of an international agreement which would be the first binding instrument on the subject. After four years this resulted in the adoption of the Data Protection Convention, also known as Convention 108 which has not been ratified by 46 countries, including all EU Member States, most Member States of the Council of Europe, and one non-Member State.

Peter Hustinx
(EU Data Protection Law: the Review of Directive 95/46/EC and the General Data Protection Regulation, in New Technologies and EU Law (ed. M. Cremona), Oxford University Press, la pp. 124-126)

[Arcadion aheanul l-a criticat mereu pe Filip și recomanda scăparea „într-un loc unde nimeni nu-l cunoaște pe Filip”. Apoi s-a întâmplat să se întoarcă în Macedonia, iar prietenii lui Filip au crezut că ar trebui ca el să fie pedepsit și să nu fie lăsat să scape. Filip însă s-a comportat cu bunătate, și i-a trimis daruri și atenții; iar mai târziu i-a rugat pe aceștia să-i spună ce a raportat Arcadion apoi grecilor despre el. Toți i-au răspuns că Arcadion a devenit un apărător al lui printre greci, așa că Filip a putut să remarce: „Deci eu sunt un doctor mai bun decât voi!”. Iar odată, în Olimpia, s-au împrăștiat niște calomnii despre el, iar unii i-au sugerat că grecii ar trebui să sufere din cauza aceasta, deoarece îl criticau deși le făcuse atâta bine „Ce vor face atunci”, a întrebat el, „dacă îi mai și tratez prost?”.
(…)
Alexandru a fost mai dur decât de obicei cu Callisthenes și Clitus. Astfel că atunci când Porus a fost luat prizonier de Alexandru, acesta l-a rugat să se poarte față de el precum un rege s-ar purta. ‘Asta e totul?’ întreabă Alexander. „‘Ca un rege’ ar trebui să fie suficient” a răspuns Porus. De aceea „binevoitor” este un epitet al regelui zeilor (…): pedeapsa este opera Furiilor și a semizeilor – ea nu este divină și nici Olimpiană.
(…)
Observ, de asemenea, că mânia face ca avocații și oratorii să comită mari greșeli; iar Aristotel precizează cum prietenii lui Sayrus din Samos i-au blocat urechile cu dopuri de ceară atunci când acesta se afla în instanță, pentru a-l apăra de situația în care ar fi riscat să se înfurie în urma vorbelor cu care l-ar fi atacat oponenții săi.
(…)
Doicile spun copiilor: „oprește-te din plâns și-l vei putea avea” și noi am putea să ne adresăm în același mod util mâniei: „Calmează-te, taci, încetinește și vei îmbunătăți șansele și probabilitatea de a obține ceea ce vrei” .
(…)
Eu însumi am obișnuit să fiu mânios față de slujitorii mei și credeam că dacă nu-i pedepseam, îi răsfățam. Dar în cele din urmă mi-am dat seama, mai întâi, că este mai bine să riști să le agravezi comportamentul fiind răbdător, tolerându-le răul, decât să te concentrezi pe corectarea lor dar permițând astfel ca duritatea și mânia să te corupă pe tine. În al doilea rând, am văzut o mulțime de cazuri în care, tocmai pentru că nu erau pedepsiți, se simțeau rușinați de a fi răi, adică cum mai degrabă răbdarea decât răzbunarea iniția schimbări pozitive în ei și vă asigur că au servit cu mai multă entuziasm pe cei care le-au sancționat în liniște acțiunile lor decât pe cei care au folosit biciuirea și vorbele urâte: adică toate acestea m-au convins că rațiunea este mai autoritară decât pasiunea. Ca atare, poetul a greșit atunci când a spus: „Acolo unde există frică, respectul apare și el după”. Este de fapt invers: respectul generează oamenilor felul de frică care implică auto-reținerea/controlul, în timp ce apostrofarea continuă, neîncetată nu dă naștere la remușcări pentru greșelile anterioare, ci mai degrabă la intenția de a scăpa de așa ceva în viitor, ascunzând mai bine.]

Arcadion the Achaean was always criticizing Philip and recommending escaping „to a place whose inhabitans are ignorant of Philip”. Then he happened to turn up in Macedonia, and Philip’s friends thought that he should punish him and not let him get away with it. Philip dealt with him kindly, however, and sent him presents and gifts; later he told his people to find out what report Arcadion had given to the Greeks. They all vouched the fact that he had become an outstanding advocate of Philip, and Philip remarked „So I am a better doctor than you!”. And once in Olympia some slander was being spread about him, and some people suggested that the Greeks ought to be made to suffer, since they were criticizing him despite his good treatment of them. ‘What will they do, then’, he asked, ‘if I treat them badly?’.
(…)
Alexander had been more harsh than usual in the affairs involving Callisthenes and Clitus. So when Porus was taken prisoner by Alexander he entreated him to deal with him as a king should. ‘Is that all?’ asked Alexander. „‘As a king should’ covers everything’, replied Porus. That is why ‘the benevolent’ is an epithet of the king of the gods (…): punishment is the work of the Furies and demigods – it is not divine and Olympian.
(…)
I also notice that anger makes lawyers and orators commit great mistakes; and Aristotle records that the friends of Satyrus of Samos blocked his ears with was when he was in court, in case he mssed things up by getting angry at being abused by his opponents.
(…)
Nurses say to children „stop crying and you can have it”, and we could usefully address anger in the same way: ‘Simmer down, shut up, slow down, and you will improve the chances and the probability of getting what you want’.
(…)
I myself used to get very needled at my servants because of these accusations, and used to believe that by not punishing them I was spoiling them. But eventually I realized, first, that it is better to make them worse by patiently tolerating their badness than to concentrate on correcting others while allowing harshness and anger to corrupt oneself. And second, I saw plenty of cases where, precisely because they were not being punished, they were ashamed of being bad, let forbearance rather than retaliation initiate change in them and, I assure you, more enthusiastically served those who quietly sanctioned their actions than those who used flogging and branding: all this convinced me that reason is more authoritative than passion. The poet got it wrong when he said, ‘Where there is fear, respect follows too’. It is actually the other way round: respect engenders in people the kind of fear which entails self-restraint, while non-stop, relentless flogging does not instill remorse for past misdeeds, but rather the intention to get away with it in the future.

Plutarh
(On the avoidance of anger înEssays, Penguin Classics, 1992, la pp.186-191)

[Bătălia de la Podul Milvius este contextul pentru tot ceea ce s-a întâmplat de a schimbat gândirea lui Constantin față de orientarea sa religioasă. Ceva s-a întâmplat chiar înainte de bătălia de la Podul Milvius.
Există două povestiri care intenționează să explice evenimentul.

Una arată cum Constantin a avut un vis. Și în acest vis, un înger i-a vorbit și i-a ordonat să picteze un simbol care să combine litera Chi grecească cu litera grecească Rho asupra scuturilor soldaților săi. Rho, R în greacă și Chi scrisă ca X. Cele două litere simbolizează, sau cel puțin au fost luate mai târziu pentru a simboliza, Hristos, prima literă fiind Chi, a doua fiin Rho.

A doua versiune e cea care mai târziu intră în circulație ca o poveste, dar care se pare că a fost atestată chiar de biograful împăratului, Eusebiu. Potrivit lui Eusebiu, Constantin defila cu armata înainte de bătălie. Și el, împreună cu armata, a văzut o cruce pe cer. Și suprapuse pe soare, la baza căruia a apărut crucea, au fost cuvintele: „În acest semn, veți cuceri”.

Este greu de spus care versiune e cea adevărată, dacă e cazul să fie vreuna adevărată, cu privire la ceea ce a gândit și crezut Constantin. Argumentul cu privire la faptul că a doua poveste ar fi cea adevărată este dat de faptul că această versiune aparține lui Eusebiu, dar și de faptul că apariția îngerilor într-un vis sunt o poveste standard invocată. Pe de altă parte, simbolul Chi Rho nu era anterior un semn al creștinismului. Deci chiar faptul că nu există o bază anterioară pentru acest semn, că acesta este ceva despre care am auzit acum pentru prima dată, ar putea indica faptul că prima versiunea este de fapt adevărata poveste.

Dar mai important decât ceea ce s-a întâmplat în realitate este că nu există nici un motiv să ne îndoim sinceritatea lui Constantin. Nu există niciun motiv să credem că aceasta a fost o mișcare comprehensivă, cinică sau politică. Acest lucru nu se datorează faptului că Constantin nu a fost la viața lui nedrept. El a fost. Dar pentru că este greu să ne imaginăm că vreun împărat a crezut că creștinismul ar fi o idee bună. Deoarece creștinismul a fost subversiv valorilor romane. Și era în mod deosebit subversiv față de valorile armatei romane, de al cărui ajutor crucial Constantin a depins și pentru care Constantin trebuia să fie lider nu numai pentru a învinge pe Maxentius, ci pur și simplu pentru a supraviețui la putere.

Creștinismul era pacifist. În acel moment, se raporta cu mai mare strictețe, decât s-a raportat mai târziu, la avertizările lui Hristos în Evanghelii de a nu lupta, de a nu lovi înapoi, de a nu te dedica în viață obținerii de câștiguri materiale prin fapte de violență. Deci este greu să-ți imaginezi ceva mai puțin probabil decât faptul ca un Împărat să devină creștin și să câștige astfel sprijinul celor care îl susțineau.

Acum, asta nu înseamnă că Constantin a devenit un fel de călugăr, că a interpretat literalmente Evangheliile, că le-a spus soldaților să renunțe la arme. Este clar că Constantin l-a privit pe zeul creștin la fel cum ceilalți împărați au privit, să zicem, Soarele Invincibil sau geniul împăratului divin, sau pe orice altă divinitate păgână care a adus victoria în război. Constantin, la fel ca toți împărații, s-a văzut ca un copil al sorții, ca cineva favorizat de soartă, care depindea de soartă și care trebuia să împace, să nu înfurie, să mulțumească pe oricine ar fi fost acel zeu care se afla în controlul soartei respective.

Ce e neobișnuit este că el l-a considerat pe Dumnezeul creștin ca fiind un fel de zeu, un fel de lider de război, un dătător de victorie în luptă, un tovarăș al împăratului. Nici unul dintre aceste lucruri nu pare, la prima vedere, să fie avansate în creștinism. Faptul că totuși această interpretare a lui Dumnezeu nu numai că funcționează atunci, ci și că va funcționa timp de multe secole mai târziu, este doar o parte a naturii cataclismice a acestui eveniment sau, dacă nu este cataclism, cel puțin neașteptat.
(…)
Primul act concret al lui Constantin ca creștin sau ca cineva care favoriza Biserica creștină a fost Edictul Toleranței.
(…)
Dar în partea de vest, Constantin a venit să favorizeze Biserica și să facă mai mult decât să o accepte ca fiind legală. De exemplu, el a returnat proprietățile confiscate în persecuțiile dioclețiene. El a scutit Biserica de impozitul de stat, un dar incredibil și a permis oficialilor bisericii, episcopilor și altora asemenea să folosească sistemul de comunicații imperial, așa-numitul sistem poștal prin care puteau obține cai proaspeți pentru a se deplasa de la un loc la altul, mărindu-și astfel mult viteza de a călători, și de a plasa practic costul călătoriilor în sarcina statului.
(…)
Așa cum vom discuta, el a încercat, de asemenea, să medieze conflictele în care se implică biserica. El niciodată nu a marginalizat complet vechile religii. El a subliniat diversitatea practicilor religioase. El nu a cerut o singură formă de închinare.

Notă MMB: a se compara cu Întrebare preliminară cu privire la scutirea de impozite a Bisericii catolice. UPDATE: hotărâre Marea Cameră (scutirea este susceptibilă să fie un ajutor de stat interzis)]

The Battle of the Milvian Bridge is the context for whatever had happened that changed Constantine’s mind about his religious orientation. Just before the Battle of the Milvian Bridge, something happened. There are two stories that purport to explain the event.

One is that Constantine had a dream. And in this dream, an angel spoke to him and ordered him to paint a symbol combining the Greek letter chi and the Greek letter rho on his soldiers’ shields. The rho, the R in Greek, and the chi written as an X. The two letters symbolize, or at least were taken later to symbolize, Christ, the first letter being a chi, the second a rho.

The second version, which is later, that is, later in circulation as a story, but seems perhaps to have been attested by the emperor himself to his biographer, Eusebius. According to Eusebius, Constantine was marching with his army before the battle. And he, along with the army, saw a cross in the sky. And superimposed on the sun, against which background the cross appeared, were the words, “In this sign, you will conquer.”

Hard to say which version, if either, is what Constantine thought happened to him. The argument for the second one is partly Eusebius’s description, partly the fact that angels in a dream are a standard kind of story. On the other hand, the Chi Rho symbol is not previously a sign of Christianity. So the very fact that there isn’t a background to that, that this is something that we hear of now for the first time, might indicate that that’s the true story.

But more important than what actually happened is that there’s no reason to doubt Constantine’s sincerity. There is no reason to believe that this was a calculating, cynical, or politically astute move. This is not because Constantine wasn’t devious. He was. But because it’s hard to imagine any emperor thinking that Christianity was a good idea. Because Christianity was subversive of Roman values. And it was particularly subversive of the values of the Roman army, whose crucial aid Constantine depended on and of which Constantine had to be the leader not only in order to defeat Maxentius, but simply to survive in power.

Christianity was pacifist. At this time, it took more literally than it would later the admonitions of Christ in the Gospels not to fight, not to hit back, not to engage oneself in the pursuit of worldly gain by means of violence. So it’s hard to imagine anything more unlikely than an emperor becoming Christian and gaining the support of his followers.

Now that doesn’t mean that Constantine became some sort of monk, interpreted the Gospels literally, told his soldiers to put down their weapons. It’s clear that Constantine regarded the Christian god much as other emperors had regarded, say, the Invincible Sun, or the genius of the divine emperor, or any other pagan deity that brought victory in war. Constantine, like all emperors, saw himself as a child a fortune, as someone who was favored by fortune, depended on fortune, and who needed to placate, to mollify, to please whatever god it was that controlled fortune.

What’s unusual is that he would deem the Christian god to be this sort of god, a leader of war, a giver of victory in battle, a companion to the emperor. None of this would seem, at first glance, to be likely in Christianity. The fact that not only does it work, but that it would work for centuries later is just part of the cataclysmic nature of this event, or if not cataclysmic, at least unexpected.
(…)
Constantine’s first substantive act as a Christian or as someone who favored the Christian church was the Edict of Tolerance.
(…)
But in the west, Constantine came to favor the Church and do more than merely accept it as legal. For example, he returned property confiscated in the Diocletianic persecutions. He exempted the Church from state taxation, an incredible gift, and allowed church officials, bishops and others, to use the imperial communications system, the so-called post system whereby they could get fresh horses to go from one place to another, greatly speeding up their journeys and making the journeys, in effect, chargeable to the state.
(…)
As we’ll discuss, he also attempted to mediate in disputes involving the church. He never, however, completely marginalized the old religions. He emphasized the diversity of religious practice. He didn’t require a single form of worship.

Paul H. Freedman
(Constantine and the Early Church, lecție disponibilă on-line aici, susținută la Universitatea Yale în cadrul cursului The Early Middle Ages, 284–1000)

Am mai scris, îmi pare, că ideile de libertate, dragoste și caritate universale au fost compromise de cei care le-au speculat, tocmai împotriva libertății, a dragostei și a carității.
Dar niciodată nu se va insista îndeajuns asupra acestui lucru: niciodată nu se vor demasca îndeajuns bancherii și politicienii democrației, individualiștii mediocri, demagogii, egoiștii, capitaliștii, economiștii, negustorii, veroșii, șantagiștii presei, nepoții, clericii burtoși, materialiștii, din lipsă de viață interioară și din lene sau comoditate, patronii „onești”, satrapii – lumea robită banului, burții, vieții facile – clasa profitoare care striga: noi suntem spiritul, libertatea, religia, democrația. Și au fost crezuți; dar li s-a răspuns: voi spiritul, patriotismul, religia? atunci lucrurile acestea sunt rele.
Și fiindcă tot aceiași continuau să strige: noi suntem înfrățirea universală (nu erau decât promiscuitate universală), libertatea (nu era decât libertatea de a fi în mizerie pentru ceilalți), democrația (și era plutocrația și demagogia), alții, din altă parte, le-au strigat: atunci, universalitatea, libertatea și democrația sunt lucruri rele.
Dacă ticăloșii pseudo-democrației, ai acelei lumi dezinteresate și neascetice sunt vinovații – niciodată nu vor fi destul de pedepsiți – <ai> compromiterii în ochii oamenilor a valorilor eterne; sunt vinovații confuziilor de astăzi. Puterile subterane, spiritul rău și cult al lumii au știut să se folosească admirabil de această confuzie, a reprezentanților decăzuți, cu valorile incoruptibile în esența lor, pe care le reprezentau. Și cu atât mai ușor, cu cât ei înșiși făceau tot posibilul să fie confundați cu ele.
Atunci, comunismul a putut striga: relele lumii sunt patria, viața interioară, religia, spiritul, democrația. Nazismul, la fel, a strigat: relele sunt libertatea interioară, iubirea universală de oameni, mila, religia creștină, democrația.
Cum să-și dea seama oamenii că libertatea interioară nu era decât numele egoismului, că iubirea de oameni nu era decât numele unui internaționalism dezrădăcinat, sau că religia nu devenise decât numele asupririi, sau că dragostea creștină nu era decât numele (prin ce paradox!) al economiei politice și al unui filantropism hipocrit, sau că democrația era numele și paravanul demagogiei, politicianismului, intereselor meschine. Era greu ca oamenii să nu se înșele. Dar cine nu se înșală sunt cei care au profitat de rău, în folosul răului. Cei care au asmuțit mulțimile au țintit bine. Și acum, când se lovesc valorile corupte, se lovesc, odată cu ele, și cele pure, incoruptibile. Cei care asmut oamenii știu bine că una este dragostea de oameni și alta internaționalismul; că una este literatura și alta indiferentismul și liberalismul; dar acum, ei sunt cei care profită de confuzie și caută s-o mărească, s-o perpetueze și să ucidă, odată cu internaționalismul, ideea de iubire și identitate universală a oamenilor, odată cu individualismul, libertatea individuală și personală, dreptul de a fi om, odată cu filantropia, mila, odată cu demagogia, democrația și civilizația.
Natural, vor să pună în loc o demagogie mai mare, în locul milei, furia; vor compromite mai rău ideea de neam, prin naționalism politic, și vor agrava răul individualist în lume, încătușând individualismul în loc să-l elibereze (prin urmare, făcându-l să devină mai rău, mai egoist, mai puțin iubitor de ordinea colectivistă) și pe de altă parte amplificându-l pe planul maselor ireductibile.
Efortul elitelor franceze este de a-i reeduca pe oameni, de a-i dumiri, de a le arăta ce este, în adevăr, dragostea, libertatea, democrația, Iisus, și de a reconstituit o lume întemeiată (pe cât e posibil pe pământ) în mod sincer pe aceste valori umane esențiale și eterne, eliberate de ceea ce a tins, în timp, să le compromită și apărate de forțele actuale care le atacă direct. (s.n. – M.M.-B.)

Eugen Ionescu
(Scrisori din Paris, în Război cu toată lumea, volumul 2, ed. Humanitas, București, 1992, la pp. 242-243)

By holding that Romania, when carrying out MoU-inspired reforms, is implementing EU law in accordance with Article 51(1) of the Charter, the Florescu ruling is truly unprecedented.

The contrast with the Court’s previous case law on the topic (also concerning Romania) could not have been sharper. So far, the Court had always found similar requests for a preliminary ruling to be inadmissible, repeatedly reasoning that Member States adopting national reforms meant to comply with the conditionality they agreed on in a MoU were not “implementing Union law” and were therefore not bound by the Charter in those circumstances.

The Court thus refused to test the compatibility of such reforms against the Charter. In considering all those cases inadmissible, the Court was certainly “assisted” by the poor quality of the references, which did not establish the link between the national measures at stake and the EU legal order, and thus offered the Court an easy way out. The Court could however have displayed more proactivity, and sought to reformulate the questions or rearticulate the referrals, as it had done in many other cases. It chose not to do so. This strict stance,which has been criticized elsewhere, was highly problematic from a constitutional perspective. It served to obscure the supranational inspiration of the austerity plans and consolidation programmes implemented in various EU countries during the financial and public debt crisis, artificially inflated the actual autonomy and discretion retained by the domestic authorities in those countries, and hence allowed the EU institutions to evade judicial scrutiny for their actions in the bailout context.

As it contributes to bringing back segments of the “conditionality” business within the ambit of EU law, and matches the extended powers that the EU de facto enjoys in that field with the possibility of judicial scrutiny, Florescu is certainly a ruling to be welcomed. It challenges the early crisis hypothesis, according to which the national systems were the main locus for designing – and combating – austerity and conditionality. In doing so, it adjusts the legal picture to the bailout reality unfolding on the ground, and makes the whole system less opaque and dissonant. Because the sovereign debt crisis was an EU-wide problem, mostly dealt with at the European level, judicial scrutiny of the responses to the crisis could simply no longer be left to national and international fora only. Florescu moreover clarifies and confirms the Member States’ duties under the Charter in the financial assistance context, and in a way, it mirrors and extends the logic of the Ledra judgment (delivered by the Grand Chamber as well), which also expanded judicial scrutiny with regard to the EU institutions involved in the actual operation of the ESM.

Menelaos Markakis, Paul Dermine
(Bailouts, the legal status of Memoranda of Understanding, and the scope of application of the EU Charter: Florescu, Common Market Law Review, nr. 55, 2018, la pp. 661-663)

[Ad hominem: abuziv

Atacând argumentul adversarului prin insultarea adversarului.

Exemplu

Spui că Pământul se învârte în jurul Soarelui: dar ești beat și afemeiat!

Exemplu de viață reală

Cicero, oratorul roman, era de origine umilă, dar a crescut pentru a deveni preeminentul politician, avocat și vorbitor public al zilelor sale. Cu toate acestea, și în ciuda strălucirii sale, elita aristocratică de guvernământ l-a privit de sus pe Cicero tocmai pentru originile sale modeste. Observăm un exemplu îngrozitor de un astfel de dispreț în disputa lui Cicero cu Metellus Nepos, care, argumentând împotriva lui Cicero în fața unei instanțe de judecată, acesta a întrebat în repetate rânduri „Cicero, cine e tatăl tău?”. Metellus Nepos nu putea argumenta împotriva celor susținute de Cicero și astfel l-a atacat pe Cicero pentru originea sa umilă.
Atacurile împotriva rasei, clasei sau sexului vorbitorului sunt exemple clasice de argumente ad hominem.

Greșeala

Argumentul ad hominem este pur și simplu simplu irelevant: nu contribuie cu nimic la argumentul inițial avansat, ci doar spune ceva despre persoana care a avansat ideea care se dorește a fi combătută (deși spune mai degrabă ceva despre cel care folosește ad hominem). Dar caracterul persoanei care avansează o idee nu afectează adevărul acelei idei sau validitatea argumentului. La fel cum e și în cazul celui care spune că Pământul se învârte în jurul Soarelui: fie că este un alcoolic, fie că nu bea strop de alcool, fie că este un afemeiat, fie că este celibatar, aceste aspecte nu afectează în nici un fel adevărul celor susținute de el (Așa cum a pus Galileo într-un context diferit: „Totuși, se mișcă!”)

Cum să anihilezi un astfel de atac

Într-o lume ideală, nu ar fi nevoie de o anihilare: dacă adversarul trebuie să recurgă la atacuri personale, ar trebui să fie clar pentru toată lumea că el nu are nimic de spus împotriva argumentului însuși. Într-o lume ideală, ar trebui să puteți câștiga dezbaterea prin simplu fapt că subliniați apelul adversarului la un atac ad hominem.

Din păcate, nu trăim în această lume ideală: atacurile ad hominem sunt mult mai eficiente decât sunt demne. S-ar putea replica de asemenea cu un ad hominem, dar acest lucru ar fi doar coborârea la nivelul oponentului (Totuși, merită remarcat răspunsul lui Cicero la întrebarea lui Metellus Nepos „Cicero, cine e tatăl tău?”: „În cazul tău, mama ta a făcut destul de dificil răspunsul la această întrebare.”)
(…)]

Ad hominem: Abusive
Attacking a speaker’s argument by insulting the speaker.

Example:

You say that the Earth goes ‘round the Sun: but you are a drunk and a womanizer!

Real-life Example

Cicero, the Roman orator, was of humble origins, but rose to become the pre-eminent politician, lawyer and public speaker of his day. Despite his brilliance, however, the ruling aristocratic elite sometimes looked down on Cicero, precisely because he came from a modest background. We find an especially appalling example of this disdain in Cicero’s dispute with Metellus Nepos who, in arguing with Cicero in a court of law, repeatedly asked „Cicero, who’s your father?” Metellus Nepos couldn’t argue against Cicero’s case, and so attacked Cicero for his humble origins. Attacks on race, class, or gender of the speaker are especially heinous examples of arguments ad hominem.

The Mistake

The ad hominem argument is simplu irrelevant: it doesn’t contribute anything to the original argument itself, it only says something about the person making it (although it says rather more about the abuser employing the ad hominem). But the character of the person making an argument doesn’t affect the truth of the argument, or the validity of the inference. So it is with the chap who claims the Earth goes around the Sun: whether he’s drunk or a teetotaler, a womanizer or celibate, neither affect the truth of his claim. (As Galileo put it in a different context: „Still, it moves!”)

The Comeback

In an ideal world, there would be no need for a comeback: if the opponent has to resort to personal attacks, it should be clear that he’s got nothing to say against the argument itself. In an ideal world, you should be able to win the argument just by pointing this out.
Alas, we do not live in this ideal world: ad hominem attacks are far more effective than worthy. One could retort with an ad hominem in turn, but this would just be stooping to your opponent’s level (However, it is worth noting Cicero’s reply to MEtellus Nepos’s question: „Cicero, who’s your father?”: „In your case, your mother has made the answer to this question rather difficult.”)
(…)

Michel Withey
(Mastering logical fallacies, ed. Zephyros, 2016, la pp. 17-18)