100 citiri

Capitolul IV – Furtul, la feminin

În decalog, porunca referitoare la furt este ca importanță, a opta, după cele referitoare la credință și suflet, iar apoi după cele care condamnă pornirile cele mai rele și mai violente ale omului. Doar minciuna și invidia sunt păcate mai mici decât furtul. Cum se distinge furtul comis de o femeie? Slăbiciunea firii femeii, despre care vorbește întreaga lume masculină, de la preot și învățător până la boier și funcționar, trebuie asociată cu acest delict. Ea putea genera niște trăsături care să reflecte preferințele femeii în materie de furt: de a acționa, de a-și manifesta preferința pentru anumite obiecte și de a se asocia cu un făptaș. Era femeia capabilă să comită acte atât de grave încât să implice violența dusă la extrem sau să denote ceva mai mult decât pornirea de a acționa potrivit instinctelor, trăsătură cu care era asociată în epocă?
(…)
Complicitatea reprezentă una dintre principalele caracteristici ale furtului feminim, după cum se va putea desluși și din exemplele ce vor urma.
(…)
Demn de remarcat pentru această perioadă este numărul mare de cazuri în care stăpânii își reclamă servitorii pentru furt, fapt care în puține cazuri poate fi probat. Jurământul în biserică, pe Biblie, reprezenta una dintre metodele cele mai eficiente utilizate de procedura penală pentru a asigura dovada acuzării (nota de subsol 2 cu trimite re la Valentin Al. Georgescu, Ovid Sachelarie, Judecata domnească în Țara Românească și Moldova …, pp. 148-153; Constanța Vintilă-Ghițulescu, În șalvari și cu ișilc… pp. 99-101). Altminteri, totul era perceput ca o răfuială în plan domestic între patron și slujitor.

Nicoleta Roman
(Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, ed. Humanitas, 2016, la pp. 362-364).

Vague laws invite arbitrary power. The founders cited the crown’s abuse of “pretended” crimes like this as one of their reasons for revolution. Today’s vague laws may not be as invidious, but they can invite the exercise of arbitrary power all the same—by leaving the people in the dark about what the law demands and allowing prosecutors and courts to make it up.
The law before us today is such a law. Before holding a lawful permanent resident alien subject to removal for having committed a crime, the Immigration and Nationality Act requires a judge to determine that the ordinary case of the alien’s crime of conviction involves a substantial risk that physical force may be used. But what does that mean? Just take the crime at issue in this case, California burglary, which applies to everyone from armed home intruders to door-to-door salesmen peddling shady products. How, on that vast spectrum, is anyone supposed to locate the ordinary case and say whether it includes a substantial risk of physical force? The truth is, no one knows. The law’s silence leaves judges to their intuitions and the people to their fate. In my judgment, the Constitution demands more.

JUSTICE GORSUCH
(Concurring opinion in ATTORNEY GENERAL v. JAMES GARCIA DIMAYA, USA SUPREME COURT, April 17, 2018, la p. 31).

[Este adevărat, Antiohus Philopappus, că Platon spune că o prea mare iubire de sine este universal iertată; dar el afirmă, de asemenea, că așa ceva generează un defect major (și asta fără a mai aduce în discuție multitudinea de defecte mai mici) – și anume, defectul dat de faptul că nu există nici o modalitate prin care o persoană atât de îndrăgostită de sine să poată realiza o evaluare corectă și imparțială a lui însuși. (…) Iubirea mare de sine lasă porțile larg deschise pentru sosirea lingușitorului; aceasta oferindu-i un punct de start perfect pentru a se desfășura în detrimentul nostru, și asta deoarece prea multă iubirea de sine ne face pe fiecare dintre noi propriul nostru lingușitor-șef și face ușor ca un alt lingușitor să ne pătrundă sub piele – adică să depună mărturie și să confirme și să ne susțină în credințele și aspirațiile noastre.
(…)
Dacă Adevărul este într-adevăr Divin și este sursa, în cuvintele lui Platon, „a tuturor lucrurilor bune pentru zei și pentru oameni”, atunci lingușitorul este probabil dușman pentru zei și în special pentru zeul Pythian, din moment ce un lingușitor este întotdeauna în contra maximei ‘Cunoaște-te pe tine însuți’ (nota de la subsol 6: „Cunoaște-te pe tine însuți” a fost un motto inscripționat pe templul lui Appolo la Delphi, dar a fost revendicat ca un principiu filosofic de Socrate și astfel adoptat de Academie, propria școală filosofică a lui Plutarh, care a fost întemeiată inițial de Platon, și la fel ca și celebra maximă delphică „Nimic în exces„, au devenit două maxime des invocate împreună, ca două fațete ale unei monede): el insuflă în fiecare persoană auto-înșelăciunea și ignoranța atât față de ​sine cât și față de acele lucruri care sunt bune și rele pentru fiecare dintre noi – lucrurile bune le face imposibil de realizat și îndeplinit, iar pe cele rele imposibil de rectificat.
(…)
Cum putem să supunem la testare pe cineva care ne laudă? Care sunt discrepanțele reale în care poate fi prins și distins lingușitorul de prietenul adevărat? Mai presus de toate, ar trebui să vedem dacă intenția sa este consecventă și constantă, dacă se bucură întotdeauna de aceleași lucruri, aprobă aceleași lucruri și dacă își ghidează și organizează viața prin raportare la un singur model, acesta fiind un comportament specific unei persoane autonome și care dorește astfel să fie prietenă și familiară cu cei care gândesc la fel.
Dacă face toate astea, el este un prieten. Pe de altă parte, deoarece lingușitorul nu are nici o fundație pentru atitudinile sale care să-i servească drept sursă de stabilitate, iar modul său de viață nu este de alegere proprie, ci derivat din alegerea altcuiva,  și din moment ce se modelează și se adaptează prin referire la altcineva, atunci el nu este simplu sau direct, ci complex și multifațetat; el întotdeauna se arată dintr-un loc în altul (ca apa în curs de turnare) și singura formă pe care o are este dată de vasele care îl primesc.
(…)
Este foarte ușor să expuneți transformările asemănătoare cu ale unui octupus ce sunt specifice lingușitorului: tot ce trebuie să faceți este să fiți instabili și dumneavoastră, criticând un stil de viață pe care l-ați apreciat anterior și îmbrățișând brusc activități, comportamente și un vocabular pe care anterior le-ați deplâns. Veți vedea că lingușitorul nu are constanță, că el nu este propriul său stăpân, și că gama plăcerilor și neplăcerilor sale nu este dată de un sentiment înnăscut, acest comportament fiind de fapt ca o oglindă: singurele reflecții pe care le admite sunt acele ale sentimentelor externe, ale stilurilor de viață și acțiunilor celuilalt. Iată un exemplu de un atare comportament specific lingușitorului: dacă îi critici unul dintre prietenii tăi, el spune: „Ți-a trebuit mult timp să vezi prin el; Nu mi-a plăcut niciodată!”. Și dacă mai apoi te răzgândești și-l complimentezi pe prietenul tău, el va spune – chiar dacă ar fi contrar propriei păreri –  că și el este bucuros și recunoscător și că are încredere în prietenul tău. Și dacă îi veți spune apoi că trebuie să vă schimbați modul de viață, de exemplu, renunțând la politică și devenind inactiv, el va spune: „Da, de mult era vremea să luați o pauză  din așa mediu plin de rivalități”. Și dacă, mai târziu, dați impresia că sunteți puternic înclinat spre activitate și oratoriu, răspunsul său va fi: „Acesta e un proiect vrednic de tine! Deși e bine să te relaxezi făcând nimic, asta nu aduce faima sau recunoaștere”.
Față de o așa persoană nu trebuie să ne pierdem vremea, ci să afirmăm: „Străine, acum îmi pari diferit de înainte! Nu am nevoie de un prieten care să schimbe locul când o fac și eu, și care îmi dă dreptate de fiecare dată; umbra mea este mai bună la asta decât tine. Am nevoie de un prieten care să mă ajute, spunându-mi adevărul, diferențiindu-se de mine când este cazul„.
(…)
Oricum, natura lingușitorului este cel mai ușor recunoscută nu în maniera insuportabilă în care participă la chestiuni, nici în ușurința cu care face promisiuni, ci mai degrabă prin modul în care răspunde atunci când i se solicită participarea la realizarea fie de lucruri bune, fie de lucruri rele. Și asta deoarece un prieten adevărat nu se va gândi (așa cum a obișnuia Gorgias să spună) că prietenul său ar trebui să îl susțină pe el în realizarea de lucruri bune, iar el, pe de altă parte, ar trebui să se ofere să îl ajute în lucrurile rele și imorale. „El s-a născut pentru virtute reciprocă, nu pentru imperfecțiune reciprocă.” Cu alte cuvinte, prietenul adevărat este mai probabil să încerce să-l descurajeze pe prietenul său de la acțiuni imorale și, dacă el nu reușește, există replica fină oferită de Phocion lui Antipater: „Nu mă poți trata atât ca un prieten, cât și ca un lingușitor„- adică atât ca prieten adevărat cât și ca fals prieten, pentru că un prieten este ca un coleg, nu un co-făptuitor, pentru a ne consulta cu el nu pentru a conspira împreună, pentru a ne sprijini în răspândirea adevărului, și nu a minciunilor – și da, chiar pentru a împărți cu noi nedreptățile care ni se aduc, dar nu nedreptățile pe care dorim să le facem altora. Din moment ce un prieten nu dorește nici să afle despre acțiunile josnice ale prietenului său, de ce ar dori să participe la ele și să împartă astfel rușinea? Cu alte cuvinte, un prieten se comportă ca spartanii: Când au fost învinși de Antipater și negociau cu el, nu aveau nici o obiecție față de impunerea oricărei pedepse asupra lor, cu condiția să nu fie contra demnității, și un prieten nu are obiecții și sare primul să ajute, neinventând scuze, atunci când i se solicită implicarea într-o sarcină ce implică primejdie și muncă multă, și este entuziasmat, dar când acea sarcină implică rușine, tot ce solicită este ca măcar să nu fie implicat.  Dar lingușitorul, dimpotrivă,  fuge de sarcini ce implică multă muncă sau primejdie, și inventează scuze multe și ieftine pentru a nu se implica. Dar dacă îl abuzați pe lingușitor, călcându-l în picioare, dându-i sarcini rușinoase și degradante, el nu va crede deloc că este îngrozitor sau insultător. Luați drept exemplu o maimuță. Pentru că nu poate să vă păzească proprietatea ca un câine sau să îndure greutatea ca un cal sau să are pământul ca o vită, abuzul și sarcasmul și glumele se înmulțesc în ceea ce o privește, ca un catalizator auto-creat de râs. În același fel, un lingușitor este incapabil să susțină cu adevărat pe cineva la greu, sau să contribuie cu bani sau să ia partea public cuiva, și se oprește ori de câte ori este nevoie de muncă și de efort; dar el se oferă din toată inima în acțiuni rușinoase; el poate fi folosit pentru a facilita o aventură de dragoste; el se oferă când vine vorba de plata unei prostituate; el are grijă să afle costul precis al unei băuturi; el nu este leneș când mesele de ospăț trebuie să se pregătească; el este atent la viața privată a oamenilor; el este fericit și încăpățânat când i se spune să tachineze socrii sau să ajute la expulzarea unei soții. În consecință, și în astfel de situații,  comportamentul lingușitorului îl dă de gol, pentru că el este gata să se ofere atunci când i se cere să ajute în orice treabă rușinoasă pe care i-o solicitați, pentru a satisface persoana care-i dă ordine.]

It is true, Antiochus Plilopappus, that Plato says a high degree of self-love is universally forgiven; but he also says that it engenders a very serious flaw (not to mention the multitude of lesser flaws) – namely, there is no way that a person in love with himself can make a fair and impartial assessment of himself. (…) This lays the domain of love or friendship wide open to the flatterer; self-love provides him with a perfect base camp against us, since self-lve makes each person his own primary and chief self-flatterer, and makes it easy for us to allow someone else under our guard – someone else to testify to and corroborate and support us in our beliefs and aspirations.
(…)
If truth is indeed divine and is the source, in Plato’s words, ‘of all good things for gods and all for men’, then the flatterer is likely to be the inimical to the gods and especially to the Pythian god, since a flatterer is perpetually ranged in opposition to the saying ‘Know yourself’ (nota de subsol 6: ‘Know yourself’ was a motto inscribed on Appolo’s temple at Delphi, but claimed as a philosophical principle by Socrates and so adopted by the Academy, Plutarch’s own philosophical school, which was originally founded by Plato. But like the other famous Delphic maxim ‘Nothing in excess’, it was common coin): he instils in everyone self-deceit and ignorance both in oneself and of those things which are good and bad for oneself – he makes the former impossible to achieve and accomplish, and the latter impossible to rectify.
(…)
How can we put the flatterer to test? What actual discrepancies are there, in which he can be ensnared? Above all, one should see whether his intention is consistent and constant, whether he always enjoys the same thins, approves of the same things and guides and organizes his life with regard to a single model, which is proper behaviour for someone who is autonomous and who desires friendship and familiarity with a like-minded person.
If he does all this, he is a friend. On the other hand, since the flatterer has no single foundation for his attitudes as a source of stability and his way of life is not of his own choosing but is derived from someone else, and since he moulds and adjusts himself by reference to someone else, then he is not straightforward or single, but complex and multifaced; he is always streaming from one place to another (like water in the process of being poured) and the only form he has is given by the vessels that receive him.
(…)
It is very easy to expose the octupus-like transformations of the flatterer: all you have to do is appear to be mutable yourself by criticizing a lifestyle you previously commended and by suddenly embracing activities, behaviour and language you had deplored. You will see that the flatterer has no constanc y, that he is not his own man and hat his likes and dislikes, pleasure and distress, are not aroused by innate feeling, but that he resembles a mirror: the only reflections he admits are those of external feelings, lifestyles and actions. Here is an example of his behaviour: if you criticize one of your friends to him, he says, ‘It took you a long time to see through him; I’ve never liked him.’And if you later change your mind and you compliment your friend, he will – though it defies belief – say that he’s glad too and vicariously grateful for your compliment and that he trusts your friend. And if you say that you need to change your way of life, for instance, from political service to quiet inactivity, he says, ‘Yes, we’re long overdue for a break from ructions and rivalries.’ And if you later give the impression of being strongly inclined towards activity and oratory, his response is: ‘There’s a project worthy of you! It’s nice to do nothing, but it doesn’t bring fame or recognition.’
We must lose no time in saying to someone like that: ‘Stranger, you now seem to me different from before’. I have no need of a friend who changes place when I do and nods in agreement when I do; my shadow is better at that. I need a friend who helps me by telling the truth and having discrimination’.
(…)
Anyway, the flatterer’s nature is most recognizable not in the obnoxiousness with which he attends to matters, nor in the ease with which he makes promises, but rather in whether he undertakes jobs for good or despicable purposes and contributes towards someone’s benefit or his gratification. For a friend will not think (as Gorgias used to put it) that his friend ought to work for him in moral ways and then himself go on to serve his friend in all sorts of immoral ways. ‘He was born for mutual virtue, not mutual imperfection”. In other words, he is more likely to try to dissuade his friend from unsuitable action, and if he fails, there is Phocion’s fine comment to Antpater: ‘You cannot treat me as both a friend and a flatterer’ – that is, as a friend and not as a friend. For a friend is there as a colleague not a co-rogue, to consult with not to conspire with, for support in spreading facts not fictions – and yes, even to share his adversity not his perversity. If it is not even desirable to know about friends’ despicable actions, how could it be desirable to take part in them and share the disgrace? In other words, a friend behaves like Spartans: when they had been defeated by Antipater and were negotiating terms with him, they had no objection to his imposing any penalty he liked upon them, provided that it did not disgrace them; and a friend has no objection to being the first to be called upon and thinks he ought to be involved and makes no excuses and is enthusiastic when a job crops up which entails expense or danger or hard work, but when the job entails disgrace, all he asks is to have nothing to do with it and not to be involved. But flattery, on the contrary, back away from tasks which entail hard work or danger, and if you tap flattery to test its quality, it sounds flawed – a result of making excuses – and cheap. But if you abuse a flatterer and trample on him, having set him to despicable, demeaning, disreputable menial tasks, he does not think it at all awful or insulting.
Consider a money. Because it cannot guard property like a dog, or endure weight like a horse, or plough land like a cattle, abuse and sarcasm and jokes are heaped upon it, as a self-created catalyst of laughter. In much the same way, a flatterer is incapable of backing anyone up verbally, or contributing money, or siding with anyone, and stops short whenever hard work and effort are called for; but he is wholehearted – in underhand actions; he can be relied on – to facilitate a love affair; he is precise – when it comes to paying a whore; he takes care – when elucidating his calculation of the cost of a drink; he is no sluggard – when meals need preparing; he is attentive – to people’s mistresses; he is strong-willed and unshakeable – when told to taunt the in-laws or help expelling a wife. Consequently, here too the man’s behaviour gives him away, since he is ready to give freely of himself when told to attend to any disreputable, despicable matter you may care to mention, so as to gratify the person who is giving him the order.

Plutarh
(How to distinguish a flatterer from a friend în Essays, Penguin Books, 1992, la pp. 61-62, pp. 69-70 și pp. 91-2)

Pursuant to Article 40 ECHR, hearings before the Court are public, unless the Court exceptionally decides otherwise. Documents deposited with the Registrar are also available to the public, except when such access is forbidden by the President of the Court. As an exception to this rule, all negotiations conducted as part of the friendly settlement procedure before the Court are confidential. Indeed, Rule 33(1) of the Rules of the Court explicitly excludes from public access the documents submitted as part of the friendly settlement. Rule 62(2) of the Rules of Court further provides that the parties’ arguments in the negotiations cannot be referred to or relied on in the contentious proceedings. The parties therefore hand in documents or observations for their case in different envelopes, depending on whether this information will be part of a friendly settlement or the ordinary procedure.
The rationale behind the confidentiality rule is that sensitive information which was revealed during the friendly settlement negotiations should not prejudice the outcome of the ordinary proceedings. If friendly settlement negotiations fail, the ordinary proceedings are conducted independently of the information provided in that friendly settlement. At the same time, the respondent Government is also able to avoid publicity which could have been caused if the sensitive information provided had been revealed. The drawback of such a requirement is that it is difficult to determine the reasons why the Court approved or rejected a friendly settlement.

H. Keller, M. Forowicz, L. Engi
(Friendly Settlements before the European Court of Human Rights: Theory and Practice, Oxford University Press, 2010, la pp. 39-40)

Article 1015

Lorsqu’il est envisagé de relever d’office un ou plusieurs moyens, de rejeter un moyen par substitution d’un motif de pur droit relevé d’office à un motif erroné ou de prononcer une cassation sans renvoi, le président de la formation ou le conseiller rapporteur en avise les parties et les invite à présenter leurs observations dans le délai qu’il fixe.

Il en est de même lorsqu’il est envisagé de statuer au fond après cassation. En ce cas, le président de la formation ou le conseiller rapporteur précise les chefs du dispositif de la décision attaquée susceptibles d’être atteints par la cassation et les points sur lesquels il pourrait être statué au fond. Le cas échéant, il peut demander aux parties de communiquer, dans le respect du principe de la contradiction et selon les modalités qu’il définit, toute pièce utile à la décision sur le fond envisagée.

versus

Art. 489: Sancţiunea nemotivării recursului
(1)Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).
(2)Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
(3)Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.

Art. 493: Procedura de filtrare a recursurilor
(1)Când recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele instanţei sau preşedintele de secţie ori, după caz, persoana desemnată de aceştia, primind dosarul de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, va lua, prin rezoluţie, măsuri pentru stabilirea aleatorie a unui complet format din 3 judecători, care va decide asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Dispoziţiile art. 475 alin. (3) sunt aplicabile.
(2)Pe baza recursului, întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a înscrisurilor noi, preşedintele completului va întocmi un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului sau va desemna un alt membru al completului ori magistratul-asistent în acest scop. Raportul trebuie întocmit în cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului. Raportorul nu devine incompatibil.
(3)Raportul va verifica dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii, dacă motivele invocate se încadrează în cele prevăzute la art. 488, dacă există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condiţiile art. 489 alin. (3) ori dacă este vădit nefondat. De asemenea, va arăta, dacă este cazul, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi poziţia doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată.
(4)După analiza raportului în completul de filtru, acesta se comunică de îndată părţilor, care pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. În lipsa dovezii de comunicare a raportului şi înainte de expirarea unui termen de 30 de zile de la comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului, potrivit alin. (5) şi (6).
(5)În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată, fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac. Decizia se comunică părţilor.
(6)Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil şi toţi membrii sunt de acord, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul se poate pronunţa asupra fondului recursului, fără citarea părţilor, printr-o decizie definitivă, care se comunică părţilor. În soluţionarea recursului instanţa va ţine seama de punctele de vedere ale părţilor formulate potrivit alin. (4).
(7)În cazul în care recursul nu poate fi soluţionat potrivit alin. (5) sau (6), completul va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi va fixa termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Art. 494: Reguli privind judecata
Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.

Art. 479: Dispoziţii speciale privind judecata
(1)Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
(2)Instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2).

Art. 224: Discutarea cererilor şi excepţiilor
Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.

Codul de procedură civilă francez/Codul de procedură civilă român

Isus a fost răstignit, Socrate a fost otrăvit,
Fidias a fost acuzat de furt!…
Aproape că este o onoare să fii astfel tratat de contemporani

(nota de subsol 1: Carmen Sylva, Les Pensees d’une reine, Calmann-Levy, Paris, 1888, p. 18)
(…)
În spatele scriitoarei de succes se ascundea de fapt o femeie tristă, adesea deprimată, aproape străină de soț, de familie și de supuși. În sufletul ei, Elisabeta, femeia, se declara și ea, asemeni lui Sissi, republicană: Nu pot decât să simpatizez cu social-democrații, mai ales când constat că marii boieri nu sunt decât niște leneși și niște depravați; la urma urmelor, acești oameni de treabă, social-democrații, nu doresc decât ceea ce e în firea lucrurilor: egalitatea. Regimul republican este singurul rezonabil: n-am să înțeleg niciodată aceste popoare absurde, care încă ne mai suportă” (nota de subsol 15: Eugene Wolbe, Elisabeth, Konigin von Rumaniein. Der Lebensweg einer einsamen Konigin, p. 137).
(…)
Femeia Elisabeta a visat mereu ca, măcar înainte de moarte, să-și poată scoate masca și să-și dezvăluie cu cea mai mare sinceritate o dată pentru totdeauna adevărata existență: „S-a scris atât de mult despre viața mea exterioară și se știe atât de puțin despre viața mea intimă! Dar cine poate oare să își povestească viața astfel încât să pară autentic tuturor? Nu poți părea la fel cuiva străin sau vecinului tău. Eu sunt alta pentru camerista mea decât pentru prieteni. Alta pentru români și alta pentru americani. Dacă aș fi avut răgazul să scriu această biografie, aș fi vorbit mai cu seamă despre copilăria mea. Pentru că anumite trăsături caracteristice ale începuturilor noastre pe fața pământului explică întotdeauna întreaga viață ulterioară. Și eu socotesc că de fapt nu ne schimbăm niciodată. În orice caz, eu una am impresia că și astăzi sunt aceeași ca atunci când aveam trei ani … Ființa mea intimă nu s-a schimbat cu nimic odată cu experiența de viață; de fapt, această experiență nu are decât o foarte mică influență asupra sufletului în adâncul său” (nota de subsol 17 Idem, Les Noels d’une reine, H. Dragon, Paris, 1905, p. 33). (s.n. – M.M.-B.)

Gabriel Badea-Păun
(Cuvânt înainte la Carmen Sylva – Uimitoarea regină Elisabeta a României, ed. Humanitas, 2012, ediția a doua, la pp. 13-15)

[Dacă cineva privește conceptul de dublă incriminare ca reprezentând pedeapsă dublă și, prin urmare, înțelege principiul ne bis in idem ca ne bis puniri, atunci sunt disponibile două modalități de punere în practică a principiului:
(i) să se recunoască sancțiunea anterioară în cadrul stabiliri pedepsei ulterioare: instanța judecătorească care judecă a doua cauză (de obicei o acuzație penală) ar trebui să țină seama de sancțiunea anterioară deja impusă pentru aceeași faptă, i.e. o amendă administrativă, la stabilirea celei de a doua sancțiuni pentru respectiva faptă (sistemul de credite; Anrechnungsprinzip). Mai multe state membre ale UE, cum ar fi Spania, Germania și Suedia, aplică acest sistem în ceea ce privește, printre altele, infracțiunile fiscale sau, mai bine spus, aplicau acest sistem până la pronunțarea hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în Akerberg Fransson, hotărâre care ar putea determina aceste state membre să-și adapteze politicile referitoare la acest sistem.
(…) Mai trebuie remarcat faptul că acest sistem de credit nu poate fi aplicat în cazul în care prima și a doua sancțiune nu sunt de același tip: adică o amendă pecuniară nu poate fi dedusă dintr-o pedeapsă cu închisoarea și vice versa.
(ii) judecarea acuzației ca și cum nu ar fi fost aplicată anterior vreo sancțiune pentru aceeași faptă, și dacă procesul se încheie printr-o condamnare sau o achitare, pur și simplu se anulează sancțiunea anterioară. Evident, o astfel de anulare este posibilă numai cu privire la sancțiunile pecuniare (amenzi), care pot fi rambursate (cu dobândă); o pedeapsă cu închisoarea nu poate fi anulată retroactiv, cu excepția cazului în care nu a fost încă executată.

Dacă, dimpotrivă, se percepe principiul ne bis in idem în sensul de ne bis vexari (impotriva unei a doua acuzații) (nota de subsol 8: B. Van Bockel, în The Ne Bis in Idem Principle in EU Law: A Conceptual and Jurisprudential Analysis (2010) concluzionează capitolul 4 arătând că principiul „ne bis in idem” (UE) interzice dubla urmărire penală și că interzicerea pedepsei duble este, prin urmare, un simplu corolar al primei interdicții), din nou, există două modalități de operaționalizare a principiului:
(1) sistemul una via prin intermediul căruia nu mai pot fi aplicate amenzi administrative – iar procedurile administrative în vederea impunerii amenzilor punitive trebuie să fie întrerupte definitiv – și asta imediat ce avem o punere sub acuzare penală pentru acceași faptă (fiscală) și vice versa: dacă administrația fiscală a impus o suprataxă punitivă (amendă), atunci – chiar dacă nu este definitivă încă pentru că mai poate fi atacată – procurorul este definitiv împiedicat să avanseze orice acuzații ulterioare împotriva aceleiași persoane pentru aceeași faptă fiscală. Un astfel de sistem este aplicat în Țările de Jos, Finlanda, și va fi aplicat și în Suedia;
(ii) sistemul finalității: procedurile punitive ulterioare (penale sau administrative) trebuie întrerupte – sau nu mai pot fi inițiate – odată ce o procedură punitivă anterioară pentru același comportament a devenit definitivă, aceasta conducând la o sancțiune administrativă punitivă irevocabilă sau sentință (sau achitare).
Ultimul sistem (ii) este sistemul ne bis in idem al articolului 4 din Protocolul nr. 7 CEDO, care are următorul text (sublinierea italică îmi aparține -nota autorului):

Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către
jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru
care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre
definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. (această traducere a articolului 4 din Protocolul nr. 7 este traducerea oficială în limba română realizată pe pagina CEDO – menționez că mie mi se pare o traducere tare deficitară)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a clarificat, printre altele, în cazul Maresti că această prevedere implică „ne bis vexari”. – s.n. și traducere – M.M.-B.]

If one conceives double jeopardy as double punishment, and therefore understands the ne bis in idem principle as meaning ne bis puniri, then two ways of putting the principle into practice are available:
(i) credit the previous penalty against the subsequent second penalty: the court adjudicating the second charge (usually a criminal charge) should, if it considers that charge proven and punishable, take account of the previous penalty already imposed for the same offence (usually an administrative fine) when determining the second penalty for the offence (credit system; Anrechnungsprinzip). Several EU Member States, such as Spain, Germany and Sweden, apply this system in respect of, inter alia, tax offences, or at least did so until the Court of Justice of the European Union (CJEU)’s judgment in the Akerberg Fransson case, which may have induced these Member States to adjust their policies in this respect. (…) It should be observed that this credit system cannot be applied if the first and the second penalty are unlike: a pecuniary fine cannot be deducted from a detention sentence, not vice versa.
(ii) try the office as if no previous penalty was imposed for the same offence, and if the trial ends in a conviction or an acquittal, simply cancel the previous penalty. Obviously, such cancellation is only possible in respect of pecuniary penalties (fines) , which may be refunded (with interest); a prison sentence cannot be cancelled retrospectively, unless it has not been served yet.
If, by contrast, one perceives the ne bis in idem principle as meaning ne bis vexari (no second charge) (nota de subsol 8: B. Van Bockel, The Ne Bis in Idem Principle in EU Law: A Conceptual and Jurisprudential Analysis (2010), chapter 4, concludes that the (EU) principle of ne bis in idem prohibits double prosecution, and that prohibition of double punishment is therefore a mere corollary to the first prohibition) then again, there are two ways of operationalizing the principle:
(1) the una via (one way) system: no administrative fines may be imposed any more – and administrative proceedings with a view to imposing punitive fines must be permanently discontinued – as soons as a criminal indictment is issued for the same (tax) offence, and vice versa: if the tax administration has imposed a punitive surcharge (A fine), then – even if it is not final yet because it may be appealed – the public prosecutor is permanently precluded from bringing any subsequent criminal charges against the same person for the same tax offence. Such una via system is applied in the Netherlands, in Finland, and will be applied in Sweden;
(ii) the finality system: subsequent punitive proceedings (whether criminal or administrative) must be discontinued – or may not be initiated – once previous punitive proceedings for the same conduct have become final, that is have resulted in an irrevocable punitive administrative sanction or criminal sentence (or acquittal).
The latter system is the ne bis in idem system of Article 4 of Protocol no. 7 ECHR, which reads as follows (italics added):

No one shall be liable to be tried or punished again in criminal proceedings under the jurisdiction of the same State for an offence for which he has already been finally acquitted or convicted in accordance with the law and penal procedure of that State.

The European Court of Human Rights (ECtHR) has made it clear in, inter alia, the Maresti case that this provision implies ‘ne bis vexari’.

Peter J. Wattel
(Ne Bis in Idem and Tax Offences in EU Law and ECHR Law în Ne Bis in Idem in EU Law (B. van Bockel (coord.), Cambridge University Press, 2016, la pp. 172-174)

Până la jumătatea secolului, recunoașterea calității de cetățeni liberi a copiilor din căsătoriile mixte s-a făcut potrivit Legii Caragea (1818). În practica juridică, norma cel mai des invocată era pravila, dar, deși adeseori se trimite la Îndreptarea legii (1652), citarea referinței juridice în rezolvarea cazurilor a arătat că judecătoriile locale se inspirau și din alte coduri de legi. Legiuirea Caragea (1818) prevedea în mod clar, în capitolul 6, că toți copiii născuți din părinți slobozi sunt slobozi din punct de vedere juridic, la fel ca și cei născuți dintr-o mamă liberă. (nota de subsol 3: Legiuirea Caragea (1818), ediție critică, Editura Academiei Române, București, 1955, p. 10).
(…)
Statul a dus o luptă în privința familiei mixte, nu atât cu proprietarii individuali, cât cu Biserica, care devenise o instituție greu de controlat și care aplica propriile reguli în cadrul mânăstirilor sale de pe teritoriul principatului.
(…)
În general, rudele părintelui liber vorbesc despre femeia „care s-a îndrăgit” cu un țigan. Ele își asumă familia creată într-o astfel de uniune, dar doresc mai mult de atât, și anume atragerea și integrarea copilului în lumea lor. În 1832, Ioana sin Preda Bufu din Nițulești arătă cum fiica sa, Rada, s-a căsătorit cu un rob al Ilincăi Amărasca de pe Valea lui Gâldău, cu care a avut o fiică, Manda. La data înaintării plângerii către tribunalul Dolj, fata era o „copilă” și era „ținută ca o roabă”, Ioana dorind ca Manda să fie recunoscută ca persoană liberă, pentru că, încheia ea „și eu sunt rumâncă și niciodată nu poci a îngădui de a vedea copiii fiicei mele robi” (nota de subsol 1: ANR, Județul Dolj, Tribunalul Dolj, 32/1832, f.1). La fel, fratele Ilincăi, Constantin, a venit în fața autorităților cu plângere de dezrobire pentru copiii ei pentru că „acum au luminat Dumnezeu pe stăpânire de a se dezrobi acest fel de nedreptăți”. Atât el, cât și sora sa au arătat cum au ajuns să se apropie și să se îndrăgească, Ilinca fiind slugă și țiganul Mihai rob la curtea lui Dumitrache Golumbeanu. Pe cei doi i-a căsătorit preotul Nicolae din Andreești, iar naș a fost Dincă al lui Dinu Udrescu, însă amândoi, martori la încheierea unei căsătorii pe care doresc să o dovedească legală, muriseră în 1836, când a fost înaintată cererea. Pe lângă dezrobire, Ilinca cere să primească și vitele pe care ei le-au dobândit, „după ce s-au luat în cununie”. La început, Golumbeanu s-a opus, dar mai apoi, pentru că i s-a adus la cunoștință legea, i-a dezrobit pe cele patru fete și pe băiat, copiii femeii, dar nu i-a dat și vitele, hainele și alte lucruri. Motivul invocat și acceptat de judecătoria județului Gorj a fost acela că ea nu a putut dovedi că se căsătorise cu țiganul Mihail și, conform legii, avutul unui țigan rămânea stăpânului.
(…)
Paradoxal, Biserica interpreta legea legată de slobozire în mod aproape contrar. O română, odată căsătorită cu un țigan, era asimilată acestuia, iar copiii erau considerați și tratați ca robi. Instituția ecleziastică a dovedit o mai mare împotrivire la acceptarea și punerea în aplicare a legilor dezrobirii decât orice alt particular; întrucât o afecta din punct de vedere economic, fiind cel mai mare deținător de robi. De aceea, înfruntările, dacă le putem nimi astfel, dintre stat, care-l reprezenta pe omul care venea să vorbească despre drepturile sale, și Biserică erau de lungă durată și greu de rezolvat de către fiecare parte.
Înainte de a ajunge la tribunal, individul se îndrepta spre cel care-l trata ca un rob, în speranța că vor ajunge la o înțelegere; abia în urma unui refuz categoric și repetat se ajungea la judecată. Așa a făcut în 1846 și Păuna, fata lui Gheorghe, românul din satul Mănăilești, județul Vâlcea, când a căutat slobozirea ei și a copiiilor de mânăstirea Bistrița: „Substicălita, aflându-mă de neam românesc, născută din părinți slobozi, după împrejurările vremii, m-am înclinat cu un Dinu Cernea, robul sfintei mânăstiri Bistrița, ce acum se află încetat din viață. Și am șăzut cu el câteva vreme, în care, făcând din trupul meu cinci copii parte bărbătească și fămăiască. Văz că acum când ei s-au făcut destoinici de muncă îi supără sf mânăstire în slujbele lor ca pe robi, fără să ia în băgare de seamă cele ce pravila legiuiește la capul 1-iu, unde se zice că cel ce se naște slobod, slobod rămâne” (nota de subsol 1: ANR, Logofeția Pricinilor Bisericești, 25/1846, f.2).
Avocatul Matache Mavromate, avocat al pricinilor bisericești, a făcut tot posibilul pentru a apăra interesele mânăstirii, dar, în cele din urmă, statul a hotărât recunoașterea calității de om liber a copiilor. (s.n. – M.M.-B.)

Nicoleta Roman
(Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, ed. Humanitas, 2016, la pp. 261-266)

LA COUR DE CASSATION, PREMIÈRE CHAMBRE CIVILE, a rendu l’arrêt suivant :

Attendu, selon l’arrêt attaqué, que la société Jurisystem, spécialisée dans l’édition de supports juridiques, a créé, en 2012, le site avocat. net, devenu alexia. fr, afin de mettre en rapport des particuliers avec des avocats inscrits sur le site qui se présentait comme le « comparateur d’avocats n° 1 en France » ; que, soutenant que la société Jurisystem, en exploitant son site, faisait un usage prohibé du titre d’avocat pour proposer des services juridiques, accomplissait des actes de démarchage interdits, se livrait à des pratiques trompeuses et contrevenait aux règles de la profession prohibant toute mention publicitaire comparative ainsi que la rémunération de l’apport d’affaires et le partage d’honoraires, le Conseil national des barreaux (CNB) l’a assignée en interdiction de telles pratiques portant atteinte à l’intérêt collectif de la profession et en indemnisation ;

Sur le premier moyen du pourvoi principal :

Attendu que la société Jurisystem fait grief à l’arrêt d’ordonner la rétrocession des noms de domaine www. avocat. net et www. iavocat. fr au profit du CNB ou, à tout le moins, de procéder à leur radiation, alors, selon le moyen :
(….)
Mais attendu que l’arrêt relève que, notamment selon le procès-verbal de constat du 6 novembre 2013, la société Jurisystem, de nature commerciale, propose aux internautes, sur son site avocat. net, d’obtenir des devis de prestations d’avocats ; qu’il retient que l’usage de ce nom de domaine, associé à l’offre concomitante d’accès à des fiches juridiques, est de nature à créer, dans l’esprit du public non averti, qui peut croire être en relation avec des avocats, une confusion sur la qualité de ses interlocuteurs ; que, par ces énonciations et appréciations, la cour d’appel, qui a estimé que l’utilisation des noms de domaine www. avocat. net et www. iavocat. fr prêtait à confusion, a pu, sans commettre la dénaturation alléguée, ordonner, en réparation, la suppression de ces noms de domaine ou leur transfert au CNB, chargé de représenter la profession d’avocat, seules mesures susceptibles de satisfaire au but poursuivi ; que le moyen n’est pas fondé;

Cour de Cassation, chambre civil
(Decizia din data de 11 mai 2017, nr. recurs 16-13669, ECLI:FR:CCASS:2017:C100561)

Familia nu a renunțat la trăsăturile sale pregnant tradiționale, dar a început să lase, odată cu înaintarea în secolul al XIX-lea, o mai mare libertate de exprimare cuplului, iar modul în care această libertate s-a manifestat poate fi surprins și în documentele proceselor de răpire care trec prin mâinile judecătorilor și ale domnului.
(…)
Limba română, bogată în nuanțe și în inovații lexicale, care doar aparent sunt lipsite de orice înrudire, a asociat întotdeauna răpirea cu furtul și siluirea, dar și cu seduceea și cu amăgirea cu promisiuni deșarte. (…) Legislația va căuta să lămurească atât caracterul spontan al săvârșirii răpirii, cât și măsura în care femeia a acceptat să fie răpită. (…) Dar forța nu reprezenta singura modalitate de înfrângere a rezistenței feminine, ci poate mai eficient și mai lipsit de pericole era jocul seducerii. Cu vorbe meșteșugite, bărbatul o aborda, o curta și o convingea pe femeie să-i părăsească pe ai săi, pentru a i se alătura într-o aventură a dragostei. Promisiunile erau parte a acestui joc și se refereau, în general, la încheierea unei căsătorii și la traiul dus departe de casa părintească, la care cuplul s-ar fi întors, în final, poate, pentru a obține binecuvântarea.
(…)
Mai trebuie spus că în tradiția populară răpirea era considerată un fapt obișnuit în mediul rural pentru toți bărbații care tânjeau după o fată, dar nu se puteau căsători cu ea din cauză că părinții ei se împotriveau. Motive puteau fi destule: era de neam prost, sărac, lipsit de educație sau, pur și simplu, nu se putea face plăcut. Cu voia ei, fata se lăsa răpită și apoi tot satul afla de fuga lor. Firesc, urma nunta, așteptată și încuviințată acum de părinți, dornici să-și refacă onoarea compromisă și neputându-se împotrivi voinței celor doi tineri. (…) O mare parte din călătorii ce au străbătut spațiul românesc nu au înțeles că răpirea era parte a unei tradiții, adoptată uneori și de comunitățile catolice din Moldova, și, mai mult decât atât, putea fi intermediată de către preot.
(…)
Însă, ca instituție, Biserica nu a rămas impasibilă în fața răpirilor, chiar dacă făceau parte din tradiție, și a căutat necontenit un sprijin pe lângă domnie pentru a le pune capăt. Biserica era conștientă că reprezentanții săi nu se puteau implica într-o răpire fără a fi în mod automat asimilați cu ideea de imoralitate și de inconsecvență față de normele promovate în mod public. De aceea, ierarhilor locali li s-au fixat și atribuțiuni judecătorești, având obligația de a cerceta astfel de pricini, precum și orice alte spețe legate de moralitatea enoriașilor (adulter, curvie, bigamie sau vrăjitorie).
(…)
În rândurile elitei, răpirea, ca soluție de a grăbi sau a impune o căsătorie, era cu mult mai rar întâlnită în secolul al XIX-lea și chiar în secolul al XVIII-lea, fiind văzută și tratată ca un act excepțional. Dintre puținele exemple, cronicile românești au reținut și au comentat îndelung cazul lui Gheorghe Ștefan, care, înainte de a deveni domn al Moldovei (1653-1658), fiind vădut, a răpit-o pe Safta, care mai apoi i-a devenit soție. (…)
Ce spunea legea?
În secolul al XVII-lea, Îndreptarea legii (1652) face pentru prima dată o descrire completă din punct de vedere juridic a răpirii, arătând clar care sunt cele două elemente constitutive care caracterizează acestă infracțiune: luarea cu forța dintr-un loc a femeii și necinstirea ei. (…)
De altfel, același cod de legi hotăra că răpire poate fi considerată doar fapte ale cărei victime erau femeile a căror respectabilitate fusese deja dovedită: femeile necăsătorite, dar care trăiau alături de părinți, care le privegheau; femeile măritate și văduvele, care-și păziseră cinstea și nu lăsaseră loc de necuviințe; călugărițele, aflate sub oblăduirea și supravegherea Bisericii. Din acest punct de vedere nu exista nicio deosebire față de Occidentul medieval. Apartenența și dependența de cineva superior prin gen, statut social și vârstă erau o garanție a înfrânării pornirilor considerate deviante pentru femei. Puternic legat de ideea de păcat, actul răpirii nu era considerat o infracțiune, dacă victimile sale erau prostituatele, femeile cu reputație îndoielnică sau cele ce vagabondau pe străzi și care, nefiind supuse nici unui control, erau predispuse să inițieze sau să accepte diverse propuneri indecente.
(…)
Tatăl, logodnicul sau soțul erau cei care îl chemau în fața instanței pe răpitor, și nu femeia ultragiată. Fiind de inspirație bizantină, legislația românească a introdus și a perpetuat un tipar al răpirii, la care judecătorii se raportau ori de câte ori aveau de soluționat astfel de pricini.
(…)
Sentințele întâlnite în procesele de răpire sunt cedarea averii bărbatului către femeie, în cazul încheierii unei căsătorii, și pedeapsa cu moartea, prin tăierea capului, când răpirea a fost însoțită de agresiunea corporală dovedită. Bineînțeles, cu vremea s-a produs o „îmblânzire” a legii, corpul individului devenind treptat valoros, de la începutul secolului XIX-lea, când pedeapsa cu moartea a fost înlăturată, preferându-se trimiterea delicvenților în închisori speciale din cadrul mânăstirilor (Snagov, Mărgineni, Văcărești). (s.n. – M.M.-B.)

Nicoleta Roman
(Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, ed. Humanitas, 2016, la pp. 124-131)