Dreptatea este neînvinsă, dacă este arătată prin vorbe potrivite

25 februarie 2017
206 citiri

Căci acest bărbat a arătat romanilor cât de multă plăcere adaugă frumosul cuvântului și a mai învederat că dreptatea este neînvinsă, dacă este arătată prin vorbe potrivite și că trebuie ca cetățeanul care face politică potrivit regulii, să aleagă întotdeauna cu fapta binele, nu lingușirea, iar prin cuvânt să înlăture ce este vătămător din ce este folositor.

Plutarh
(Cicero în Vieți paralele (trad. N. I. Barbu), vol. IV, 1963, p. 401 și urm.)

Nimeni nu-i venea în ajutor acuzatului, ci toți se lepădau

25 februarie 2017

3. După ce a părăsit ocupațiile copilăriei, a audiat pe Philon, filozof academic, pe care, dintre prietenii lui Cleitomachos, romanii l-au iubit mai ales pentru caracterul lui și l-au admirat pentru învățătura lui. În același timp, stând pe lângă bărbații din jurul lui Micius, oameni politici și fruntași în senat, Cicero dobândea cunoștințe în practica judiciară, ba chiar câtva timp a luat parte și la expediția dusă de Sylla în timpul războiului marsic. Apoi, văzând că treburile politice duc la dezbinare politică, iar de aici ajung la cea mai neînfrânată dictatură, s-a dedicat vieții de studiu și de contemplare; stând în preajma filologilor eleni, își îndrepta atenția spre diferite discipline, până când Sylla a devenit stăpânitor iar cetatea părea că dobândise oarecare stabilitate. În timpul acesta, Chrysogonus libertul lui Sylla, scoțând la vânzare averea unui cetățean, sub motiv că fusese ucis în urma proscripției, a cumpărat-o pe 2.000 de dragme. Dar, de vreme ce Roscius, fiul și moștenitorul defunctului, s-a ridicat cu indignare, încercând să arate că averea avea o valoare de 250 de talanți, atunci Sylla, simțindu-se înfruntat, fu cuprins de mânie și chemă în judecată pe Roscius, sub acuzarea că-și ucisese tatăl, folosindu-se de Chrysogonus ca de o unealtă. Nimeni nu-i venea în ajutor acuzatului, ci toți se lepădau, pentru că se temeau de răutatea lui Sylla. În această împrejurare, prietenii lui Cicero, impresionați de singurătatea tânărului, au dat fuga la Cicero și au început să-l îndemne să susțină apărarea, de vreme ce nu i se va mai ivi un alt prilej mai frumos de a-și căpăta faima. Așa că Cicero, luând asupra sa apărarea și câștigând procesul, a fost foarte mult admirat, dar temându-se de Sylla, a plecat în Grecia, răspândind zvonul că avea nevoie de oarecare îngrijire a corpului. Căci într-adevăr, era scund de statură și slăbuț, iar din cauza stomacului său bolnav, s-a dezvoltat câte puțin și greu, cu vârsta.
Vocea lui era plină și clară, dar aspră și neșlefuită, iar din cauza cugetării, avea totdeauna asprime și patos; se avânta totdeauna spre tonuri înalte, de aceea inspira teamă pentru fizicul său.

Plutarh
(Vieți paralele (trad. N. I. Barbu), Cicero, la p. 392 – 393)

Posibila valoare a neclarității ce este prezentă în legi

23 februarie 2017

[Un număr de scriitori au observat posibila valoare a neclarității, dar și a altor forme de indeterminare, în cadrul procesului de elaborare a legii. Normele indeterminate pot reprezenta o modalitate prin care legiuitorul deleagă puteri autorităților administrative, sau către alți actori juridici care ar putea avea o expertiză mai bună, sau care și-ar folosi discreția pentru a judeca echitabil în cazuri individuale (de exemplu, Endicott 2005, Marmor 2014, pp. 97-8). Alti comentatori au argumentat că vagul caracter este un previzibil produs-secundar (dacă s-ar presupune că nu este întotdeauna inevitabil) de a căuta obținerea acelor beneficii care vin odată cu folosirea limbajului general sau flexibil. (De exemplu, Poscher 2012, pp. 142-3).
Normele indeterminate pot fi pur și simplu o modalitate de a evita un conflict între diferiții legiuitori sau între părțile contractante, și care nu sunt în măsură să-și rezolve diferențele sau pur și simplu nu doresc să-și asume costurile necesare pentru a face acest lucru. În cazul contractelor, părțile ar putea ca pe ascuns (și în mod rezonabil) să nutrească speranța că o dispută nu va apărea în care ar fi necesar să se aplice un termen indeterminat din contract. Atât în cazul contractelor, cât și în cazul legislației, una dintre părți (sau ambele părți) ar putea spera că o instanță ar fi de partea propriului punct de vedere cu privire la sensul și aplicarea respectivului termen. În orice context, beneficiile care apar din a nu se încearca să se rezolve disputa cu privire la o problemă (și, în special, de a nu se încearca să se forțeze o rezoluție în favoarea cuiva) pot fi mai mari decât costul dat de posibilitatea ca o problemă să apară (și care va fi rezolvată în favoarea celeilalte părți) (de exemplu, Poscher 2012, pp. 143-4).]

A number of writers have noted the possible value of vagueness and other forms of indeterminacy within the law-making process. Indeterminate norms can be a way that the legislature delegates powers to administrative agencies, or to other legal actors who may have greater expertise, or who may use the discretion to make equitable judgments in individual cases (e.g. Endicott 2005, Marmor 2014, pp. 97-8). Other commentators have argued that vagueness is simply a predictable (if not always inevitable) by-product of seeking the benefits that come with general or flexible language. (e.g. Poscher 2012, pp. 142-3).
Indeterminate norms may simply be a way to avoid conflict among law-makers or between contracting parties, who are unable to resolve their differences or simply do not want to take on the costs necessary to do so. With contracts, the parties might privately (and reasonably) hope that a dispute never arises that turns on the indeterminate term. With either contracts or legislation, one party (or both parties) might hope that a court would eventually side with that party’s view of the term’s meaning and application. In either sort of context, the benefits of not trying to resolve the dispute about an issue (and, in particular, not trying to force a resolution in one’s favour) may be greater than the cost of the chance that the issue arises (and is resolved in the other side’s favour) (e.g. Poscher 2012, pp. 143-4).

Brian H. Bix
(Vagueness and Political Choice in Law în Vagueness and Law (ed. G. Keil, R. Poscher), Oxford University Press, 2016, la p. 250)

Dar ce este aceea o lege bună?

23 februarie 2017

[În grija suveranului aparține facerea legilor bune. Dar, ce este aceea o lege bună? O lege bună nu înseamnă numai o lege justă: pentru că nici o lege nu poate fi nedreaptă. Legea este făcută de puterea suverană, și tot ce se face printr-o astfel de putere este justificată și deținută de fiecare dintre oameni; și ceea ce fiecare om va avea, nimeni nu poate spune este nedrept. Este în cazul legilor commonwealth-ului la fel ca în cazul regulilor jocurilor de noroc: acele reguli cu privire la care fiecare jucător cade de acord nu pot fi nedrepte pentru vreunul dintre ei. O lege bună este ceea ce este necesar pentru binele oamenilor, și pe deasupra și limpede [sau perspicace – M.M.-B.].
Utilitatea legilor (care nu sunt nimic altceva decât reguli autorizate) nu este de a lega oamenii de la toate acțiunile voluntare, ci de a-i direcționa și de a le păstra astfel mișcarea [sau dezvoltarea] încât să nu se rănească prin propriile impetuoase dorințe, prin nechibzuință, sau prin indiscreție; de altfel, gardurile vii sunt stabilite nu ca să oprească călătorii, ci pentru a-i menține pe drum. Și, prin urmare, o lege care nu este necesară, neavând astfel adevăratul scop al legii, nu este o lege bună. O lege poate fi concepută ca și cum ar fi bună atunci când este în beneficiul suveranului, deși nu este necesar să fie și pentru supuși ; dar nu este așa. Pentru că binele suveran și supușii nu pot fi noțiuni separate. Este un suveran slab cel care are cetățeni slabi; și este un popor slab cel al căror suveran vrea putere ca să-i conducă precum voiește el. Legile lipsite de necesitate [parazitare – M.M.-B.] nu sunt legi bune, ci doar capcane pentru bani; acolo unde dreptul puterii suverane este recunoscut, ele sunt de prisos; și în cazul în care nu este recunoscut, ele sunt insuficiente pentru a apăra poporul.
Perspicacitatea (Limpezimea) nu constă atât de mult în cuvintele legii în sine, ci în declarație cauzelor și a motivelor pentru care legea a fost adoptată. Aceasta este care ne arată sensul legiuitorului; și odată sensul legiuitorului cunoscut, legea este mai ușor de înțeles prin mai puține decât prin mai multe cuvinte. Deoarece toate cuvintele sunt supuse ambiguității; și, prin urmare, multiplicarea cuvintelor în corpul legii este o multiplicarea de ambiguitate: în afară de aceasta, ea mai pare să implice, de prea multă precauție, că oricine s-ar putea sustrage de sub domeniul acelor cuvinte, ar fi fără busola legii. Si aceasta este o cauză a multor procese inutile. Când mă uit la cât de scurte erau legile în cele mai vechi timpuri, și modul în care au crescut exponențial; mi se pare că văd o dispută între scriitorii (penners) legii și avocații(pleaders) legii; primii căutând să circumscrie pe aceștia din urmă, aceștia din urmă căutând să-și sustragă cauzele de sub circumscripția primilor; și că avocații(pleaders) au obținut victoria. Prin urmare, face parte din răspunderea unui legiuitor, reprezentantul suprem în orice commonwealth, fie că este vorba de un om sau un ansamblu, de a stabili în mod limpede scopul legii, de ce a fost adoptată legea; și de a face corpul legii în sine scurt, dar în termeni adecvați și semnificativi, după cum se cere.]

To the care of the sovereign belongs the making of good laws. But what is a good law? By a good law, I mean not a just law: for no law can be unjust. The law is made by the sovereign power, and all that is done by such power is warranted and owned by every one of the people; and that which every man will have so, no man can say is unjust. It is in the laws of a commonwealth, as in the laws of gaming: whatsoever the gamesters all agree on, is injustice to none of them. A good law is that which is needful for the good of people, and withal perspicuous.
For the use of laws (which are but rules authorised) is not to bind the people from all voluntary actions, but to direct and keep them in such a motion as not to hurt themselves by their own impetuous desires, rashness, or indiscretion; as hedges are set, not to stop travellers, but to keep them in the way. And therefore a law that is not needful, having not the true end of law, is not good. A law may be conceived to be good, when it is for the benefit of the sovereign, though it be not necessary for the people; but it is not so. For the good of the sovereign and people cannot be separated. It is a weak sovereign that has weak subjects; and a weak people whose sovereign wants power to rule them at his will. Unnecessary laws are not good laws, but traps for money; which there the right of sovereign power acknowledged, are superfluous; and where it is not acknowledged, insufficient to defend the people.
The perspicuity consists not so much in the words of the law itself, as in a declaration of the causes and motives for which it was made. That is it, that shows us the meaning of the legislator; and the meaning of the legislator known, the law is more easily understood by few, than many words. For all the words are subject to ambiguity; and therefore multiplication of words in the body of the law, is multiplication of ambiguity: besides it seems to imply, by too much diligence, that whosoever can evade the words, is without the compass of the law. And this is a cause of many unnecessary processes. For when I consider how short were the laws of ancient times, and how they grew by degrees still longer; methinks I see a contention between the penners and pleaders of the law; the former seeking to circumscribe the latter, the latter to evade their circumscriptions; and that the pleaders have got the victory. It belongs therefore to the office of a legislator, such as is in all commonwealths the supreme representative, be it one man or an assembly, to make the reason perspicuous, why the law was made; and the body of the law itself short, but in as proper and significant terms, as may be.

Thomas Hobbes
(Leviathan, Part II: Of Commonwealth, Ch. 30: Office of the Sovereign Representative, Wordsworth Editions Limited 2014, la p. 264 și urm.)

Reprezentantul Parchetului este una dintre părțile unei proceduri judiciare contradictorii (penale)

22 februarie 2017

Pour ce qui est des déclarations de I du 10 mai 1996 et de l’intervention du ministre de la Justice du 1er août 1996, la Cour rappelle d’emblée que les garanties d’indépendance et impartialité de l’article 6 de la Convention concernent uniquement les juridictions appelées à décider d’une accusation en matière pénale, et ne s’appliquent pas au ministre de la Justice et au représentant du parquet, ce dernier étant notamment l’une des parties d’une procédure judiciaire contradictoire.

sau

36. Invoquant l’article 6 § 1, le requérant met en cause l’impartialité de la procureure qui était en charge du dossier. Il soutient en fait que la procureure a émis des propositions à l’attention de la chambre d’accusation dans ses requêtes en annulation contre des actes de procédure qu’elle avait elle-même édictés.
37. La Cour relève que les arguments par lesquels le requérant contestait l’impartialité de la procureure étaient les mêmes qu’il a soulevés en vue de l’annulation des actes de procédure et qui ont donné lieu au rejet du grief tiré de l’article 5 § 1. En outre, l’article 6 § 1 de la Convention concerne « essentiellement les juridictions appelées à décider du fond d’une accusation en matière pénale et ne s’appliquent pas au représentant du parquet – ce dernier étant notamment l’une des parties à une procédure judiciaire contradictoire (Priebke c. Italie, (déc.), no 48799/99, 5 avril 2001, et Forcellini c. Saint Marin (déc.) no 34657/97, 28 mai 2002).
38. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Decizia din 5 aprilie 2001, Priebke împotriva Italiei, CE:ECHR:2001:0405DEC004879999, sau Decizia din 19 aprilie 2016, Clements împotriva Greciei, CE:ECHR:2016:0419DEC007662914)

Întreaga valoare a științei (juridice) crește și scade în funcție de….

21 februarie 2017

Parliament’s function, as a result, is conceived to be directed against the preservation of the constitution and in the final resort must be seen unconstitutional per se. (..) The constitution, it turns out, is not to be identified with norms that regulate the organs and the procedures of legislation as well as the position and competence of the highest organs of execution. The constitution is not made up of norms or ‘statutes’ at all. ‘Constitution’, rather, is a status, the condition of the ‘unity’ of the German people. Carl Schmitt dos not provide any further determination of what this ‘unity’, which has a material and not merely a formal character, consists in. But what could it be, other than some social condition that is judged to be desirable from a certain political point of view? A natural law ideal of ‘unity’ based on wishful thinking takes the place of the constitution as a piece of positive law. With the help of this ideal it becomes possible to interpret the pluralistic system with its parliamentary stage, and hence the function of this pillar of the constitution, as a violation of the constitution, for the reason that it threatens the ‘unity’ that has replaced the constitution. At the same time, one can interpret the function of the head of state as that of guarding the constitution, because he supposedly defends and recreates that ‘unity’. (…) It leads to the probably unintended but all the more paradoxical conclusion that the pluralistic system or, in plain, German parliament, is that which ‘severely threatens or disturbs the public security and order in the German Reich’. The true function of parliament, given that it is an essentially pluralistic institution, seems to consist in the permanent fulfillment of the conditions that the Weimar Constitution requires for a use of article 48 paragraph 2.
The two pillars of the state’s authority created by the constitution are turned into an enemy and a friend of the state; one which attempts to destroy the state, i.e. its ‘unity’, and another that defends the state against this destruction: the violation and the guardian of the constitution. All this no longer has anything to do with an interpretation of the constitution based on positive right. It is nothing but mythology of Ormuzd and Ahriman, dressed up in a jurisprudential garb.
Of course, this critical analysis cannot and is not supposed to question the political value, in the current circumstances, of the demands for the largest possible extension of the power of the president, i.e. of the government, as well as of the rejection of constitutional adjudication that must go along with it. Here, I am not concerned to criticize C.S’s essay insofar as it serves this purpose, a purpose that I do not want to denigrate as ‘party-political’ in the present context. I criticized C.S.’s arguments only insofar as they make use of certain methods, in order to further this political purpose, that make a claim to be sociological analysis and state-theoretical constitutional interpretation, methods that, in short, purport to offer a ‘scientific treatment’ of the subject. The criticism offered here aim to show, by focusing on an especially instructive example that is highly symptomatic of the contemporary state of our theory of the state and of public law, how important it is to insist on the strictest separation of scientific inquiry from political value judgment. The careless mixing of science and politics is so popular nowadays that is the typical modern method of forming ideologies. It has to be rejected from a scientific point of view even when it takes place unconsciously, as it certainly does in the present case as well as many others. Given the acute critical consciousness of our times, this method will not serve politics well in the long run. It is all too simple for the political opponent to unmask it or to use it to construct an equally dubious justification for his own contrary goals. While it doesn’t serve politics, it can harm science all the more. The whole value of science, which is the reason why politics tries – again and again, driven by the best ethical motives and in the interest of causes honestly held to be good – to link itself to science, this value, sui generis and altogether distinct from ethical-political value, stands and falls with science’s willingness to remain strong enough, in this almost tragic conflict, to resist the temptation to mix with politics.

Hans Kelsen
(The Guardian of the Constitution, Hans Kelsen and Carl Schmitt on the Limits of the Constitutional Law (ed. Lars Vinx), Cambridge University Press, 2015, la p. 219, 220 și urm.)

Dilemele moralității și tortura teroristului (printre altele)

19 februarie 2017

[În al șaselea rând și în cele din urmă, Moralitatea este de așa natură încât din când în când indivizii nu pot evita confruntarea cu un set de probleme foarte caracterizate. Care sunt ele? Există, precum predau cei care promoveaza Moralitatea, anumite principii sau reguli care ar trebui întotdeauna sau aproape întotdeauna să fie respectate. Noi nu trebuie niciodată – sau aproape niciodată – să producem în mod intenționat mortea unui alt nevinovat. Noi nu trebuie niciodată – sau aproape niciodatăsă participăm, prin conivență, la condamnarea unei persoane nevinovate pentru o crimă pe care nu a comis-o. Noi nu trebuie niciodată – sau aproape niciodată – să torturăm. Dar noi ar trebui, de asemenea, în conformitate cu exponenții Moralității, să acționăm astfel încât să se mențină și să crească, și probabil chiar să maximizăm, bunăstarea altora, inclusiv a acelor alții care constituie a noastră comunitate locală sau națională. Luați în considerare, atunci, acele cazuri în care putem acționa cu respectarea bunăstării unui set de alte persoane relevante numai prin încălcarea unuia dintre aceste principii sau reguli cărora ar trebui să ne supunem, sau în care putem asculta doar de unul sau mai multe dintre aceste principii și norme dar prin cooperare contribuind în același timp la producerea de vătămări grave altor nevinovați. Exemple de astfel de dileme tehnicolor sunt de acum predate drept cazuri – exemple în multe clase de filozofie morală. Luați în considerare două astfel de exemple.
Un terorist stie unde se ascunde o bombă programată a exploda în termen de douăzeci și patru de ore. Noi știm că, dacă explodează, numeroși oameni nevinovați vor fi uciși sau mutilați. Singurele noastre mijloace pentru a descoperi și a putea astfel să demorsăm bomba este de a tortura pe terorist. Sau eu sunt singura persoană aflată într-o poziție capabilă să prevină un vehicul scăpat de sub control de a intra într-un număr mare de persoane care astfel ar fi omorâte. Dar numai că mijloacele mele de a face acest lucru sunt de așa natură încât, acționând astfel încât să se prevină acest accident, voi cauza în mod intenționat moartea unui trecător inocent. În ambele cazuri suntem în prezența unor situații în care există o aplicare evidentă a principiului care ne poruncește de a face tot ceea ce putem pentru a salva viețile unor nevinovați. Cu toate acestea, în ambele cazuri, dacă vom acționa în conformitate cu ceea ce acest principiu poruncește, vom încălca alte principii, care sunt de regulă tratate ca fiind inviolabile. Acestea sunt dilemele Moralității. În cazul în care se va protesta arătându-se că acestea sunt exemple de caz rare și foarte excepționale, răspunsul va fi că dilemele de același tip, dar mai puțin melodramatice, se întâlnesc în viața de zi cu zi precum atunci când decidem să încălcăm principiul care ne interzice minciuna și asta din cauza durerii ce ar fi cauzată unor oameni dacă am spune adevărul în acest caz particular, sau atunci când comitem o nedreptate față de un grup mic care este foarte probabil să nu se plângă, în scopul de a aduce un beneficiu unui grup mare și vociferant care ar fi o pacoste intolerabilă dacă nu ar obține ceea ce doresc, sau atunci când justificăm unele încălcari ale dreptului de proprietate a particularilor în numele dezvoltării economice.
Moralitatea, așa cum este înțelesă și încorporată în practica de zi cu zi, nu oferă soluții general acceptabile pentru astfel de dileme. Acei filosofi morali care identifică moralitatea cu Moralitatea nu prezintă numai imaginație și ingeniozitate în construirea de exemple ale acesteia, dar de multe ori oferă, de asemenea, ceea ce ei pretind a fi soluții pentru ele, fiecare pe baza teoriei în temeiul căreia ea sau el își propune să le furnizeze astfel o justificare rațională pentru pretențiile Moralității. Problema este că există prea multe astfel de teorii, fiecare dintre ele incompatibilă cu celelalte.]

Sixthly and finally, Morality is such that agents from time to time cannot avoid confronting a set of problems of a highly specific character. What are they? There are, so the exponent of Morality teach, certain principles or rules that ought always or almost always to be obeyed. We ought never – or almost never – to bring about the death of an innocent other intentionally. We ought never – or almost never – to connive at the conviction of an innocent person for a crime that he did not commit. We ought never – or almost never – to inflict torture. But we ought also, according to the exponents of Morality, to act so as to maintain and increase, perhaps to maximize, the well-being of others, including those others who constitute our local or national community. Consider, then, those cases where we can only act with due regard to the well-being of some set of relevant others by violating one of those principles or rules that we ought to obey, where we can only obey one or more of those principles and rules by cooperating in causing grave harms to innocent others. Technicolor examples of such dilemmas are by now stock cases in many moral philosophy classes. Consider two such.
A terrorist knows where a bomb due to explode within twenty-four hours is concealed. We know that if it explodes, numerous innocent people will be killed or maimed. Our only means for discovering and so becoming able to disarm the bomb is to torture the terrorist. Or I am the only person in a position to prevent an out-of-control vehicle from crashing so that a large number of passengers will be killed. But my only means of doing this are such that, by acting so as to prevent the crash, I will intentionally bring about the death of an innocent bystander. In both cases we are in situations where there is obvious application for the principle that enjoins us to do everything that we can to save innocent human lives. Yet in both cases, if we act as that principle enjoins, we will violate another principle that is often treated as inviolable. Such are the dilemmas of Morality. If it is protested that these are examples of rare and highly exceptional types of case, the reply will be that much less melodramatic dilemmas of the same type recur in everyday life, as when we decide to violate the principle forbidding lying, because of the pain to numbers of people that will be caused by telling the truth in this particular case, or we commit an injustice to a small group who are unlikely to complain in order to benefit a large and vociferous group who will make an intolerable nuisance of themselves if they do not get what they want, or we justify some infringement of the property rights of homeowners in the name of economic development.
Morality, as understood and embodied in everyday practice, provides no generally acceptable solutions to such dilemmas. Those moral philosophers who identify morality with Morality not only exhibit imagination and ingenuity in constructing examples of them, but often also provide what they claim to be solutions to them, each on the basis of the theory in terms of which she or he purports to provide a rational justification for the claims of Morality. The problem is that there are just too many such theories, each of them incompatible with the others.

Alasdair MacIntyre
(Ethics in the Conflicts of Modernity, Cambridge University Press, 2016, 116 și urm.)

Prin libertate se înțelege protecția împotriva tiraniei conducătorilor politici

19 februarie 2017

Prin libertate se înțelege protecția împotriva tiraniei conducătorilor politici.
Două erau căile pe care se încerca obținerea ei. Cea dintâi, prin dobândirea recunoașterii anumitor imunități, numite libertăți sau drepturi politice, a căror violare de către cârmuitor era considerată ca o încălcare a datoriilor sale, astfel că, dacă violarea avea loc, o anume împotrivire sau chiar revolta generală deveneau justificate. Un al doilea mijloc, care, în genere, a fost folosit mai târziu, consta în statornicirea unor mijloace de control constituționale, care făceau din consimțământul comunității sau al unui organism oarecare, presupus a reprezenta interesele acesteia, o condiție necesară pentru unele dintre cele mai importante acte ale puterii cârmuitoare.

John Stuart Mill
(Despre Libertate, Humanitas, 2014, la p. 45 și urm.)

Deciziile judecătorești, în special cele în probleme de mare impact constituțional, implică adesea o alegere între valori morale

18 februarie 2017

Law requires interpretation if they are to be applied to concrete cases, and once the myths which obscure the nature of the judicial processes are dispelled by realistic study, it is patent, as we have shown in Chapter VI, that the open texture of law leaves a vast field for a creative activity which some call legislative. Neither in interpreting statutes nor precedents are judges confined to the alternatives of blind, arbitrary choice, or „mechanical” deduction from rules with predetermined meaning. Very often their choice is guided by an assumption that the purpose of the rules which they are interpreting is a reasonable one, so that the rules are not intended to work injustice or offend settled moral principles. Judicial decision, especially on matters of high constitutional import, often involves a choice between moral values, and not merely the application of some single outstanding moral principle; for it is folly to believe that where the meaning of law is in doubt, morality always has a clear answer to offer. At this point judges may again make a choice which is neither arbitrary nor mechanical; and here often display characteristic judicial virtues, the special appropriateness of which to legal decision explains why some feel reluctant to call such judicial activity „legislative”. These virtues are: impartiality and neutrality in surveying the alternatives; consideration for the interest of all who will be affected; and a concern to deploy some acceptable general principle as a reasoned basis for decision. No doubt because a plurality of such principles is always possible it cannot be demonstrated that a decision is uniquely correct but it may be made acceptable as the reasoned product of informed impartial choice. In all this we have the „weighing” and „balancing” characteristic of the effort to do justice between competing interests.

H.L.A. Hart
(The Concept of Law, Capitolul IX, Laws and Morals, Claredon Press, Oxford, ediția a doua, la p. 204 și urm.)

Unui avocat i se poate interzice provizoriu să reprezinte clienți pe rolul instanței unde chiar el este judecat penal

16 februarie 2017

64. As regards the nature of the interim measure, its object and purpose, the Court notes that the Bar Association was entrusted with law enforcement duties in this regard. The Court further accepts the Government’s argument that the measure aimed to protect public interests and the reputation of the legal profession and therefore the administration of justice itself. In this respect, regard being had to the key role of lawyers in this field, it is legitimate to expect lawyers to contribute to the proper administration of justice, and thus to maintain public confidence therein. However, for members of the public to have confidence in the administration of justice they must have confidence in the ability of the legal profession to provide effective representation (see Morice v. France [GC], no. 29369/10, §§ 132, 133, 23 April 2015; Nikula v. Finland, no. 31611/96, § 45, ECHR 2002 II; and Steur v. the Netherlands, no. 39657/98, § 36, ECHR 2003 XI). Therefore, the Court acknowledges that situations can arise in which it can be justified to take interim measures to protect public interests and the reputation of a legal profession. For instance, when a practising lawyer is accused in criminal proceedings a need for an interim measure can exist to ensure that this lawyer does not represent clients before courts or authorities or at least before the same courts or authorities which deal with the lawyer’s criminal case itself.
65. Nonetheless, the Court notes that a withdrawal of the right to represent before certain or all courts or authorities has a significant effect on the practicing lawyer’s reputation and business as his or her practice depends on long-standing ties to his or her clients.
66. Therefore, the interim measure to withdraw the right to represent before certain authorities and courts has to be considered to determine effectively the civil right at stake.
67. It follows that Article 6 § 1 is applicable to the present proceedings concerning the interim measure and the Government’s objection must therefore be dismissed in this regard. The Court finds also that the applicant’s complaint concerning the lack of an oral hearing in the proceedings concerning the interim measure is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further finds that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din 5 aprilie 2016, Helmut Blum împotriva Austriei CE:ECHR:2016:0405JUD003306010)