Același text al articolului 6 CEDO are două înțelesuri diferite în funcție de tipul speței

23 mai 2017
90 citiri

The Court’s interpretation of the requirements of Article 6 in respect of administrative decisions largely resolves a problem that the Court had created for itself by its early ruling in the Ringeisen case. At the same time, inventive though it is, it involves a very forced reading of Article 6. The same text of Article 6 has two different meanings according to the kind of case involved. This is in line with European national law and the end result is to uphold the rule of law in cases of administrative action. It now remains for the Court to complete the picture by extending further its interpretation of „civil rights and obligations” for the Convention to provide a full guarantee of administrative justice that is appropriate to the present day.

D.J. Harris, M. O’Boyle, E. P. Bates, C. M. Buckley
(Law of the European Convention on Human Rights, Oxford University Press, 2014, editia a treia, la p. 395)

Iată cum a înțeles să se poarte Vasile Cameniță cu mama

23 mai 2017

Tot într-una dintre acele zile, întorcându-ma spre casă, am mai avut o întâlnire neprevăzută. Mergeam grăbit pe strada Gogu Cantacuzino, când la un colț, m-am ciocnit piept în piept cu un trecător care venea de pe stradă laterală. Mi-am cerut scuze și mi-am continuat drumul în același pas, cu toate că-l recunoscusem. Probabil instinctul mă îndemnase să nu mă opresc și să-i vorbesc. După vreo douăzeci de metri am întors capul și l-am văzut că rămăsese locului și privea după mine. Era avocatul Vasile Cameniță.
Originar din Turnu Severin, dintr-o familie de oameni de ispravă, îl cunoșteam de mic. Venea foarte des la noi în casă, și la țară și la București. Copil fiind, mă impresionase statura lui uriașă și vocea lui de stentor, dar mai ales contrastul între înfățișare și atitudinea lingușitoare și chiar servilă, pe care o avea față de tatăl meu. Știu că tatăl meu l-a ajutat și sprijinit în cariera pe care a făcut-o și că Vasile Cameniță îi era foarte îndatorat.
Mai târziu, cunoscuții lui din Severin îl criticau pentru arivismul și lipsa lui de caracter. Divorțase de soția lui cu care avea doi copii și se căsătorise cu fiica lui Stănescu, proprietarul hotelului cu același nume din București. Se spunea că urmărise zestrea, Stănescu fiind bogat.
După 23 august și-a instalat biroul pe Intrarea Armașului, iar apartamentul de la etaj l-a oferit unui ofițer englez din Misiunea Militară Britanică, ceea ce punea întreaga casă la adăpost de abuzurile rușilor și comuniștilor. Mânat de același oportunism, Cameniță s-a înscris în Partidul Național Țărănesc, în care toată lumea își pusese nădejdea în acea vreme și cu siguranță că ar fi ajuns să guverneze, dacă alegerile nu ar fi fost măsluite.
După instaurarea dictaturii comuniste, îl pierdusem din vedere. Auzisem numai că fusese acceptat în Colegiul avocaților, lucru cel puțin surprinzător pentru un om cu trecutul său. Ceea ce nu știam atunci era că se număra printre figurile remarcabile ale Colegiului, cu influență și legături cu persoane sus-puse. Se pare că tot datorită acestor legături, fiul lui, Marius Cameniță, fusese trimis la Paris ca medic al Ambasadei Române.
Faptul că Vasile Cameniță se dovedise a fi toată viața un oportunist nu m-ar fi făcut să-l menționez, fiind doar unul dintre exemplarele destul de numeroase ale acestei categorii, care în acele vremuri înflorea, profitând de tulburarea apelor. Ticăloșia lui de mai târziu față de mama, căreia i-ar fi datorat măcar bunăvoință și respect, dacă nu recunoștință, m-a făcut să nu-l uit niciodată și să-l consemnez și aici. Privit cu înțelegere, nu se poate spune că nu a avut o linie constantă de conduită în viață: umil și lingușitor cu cei care-i puteau fi de folos și arogant și infatuat cu cei care nu-i puteau sau nu-i mai puteau fi de folos. A trăit slujindu-i pe cei care-i slujeau interesul, a atins la sfârșitul vieții apogeul carierei lui, ca maestru respectat al Baroului, și acum câțiva ani a murit. Nu sunt în stare să mă rog pentru sufletul lui de slugă.
Pe scurt, nu pentru a-mi justifica patima, ci numai pentru a o explica, iată cum a înțeles să se poarte Vasile Cameniță cu mama. Doi ani mai târziu, când mama a fost judecată pentru complicitate la evadarea mea, cu toate că nu apelase la el și refuzase oferta lui de a o apăra, spunându-i că nu are bani să-i plătească onorariul, Cameniță îi fusese totuși avocat din oficiu. După proces, când mama nu avea nici un mijloc de existență, Cameniță i-a cerut onorariul, somând-o și amenințând-o chiar că va recurge la judecată.
Unsprezece ani mai târziu, în 1964, când în urma decretului de grațiere, am ajuns din nou în București, l-am zărit pe Cameniță pe stradă. M-a văzut și el. Prin Nicolae Cilică, i-am trimis vorbă să se ferească din calea mea, pentru că oriunde îl voi întâlni îl voi pălmui. Totodată i-am transmis că voi povesti la toată lumea că m-a întâlnit în timp ce eram evadat și nu m-a denunțat. Va fi ghinionul lui, dacă această vorbă aruncată va ajunge și la urechea Securității. Bineînțeles că nu am povestit nimănui acest lucru, dar sper că i-am provocat o stare de îngrijorare la gândul că reputația lui de fidelitate față de regim i-ar putea fi prejudiciată. De întâlnit, nu l-am mai întâlnit niciodată. Eram în străinătate când i-am văzut ferparul în România liberă.

Ion Ioanid
(Închisoarea noastră cea de toate zilele, Humanitas, București, 2013, ediția a patra, vol. I, la p. 269 și urm.)

Cetățeanul este ultimul arbitru al legii (orice autoritate ar fi dată legilor și precedentului, ea e strict temporară și doar o tentativă)

22 mai 2017

A complaint that a legal rule is unjust, either generally or in the circumstances of a particular case, is, therefore, fundamentally an objection to the law’s administration – that its manner of application is unfair and irrational, failing to match, in practice, the standards of justice that are defended in theory. It makes no difference, moreover, whether the rule is merely a generalization drawn from previous judicial decisions or a carefully articulated provision formally enacted by the legislature: Its validity and legitimacy alike depend on its capacity to serve the legal and constitutional order, interpreted as a collaborative scheme of just governance. No official institution can lawfully violate the constitution it is designed to serve, and if it acts unjustly, according to established moral standards, it thereby exceeds its constitutional authority. Because this is as true for the constitutional court as for the parliament, it is the citizen who is the ultimate arbiter of the law: He or she must finally decide, as a matter of moral conviction, whether or not a (purported) rule deserves obedience.
When the rule of law is embraced as a constitutional ideal, the authority of courts and legislatures is subservient to the associated requirements of justice.
Statutes and precedents obtain their force from the strength of their claims to embody the demands of justice, or at least to offer guidance consistent with justice. Because legislation awaits interpretation at the hands of those who must seek to apply its strictures to specific instances, its true meaning is always a matter of argument; as a contribution to the existing order of justice, it invites moral scrutiny and deliberation. And because every judicial ruling, whether interpreting legislation or expounding common law, purports to be an accurate reflexion of existing law, it must be received in that spirit. Its authority is a function of the plausibility of that claim: Its power to settle a general question of law, rather than merely to decide the specific case, depends on the cogency of the reasons supplied. Moreover, whatever authority is granted to statutes or precedents – or the rules they are taken to establish – is strictly temporary and tentative authority. As circumstances change or new information becomes available, or better arguments are offered, previous rulings will need to be revised. Statutes must be reinterpreted and precedents reconsidered as deliberation over questions of law and justice proceeds in the new conditions (cu trimitere la Jeremi Waldron, The Rule of Law as a Theatre of Debate in J. Burley (ed.), Dworkin and his Critics, 2004, la p. 319 – n.n. M.M.-B.)

T. R. S. Allan
(Constitutional Justice and the Concept of Law în Expounding the Constitution (ed. G. Huscroft), Cambridge University Press. 2008, la p. 235)

Cele două caracteristici ale spețelor „white collar” (și scandalul LIBOR, printre altele)

21 mai 2017

We thus arrive at explanations for two commonly observed features of white-collar criminal cases. The first is that white-collar cases, in contrast to cases of „street” crime often involve the question of whether conduct, the facts of which may not be in serious dispute, constitutes a crime than they do the question of whether someone was the true perpetrator or what happened at the scene of the crime. The second is that white-collar cases much more often turn on questions of mens rea – what precisely was in the defendant’s mind at the relevant moment – than on questions of actus reus – what exactly did the defendant do.
A typical pattern in fraud cases, for example, is that the defendant’s possession of a document or presence at a meeting will not be in dispute but the defense will vigorously contest that the defendant was aware, much less intended, that anyone would be misled by the document or the decision taken at the meeting. In the absence of the foolish „smoking gun” email to a colleague, which surprisingly continues to turn up in some cases at major financial institutions, arguments about the lack of mens rea can be persuasive. In the recent scandal involving LIBOR interest rates, for example, bank employees messaged each other about making sure that the borrowing rates their bank reported to the British Banking Authority were not „too false”, lest the numbers attract suspicion. Likewise, in the huge insider-trading investigation involving the SAC Capital hedge fund owned by Steven Cohen, a group of traders shared tips through an email group that started with the statement „the first rule of email club is that there is no email club”. Just as wizened cops will say that it is the dumb bank robbers who get caught, it could well be that the enforcement patterns in white-collar crime are explained as much by the government’s luck as its strategy.
These two features of white-collar crime – difficulty in identifying criminality and challenges in proving mental state – are symptoms of the legal system’s struggle in this field to manage high tension between the need for flexible law capable of addressing novel, diverse, and unanticipated forms of conduct and the desire to adhere to the rule-of–law commitments. Even though we are told that in modern U.S law „there is no such thing as common law crime”, inevitably adjudication of these offenses includes a kind of lawmaking in which police, prosecutors, judges and jurors decide what really counts as fraud, bribery, or obstruction of justice.
Intense focus on mens rea is a means of making those decisions in a way that relieves the anxiety of legal actors that vague law and novel interpretations of law will land the unsuspecting, law-abiding, blameless person in prison.
White-collar crimes are not the only criminal offenses tat exhibit the features just described, nor do they always work this way. But the dominance of these features, and the discomfort and difficulties they produce, perhaps explain why this part of the special part has long been viewed as standing apart, earning its own special designation. In the absence of a definition of white-collar crime that achieves complete fit, may be most fruitful see the category as crime committed in social settings in which undesirable behaviors are embedded with desirable ones – and are difficult to set apart and extract through clearly specified ex ante rules of law.

Samuel W. Buell
(„White Collar” Crimes în M. D. Dubber, T. Hörnle, The Oxford Handbook of Criminal law, Oxford University Press, 2016, la p. 844-5)

Rolul judecătorului [care interpretează drepturile fundamentale] nu este să se încline în fața opiniilor unei majorități

20 mai 2017

The only way to pursue minority protection effectively is presumably to interpret the moral provisions of a bill of rights, not in terms of the community’s possibly biased and oppressive own morality, but in terms of Platonic morality. Judges should seek moral truth in deciding bill of rights, not the morality of a possibly misguided majority against whom the bill of rights is supposed to serve as protection.
(…)
But to repeat, the role of a judge is not to bow to the moral sentiments and opinions of the majority. Her task, under the proposal herein defended, is to respect and to enforce the true commitments of the community’s constitutional morality in reflective equilibrium. And this morality – at least as it exists within all the contemporary constitutional democracies with which we are concerned here – thoroughly rejects any opinion that oppresses a minority group, harbours the prejudices of patriarchy, and so on. Judges within such systems, who decide on the true commitments of their community’s constitutional morality in reflective equilibrium, will inevitably le bed to protect minorities from the tyranny feared by Mill. They may not always succeed in making the right decisions. But to the extent that they do, minority protection will be the result. Furthermore, we must also remember that the community’s constitutional morality in reflective equilibrium includes the judgments of courts in influential legal cases. In other words, we must not forget the role of legal judgments in shaping the principles of the community’s constitutional morality. Both our communities’ constitutional moralities and the more specific laws created to express and enforce these moralities condemn the oppression of women and minorities. (s.n. -M.M.-B.)

W. J. Waluchow
(Constitutional Morality and Bill of Rights în Expounding the Constitution (ed. G. Huscroft), Cambridge University Press. 2008, la p. 89)

Moralitatea legală a precedat moralitatea religioasă

19 mai 2017

The fantastic growth of secular laws over the past couple of centuries shows how far religious codes have been left behind in terms of the law necessary to regulate our societies. Secular law has outstripped religious codes. In fact it is probably the case that secular law had outstripped the great religious codes by the time these religious codes came to be written down, at least in the case of Christianity and Islam. Legal morality preceded religious morality.
The code of Hammurabi, a king of Babylon, dated about 1732 BCE, carved on a stele now in the Louvre in Paris and unearthed in 1902, has 282 articles which show a lively comprehension of legal concepts. This remarkable and original code appeared long before the Ten Commandments, the Christian Gospels, the Koran and the crystallization of the Hindu codes of conduct.
(…)
Hammurabi was enormously proud of his code. He said:
I have in Babylon… in order to bespeak justice in the land, to settle all disputes, and heal all injuries, set up these my precious words, written upon my memorial stone, before the image of me, as king of righteousness.

Then there follows a couple of pages of the terrible things which will happen if anyone changes his code.
(…)
In fact, an earlier code has been unearthed – the laws of Eshunna – maybe two hundred years older than Hammurabi’s code. The earliest extant legal code we have heard of from references, although we do not have the original, is the Code of Urakagina, about 2380 to 2360 BCE. All these codes were from Mesopotania, present-day Iraq. The Law of Moses was at least a thousand years later.

Philip R. Wood
(The Fall of the Priests and the Rise of the Lawyers, Hart Publishing, 2016, la pp. 49-50)

Dacă statul se proclamă că oficial are o credință, acesta creează o stare de inferioritate a cetățenilor care aparțin altor credințe

18 mai 2017

Credința e o afacere de conștiință care privește pe cetățeni individual. Față de stat sunt puse pe picior de egalitate. Constituția noastră declară dimpotrivă: „religia ortodoxă a Răsăritului este religia dominantă a statului român”. Domnilor, s-a născut întrebarea și s-a discutat dacă această declarație a religiei ortodoxe ca religie dominantă a statului român este compatibilă cu textul care spune că libertatea conștiinței este absolută.
Dacă libertatea conștiinței este absolută, nu poate fi o religiune a statului. Religia rămâne în sfera conștiinței individuale. Dacă statul se proclamă că oficial are o credință, acesta creează o stare de inferioritate a cetățenilor care aparțin altor credințe. Dacă o credință este dominantă a statului, atunci în toate actele publice poate interveni o ceremonie religioasă conform cu acea religiune. La inaugurarea universităților s-a oficiat de clericii Bisericii Ortodoxe, la deschiderea parlamentului, de asemenea. Dar închipuiți-vă dumneavoastră că ar fi majoritatea profesorilor, sau studenților, deputații și senatorii de alte credințe. N-ar rezulta din faptul acesta o situație jignitoare pentru toți heterodocșii?

Constantin Stere
(Curs de drept constituțional ținut la Facultatea de Drept a Universității din Iași în anii 1910-1911, ed. Cartier, Chișinău, 2016, la p. 191)

În absența dovedirii arbitrariului, revirimentul face parte din puterile discreționare ale instanțelor naționale

16 mai 2017

111. Thus, as was the case in the recent Dimech judgment (cited above), in the Court’s view, unlike in Beian (cited above), the present case does not deal with divergent approaches by the supreme court – in the present case the Constitutional Court, which is the highest court in Malta – which could create jurisprudential uncertainty, depriving the applicant of the benefits arising from the law. The situation in the present case constituted a reversal of case-law. In this connection the Court reiterates that, as held in S.S. Balıklıçeşme Beldesi Tarım Kalkınma Kooperatifi and Others v. Turkey (nos. 3573/05, 3617/05, 9667/05, 9884/05, 9891/05, 10167/05, 10228/05, 17258/05, 17260/05, 17262/05, 17275/05, 17290/05 and 17293/05, 30 November 2010), in the absence of arbitrariness, a reversal of case-law falls within the discretionary powers of the domestic courts, notably in countries which have a system of written law (as in Malta) and which are not, in theory, bound by precedent (see also Torri and Others v. Italy, (dec.), nos. 11838/07 and 12302/07, § 42, 24 January 2012, and Yiğit v Turkey, (dec.) no. 39529/10, §§ 21-22, 14 April 2014). (sn. -M.M.-B.)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 12 ianuarie 2016, Borg împotriva Maltei, CE:ECHR:2016:0112JUD003753713)

Chiar și pentru experții în drept se poate dovedi imposibil să reconstruiască intenția legiuitorului

15 mai 2017

Conversations unfold between speakers and their addressees. While Wittgensteinian conventionalists hold that meaning is or supervenes on rule-governed use, Donald Davidson argues that „the notion of meaning depends entirely upon successful cases of communication. That is, where a person intends to be interpreted in a certain way and it is”.
Speakers who intend to be understood must take their addressees’ presumed hermeneutic resources into account. Still, good intentions leave ample room for getting one’s wires crossed. For example, listeners may have difficulties grasping the content that the speaker intended to convey because some element of the contextual background of utterance is not shared. In law, such interpretative challenges are of great practical import because of the considerable gap between the context of legislation and the addressees’ knowledge of it. Even for legal experts, it can be impossible to reconstruct the intentions of the legislator – not only because of the paucity of legislative materials, but also because of the sometimes historically removed circumstances of legislation.
Even if precise intentions could be revealed by legal experts through extensive contextual research, the interpretative challenges raise the normative question of whether legislative intentions that are hidden from the layman’s eye should be relevant for the determination of legal content. Giving the law content that does not reveal itself to its addressees seems to contradict not only the law’s aspiration to be public but also its central function of guiding people’s behavior. (s.n.- M.M.-B.)

Geert Keil, Ralf Posher
(Vagueness and Law, Philosophical and Legal Perspective în Vagueness and Law, Oxford University Press, 2016, la p. 8)

Principiul proporționalității acționează, în materie penală, la trei niveluri

15 mai 2017

The principle of proportionality is specifically applicable in criminal matters at three levels: at the level of the adoption of EU legislation imposing criminal sanctions, which must comply with Article 5 TEU and Articles 49(3) and 52(1) of the Charter; at the level of the enforcement of EU law by Member States; and at the level of evaluating national criminal law in the light of EU law. In all three cases proportionality acts as a limit to criminalization. (s.n. – M.M.-B.)

Valsamis Mitsilegas
(Article 49: Principles of Legality and Proportionality, în S. Peers, T. Hervey, J. Kenner, A. Ward (eds.), The EU Charter of Fundamental Rights: A Commentary, Hart/Beck, 2014, la p. 1366)