Cum mi-a venit ideea să scriu Ferma Animalelor (și cum vreau să fie înțeles finalul cărții)

14 decembrie 2017
274 citiri

[Am fost rugat să scriu o prefață la traducerea ucraineană a Fermei Animalelor. Sunt conștient de faptul că scriu pentru cititori despre care nu știu nimic, dar și că, probabil, nici ei nu au avut niciodată nici cea mai mică ocazie să știe ceva despre mine.

În această prefață ei așteaptă cel mai probabil să spun ceva despre felul în care a fost concepută Ferma Animalelor, dar mai întâi aș vrea să spun ceva despre mine și despre experiențele prin care am ajuns la poziția mea politică.

M-am născut în India în 1903 (…).

În 1936 m-am căsătorit. În aproape aceeași săptămână a izbucnit războiul civil în Spania. Soția mea si cu mine voiam amândoi să mergem în Spania și să luptăm pentru guvernul spaniol. Am fost gata în șase luni, imediat ce am terminat cartea pe care o scriam. În Spania, am petrecut aproape șase luni pe frontul Aragon până când, la Huesca, un lunetist fascist m-a împuşcat ȋn gât.

În stadiile incipiente ale războiului, străinii au fost total inconștienți de luptele interioare dintre diferitele partide politice care sprijineau guvernul. Printr-o serie de accidente, m-am alăturat nu Brigăzii Internaționale, precum majoritatea străinilor, ci miliției POUM – adică troțkiștii spanioli.

Astfel, la mijlocul anului 1937, când comuniștii au preluat controlul (sau controlul parțial) al guvernului spaniol și au început să vâneze trotkiștii, amândoi ne-am găsit printre victime. Am fost foarte norocoși să ieșim din Spania în viață și nici măcar să fim arestați o singură dată. Mulți dintre prietenii noștri au fost împușcați, iar alții au petrecut mult timp în închisoare sau pur și simplu au dispărut.

Aceste vânători de oameni din Spania au continuat în același timp cu marile epurări din URSS și au fost un fel de supliment la acestea. În Spania, precum și în Rusia, natura acuzațiilor (și anume, complot cu fasciştii) a fost aceeași, iar în ceea ce privește Spania, am avut toate motivele să cred că acuzațiile erau false. A trăi toate aceste experiențe a fost o lecție practică: m-a învățat cât de ușor propaganda totalitară poate controla opinia oamenilor luminaţi din țările democratice.

Soția mea și cu mine am văzut oameni nevinovați aruncați în închisoare doar pentru că erau suspectați de neortodoxie. Totuși, la întoarcerea noastră în Anglia, am găsit numeroși observatori raţionali și bine informați, crezând cele mai fantastice expuneri de conspirație, trădare și sabotaj pe care presa le-a raportat de la procesele de la Moscova.
(…)
Aşa că, în ultimii zece ani, am fost convins că distrugerea mitului sovietic era esențială dacă doream o renaștere a mișcării socialiste.
La întoarcerea mea din Spania m-am gândit să expun mitul sovietic într-o poveste care ar putea fi ușor înțeleasă de aproape oricine și care ar putea fi ușor tradusă în alte limbi. Cu toate acestea, detaliile efective ale poveştii nu mi-au venit decât după ceva timp când într-o zi (atunci trăiam într-un mic sat) am văzut un băiețel, probabil de zece ani, mănând un cal de căruţă imens de-a lungul unei căi înguste , biciuindu-l ori de câte ori încerca să se întoarcă. Mi-am dat seama că, dacă astfel de animale ar deveni conștiente de puterea lor, nu am avea nici o putere asupra lor, și că oamenii exploatează animalele în același fel în care bogații exploatează proletariatul.
(…)
Nu doresc să comentez lucrarea; dacă nu vorbește de la sine, este un eșec. Dar aș dori să subliniez două aspecte (…) Cel de-al doilea aspect a fost ratat de majoritatea criticilor, probabil pentru că nu l-am evidenţiat suficient. Un număr rezonabil de cititori pot termina cartea cu impresia că se ȋncheie cu reconcilierea completă ȋntre porci şi oameni. Nu aceasta a fost intenția mea; dimpotrivă, am vrut să se încheie pe o notă tare de discordanţă, pentru că am scris-o imediat după Conferința Teherană despre care toată lumea a crezut că a stabilit cele mai bune relații posibile ȋntre URSS și Occident. Eu personal nu credeam că astfel de relații bune ar dura mult; și, după cum au arătat evenimentele, nu m-am înşelat prea mult.traducere de Ursanu Alexandra, s.n. – M.M.-B.]

I have been asked to write a preface to the Ukrainian translation of Animal Farm. I am aware that I write for readers about whom I know nothing, but also that they too have probably never had the slightest opportunity to know anything about me.
In this preface they will most likely expect me to say something of how Animal Farm originated but first I would like to say something about myself and the experience by which I arrived at my political position.
I was born in India in 1903.
(…)
In 1936 I got married. In almost the same week the civil war broke out in Spain. My wife and I both wanted to go to Spain and fight for the Spanish Government. We were ready in six months, as soon as I had finished the book I was writing. In Spain I spent almost six months on the Aragon front until, at Huesca, a Fascist sniper shot me through the throat.
In the early stages of the war foreigners were on the whole unaware of the inner struggles between the various political parties supporting the Government. Through a series of accidents I joined not the International Brigade like the majority of foreigners, but the POUM militia – i.e. the Spanish Trotskysts.
So in the middle of 1937, when the Communists gained control (or partial control) of the Spanish Government and began to hunt down the Trotskyists, we both found ourselves amongst the victims. We were very lucky to get out of Spain alive, and not even to have been arrested once. Many of our friends were shot, and others spent a long time in prison or simply disappeared.
These man-hunts in Spain went on at the same time as the great purges in the USSR and were a sort of supplement to them. In Spain as well as in Russia the nature of the accusations (namely, conspiracy with the Fascists) was the same and as far as the Spain was concerned I had every reason to believe that the accusations were false. To experience all this was a valuable object lesson: it taught me how easily totalitarian propaganda can control the opinion of enlightened people in democratic countries.
My wife and I both saw innocent people being thrown into prison merely because they were suspected of unorthodoxy. Yet on our return to England we found numerous sensible and well-informed observers believing the most fantastic accounts of conspiracy, treachery and sabotage which the press reported from the Moscow trials.
(…)
And so for the past ten years I have been convinced that the destruction of the Soviet myth was essential if we wanted a revival of the Socialist movement.
On my return from Spain I thought of exposing the Soviet myth in a story that could be easily understood by almost anyone and which could be easily translate into other languages. However, the actual details of the story did not come to me for some time until one day (I was then living in a small village). I saw a little boy, perhaps ten years old, driving a huge cart-horse along a narrow path, whipping it whenever it tried to turn. It struck me that if only such animals became aware of their strength we should have no power over them, and that men exploit animals in much the same way as the rich exploit the proletarian.
(…)
I do not wish to comment on the work: if it does not speak for itself, it is a failure. But I should like to emphasise two points. (…) The second point has been missed by most critics, possibly because I did not emphasise it sufficiently. A number of reader may finish the book with the impression that it ends in the complete reconciliation of the pigs and the humans. That was not my intention; on the contrary I meant it to end on a loud note of discord, for I wrote it immediately after the Teheran Conference which everybody thought had established the best possible relations between the USSR and the West. I personally did not believe that such good relations would last long; and as events have shown, I wasn’t far from wrong.

George Orwell
(Preface to the Ukrainian Edition of Animal Farm, March 1947 in Essays, Every Man’s Library, 2002, la pp. 1210-1214)

Mărturisesc că până atunci nu mi-am dat seama că atunci când nu te găsesc vinovat de o acuzație penală, trebuie totuși să plătești propriile cheltuieli de apărare

13 decembrie 2017

I wonder if there exists – indeed I am sure something of the kind must exist – a short and simple textbook from which the ordinary citizen can get a working knowledge of the laws he lives under? Recently I had occasion to refer in this column to the rules governing the selection of juries. No doubt it was very ignorant on my part not to know that juries are picked out on a system that tends to exclude the working class; but evidently thousands of other people did not know it either, and the discovery came as a shock. Every now and again this kind of thing happens. By some chance or other – for instance, by reading the reports of a murder case – one finds out how the law stands on a certain subject, and it is frequently so stupid or so unfair that one would not have believed it if one had not seen it in a black and white.
For instance, I have just been reading the Government White Paper dealing with the confession made by David Ware in the Manchester murder case. Walter Rowland, since hanged, had been convicted of the murder, and Ware afterwards made a confession which Rowland’s counsel attempted to use as evidence at the appeal. After reading the White Paper I have no slightest doubt that the confession was spurious and that it was right to disregard it. But that is not the point. It came out in the appeal proceedings that the judges had no power to hear evidence of that kind. True or false, the confession could not be admitted as evidence. An innovent man might be convicted, the real criminal might make an unmistakeably genuine confession, and the innocent man might still be hanged, unless the Home Secretary chose to intervene. Did you know that this is how the law stands? I certainly didn’t, and the incident shows how rash it is to try to infer what the law would be on any given subject, using common sense as a starting-point.
Here is another instance, but in this case my ignorance is probably less excusable. In a recent cause célèbre, in which the accused was acquitted, it came out that the very heavy costs of the defence were paid by a Sunday paper. I confess that I had not realised until then that when you are found not guilty on a criminal charge, you still have to pay your own costs. I had vaguely imagined that when the Crown is discovered to be in the wrong, it pays up, like the unsuccessful claimant in a civil suit. However, it seems that if you are actually indigent, the Crown will provide you with counsel, but it takes care not to be seriously out of pocket by doing so. In this case, it is stated, the leading counsel briefed by the Sunday paper received about 500 pounds, whereas it briefed by the Crown he would have received less than 20 pounds. Apply that to an ordinary burglary emblezzlement case, where there is not much notoriety to be won, and see what it means to an indigent person’s chance of getting the best possible defence.

George Orwell
(As I Please 78, Tribune, March, 1947 in Essays (ed. J. Carey), Everyman’s Library, 2002, la pp. 1208-1209)

Naționalismul, caracteristicile gândirii sale și închisoarea fără judecată

12 decembrie 2017

[(…)
Prin „naționalism” vreau să spun, în primul rând, obiceiul de a presupune că ființele umane pot fi clasificate ca insectele și că blocuri întregi de milioane sau zeci de milioane de oameni pot fi cu încredere etichetate drept „bune” sau „rele”. În al doilea rând – și acest lucru este mult mai important – vreau să spun obiceiul de a fi identificat cu o singură națiune sau altă unitate, plasându-te dincolo de bine și rău și recunoscând nici o altă datorie decât aceea de a-i promova interesele. Naționalismul nu trebuie confundat cu patriotismul. Ambele cuvinte sunt utilizate în mod obișnuit într-o manieră atât de vagă încât orice definiție este susceptibilă de a fi contestată, dar trebuie să se facă o distincție între ele, deoarece sunt implicate două idei diferite și chiar opuse. Prin „patriotism” vreau să spun devotamentul față de un anumit loc și un mod particular de viață, despre care o persoană crede că este cel mai bun din lume, dar nu dorește să îl impună cu forța asupra altora. Patriotismul este de natură defensivă, atât din punct de vedere militar, cât și cultural. Naționalismul, pe de altă parte, este inseparabil de dorința de putere. Scopul permanent al fiecărui naționalist este să asigure mai multă putere și mai mult prestigiu, nu pentru el însuși, ci pentru națiune sau altă unitate în care a ales să-și scufunde propria individualitate.
(…)
De asemenea, merită să subliniem încă o dată că sentimentul naționalist poate fi pur negativ. Există, de exemplu, troțkiști care au devenit pur și simplu dușmani ai URSS fără a dezvolta o loialitate corespunzătoare față de orice altă unitate. Când cineva înțelege implicațiile acestui fapt, natura a ceea ce vreau să spun prin naționalism devine mult mai clară. Un naționalist este cel care gândește numai, sau în principal, în termeni de prestigiu competitiv. Poate că este un naționalist pozitiv sau negativ, adică poate folosi energia sa mentală fie pentru a-și amplifica, fie pentru a denigra, dar, în orice caz, gândurile lui întotdeauna se îndreaptă spre victorii, înfrângeri, triumfuri și umilințe. El vede istoria, în special istoria contemporană, precum creșterea și declinul nesfârșit al marilor unități de putere și fiecare eveniment care se întâmplă îi pare a fi o demonstrație că partea sa este situată într-o clasă superioară, iar pe orice rival urât îl plasează într-o clasă inferioară.
(…)
Următoarele sunt principalele caracteristici ale gândirii naționaliste:
OBSESIE. Pe cât posibil, nici un naționalist nu gândește, nu vorbește sau nu scrie despre nimic altceva decât superioritatea unității proprii de putere. Este dificil, dacă nu imposibil, pentru orice naționalist să-și ascundă această credință. Cea mai mică slăbiciune a propriei unități sau orice laudă implicită a unei organizații rivale îi umple cu neliniște de care nu poate scăpa decât oferind o replică ascuțită. Dacă unitatea aleasă este o țară actuală, cum ar fi Irlanda sau India, el va pretinde în general superioritate pentru aceasta nu numai în puterea militară și în virtutea politică, ci și în artă, literatură, sport, structura limbii, frumusețea fizică a locuitorilor, și poate chiar în legătură cu climatul, peisajul și gătitul. Naționalistul va arăta o mare sensibilitate în privința unor lucruri precum afișarea corectă a steagurilor, dimensiunea relativă a titlurilor și ordinea în care sunt numite diferite țări.
(…)
INSTABILITATE. Intensitatea cu care acestea se desfășoară nu împiedică transferul loialităților naționaliste. (…) Se constată destul de des că marii lideri naționali sau fondatorii mișcărilor naționaliste nu aparțin chiar țării pe care au glorificat-o. Uneori sunt complet străini, sau mai des provin din zone periferice unde naționalitatea este îndoielnică. Exemple sunt Stalin, Hitler, Napoleon, de Valera, Disraeli, Poincare, Beaverbrook. (…) Comunistul bigot care se transformă în câteva săptămâni sau chiar zile într-un troțist la fel de bigot, este un spectacol comun.
(…)
INDIFERENȚA FAȚĂ DE REALITATE. Toți naționaliștii au puterea de a nu vedea asemănări între seturi de fapte similare. Un britanic Tory va apăra autodeterminarea în Europa și se va opune ei în India, fără nici un sentiment de inconsecvență. Acțiunile sunt considerate bune sau rele, nu pe propriile lor merite, ci în funcție de cine le fac, și nu există aproape nici un fel de indignare față de – tortură, folosirea ostaticilor, munca forțată, deportarea în masă, închisoarea fără judecată, falsul, asasinarea , bombardarea civililor – care să nu își schimbe culoarea morală atunci când ele sunt comise de partea „noastră”. Liberalul News Chronicle a publicat, ca exemplu de barbaritate șocantă, fotografii ale rușilor spânzurați de germani, iar apoi un an sau doi mai târziu a publicat cu aprobare caldă aproape exact aceleași fotografii dar cu germani spânzurați de ruși. (…) Naționalistul nu numai că nu dezaprobă atrocitățile comise de propria sa parte, dar are o capacitate remarcabilă de a nu auzi nici măcar despre ele. (…) Și cei care sunt cei mai buni în denunțarea lagărelor de concentrare din Germania sunt adesea ignoranți sau doar puțin conștienți de faptul că există și lagăre de concentrare în Rusia. (…) Mulți englezi nu au auzit aproape nimic despre exterminarea evreilor germani și polonezi în timpul războiului actual. Propriul lor antisemitism a făcut ca această crimă vastă să le plece din conștiință. În gândirea naționalistă există fapte care sunt adevărate și neadevărate, cunoscute și necunoscute. Un fapt cunoscut poate fi atât de insuportabil încât este în mod obișnuit înlăturat și nu are voie să intre în procese logice de gândire, sau pe de altă parte poate intra în orice calcul și niciodată nu poate fi admis ca un fapt, nici măcar în propria minte. Fiecare naționalist este bântuit de convingerea că trecutul poate fi modificat. El petrece o parte din timpul său într-o lume fantastică în care lucrurile se întâmplă așa cum ar trebui – în care, de exemplu, Armada spaniolă a fost un succes sau Revoluția Rusă a fost zdrobită în 1918 – și el va transfera fragmente din această lume în istoria din cărți ori de câte ori este posibil. O mare parte din scrierea propagandistică a timpului nostru este un fals ordinar. Faptele materiale sunt suprimate, datele modificate, citatele eliminate din contextul lor și elaborate astfel încât să își schimbe sensul. Evenimente despre care se simte că nu ar fi trebuit să se fi întâmplat, sunt lăsate neconsemnate și în cele din urmă negate. (…) Indiferența față de adevărul obiectiv este încurajată prin izolarea unei părți a lumii de o alta, ceea ce face mai dificil și mai greu să se descopere ceea ce se întâmplă de fapt. (…) Unii naționaliști nu sunt departe de schizofrenie, trăind destul de fericiți în mijlocul viselor de putere și de cucerire care nu au nicio legătură cu lumea fizică.]
(…)
By ‘nationalism’ I mean first of all the habit of assuming that human beings can be classified like insects and that whole blocks of millions or tens of millions of people can be confidently labelled ‘good’ or ‘bad’. But secondly – and this is much more important – I mean the habit of identifying oneself with a single nation or other unit, placing it beyond good and evil and recognizing no other duty than that of advancing its interests. Nationalism is not to be confused with patriotism. Both words are normally used in so vague a way that any definition is liable to be challenged, but one must draw a distinction between them, since two different and even opposing ideas are involved. By ‘patriotism’ I mean devotion to a particular place and a particular way of life, which one believes to be the best in the world but has no wish to force upon other people. Patriotism is of its nature defensive, both militarily and culturally. Nationalism, on the other hand, is inseparable from the desire to power. The abiding purpose of every nationalist is to secure more power and more prestige, not for himself but for the nation or other unit in which he has chosen to sink his own individuality.
(…)
It is also worth emphasizing once again that nationalist feeling can be purely negative. There are, for example, Trotskyists who have become simply the enemies of the U.S.S.R. without developing a corresponding loyalty to any other unit. When one grasps the implications of this, the nature of what I mean by nationalism becomes a good deal clearer. A nationalist is one who thinks solely, or mainly, in terms of competitive prestige. He may be a positive or a negative nationalist – that is, he may use his mental energy either in boosting or in denigrating – but at any rate his thoughts always turn on victories, defeats, triumphs and humiliations. He sees history, especially contemporary history, as the endless rise and decline of great power units, and every event that happens seems to him a demonstration that his own side is on the up grade and some hated rival on the down grade.
(…)
The following are the principal characteristics of nationalist thought: –
OBSESSION. As nearly as possible, no nationalist ever thinks, talks or writes about anything except the superiority of his own power unit. It is difficult if not impossible for any nationalist to conceal his allegiance. The smallest slur upon his own unit, or any implied praise of a rival organization, fills him with uneasiness which can only relieve by making some sharp retort. If the chosen unit is an actual country, such as Ireland or India, he will generally claim superiority for it not only in military power and political virtue, but in art, literature, sport, the structure of the language, the physical beauty of the inhabitants, and perhaps even the climate, scenery and cooking. He will show great sensitiveness about such things as the correct display of flags, relative size of headlines and the order in which different countries are named.
(…)
INSTABILITY. The intensity with which they are held does not prevent nationalist loyalties from being transferable. (…) One quite commonly finds that great national leaders, or the founders of nationalist movements, do not even belong to the country they have glorified. Sometimes they are outright foreigners, or more often they come from peripheral areas where nationality is doubtful. Examples are Stalin, Hitler, Napoleon, de Valera, Disraeli, Poincare, Beaverbrook. (…) The bigoted Communist who changes in a space of weeks, or even days, into an equally bigoted Trotskyist is a common spectacle.
(…)
INDIFFERENCE TO REALITY. All nationalists have the power of not seeing resemblances between similar sets of facts. A British Tory will defend self-determination in Europe and oppose it in India with no feeling of inconsistency. Actions are held to be good or bad, not on their own merits but according to who does them, and there is almost no kind of outrage – torture, the use of hostages, forced labour, mass deportations, imprisonment without trial, forgery, assassination, the bombing of civilians – which does not change its moral colour when it is committed by ‘our’ side. The Liberal News Chronicle published, as an example of shocking barbarity, photographs of Russians hanged by the Germans, and then a year or two later published with warm approval almost exactly similar photographs of Germans hanged by the Russians. (…) The nationalist not only does not disapprove of atrocities committed by his own side, but has the remarkable capacity for not even hearing about them. (…) And those who are loudest in denouncing the German concentration camps are often quite unaware, or only dimly aware, that there are also concentration camps in Russia. (…) Many English people have heard almost nothing about the extermination of German and Polish Jews during the present war. Their own anti-Semitism has caused this vast crime to bounce off their consciousness. In nationalist thought there are facts which are both true and untrue, known and unknown. A known fact may be so unbearable that it is habitually pushed aside and not allowed to enter into logical processes, or on the other hand it may enter into every calculation and yet never be admitted as a fact, even in one’s own mind.
Every nationalist is haunted by the belief that the past can be altered. He spends part of his time in a fantasy world in which things happen as they should – in which, for example, the Spanish Armada was a success or the Russian Revolution was crushed in 1918 – and he will transfer fragments of this world to the history books whenever possible. Much of the propagandist writing of our time amounts to plain forgery. Material facts are suppressed, dates altered, quotations removed from their context and doctored so as to change their meaning. Events which, it is felt, ought not to have happened are left unmentioned and ultimately denied. (…) Indifference to objective truth is encouraged by the sealing off one part of the world from another, which makes it harder and harder to discover what is actually happening. (…) Some nationalists are not far from schizophrenia, living quite happily amid dreams of power and conquest which have no connection with the physical world.

George Orwell
(Notes on Nationalism, October 1945 în Essays (ed. J. Carey), Everyman’s Library, New York, London, Toronto, 2002, la pp. 865-875)

Asistăm, în mod evident, la o veritabilă revoluție juridică

11 decembrie 2017

8. Au terme de ce rapide panorama du statut de la garde à vue d’aujourd’hui, on peut faire les remarques suivantes.

1) La hiérarchie des sources du droit est bousculée. C’est maintenant la jurisprudence (et avant tout celle de Strasbourg) qui inspire le législateur. Le temps n’est plus où le juge se contentait d’interpreter la loi et encore ne l’interpretat-il qu’en en respectant scrupuleusement la lettre ou l’esprit et l’on parlait d’intepretation stricte et plus généralement, la loi s’imposait face à une jurisprudence contraire, quitte à la briser. On assiste évidemment à une veritable révolution juridique que n’auraient pas imaginée nos devanciers des XIX et meme XXe siecles, du moins dans la grande majorité des décennies de ce dernier. Disons que l’on est parvenu aujourd’hui à une sorte de pluralisme des sources avec une priorité en faveur de la jurisprudence.(s.n. – M.M.-B.)
(…)

Jean Pradel
(De l’influence des ‘Grandes Cours’ sur le statut de la garde à vue ou de la supériorité de la jurisprudence sur la loi în Droit répressif au pluriel: droit interne, droit international, droit européen, droits de l’homme. Liber amicorum en l’honneur de Renée Koering – Joulin, Nemesis, Bruxelles, 2014, la p. 632)

Oricum, statul nu este obligat să asigure o egalitate absolută de arme

11 decembrie 2017

98. După cum am arătat deja, normele care guvernează asistența juridică sunt relativ independente de cele care guvernează aplicarea TVA‑ului serviciilor prestate de avocați. Cu toate acestea, statele membre pot utiliza asistența juridică pentru a compensa inegalitatea de arme și pot fi obligate să procedeze astfel în anumite situații (de exemplu în cauza McDonald’s Two). Dar jurisprudența Curții de la Strasbourg nu poate fi interpretată, în opinia noastră, în sensul că impune statelor membre să nu aplice o taxă de 21 % care poate fi recuperată doar de unii dintre justițiabili.

99. Mai mult, considerăm că, deși o diferență maximă de cost de 121:100 generează, într‑adevăr, dezavantaje pentru un justițiabil în raport cu adversarul său, ea nu încalcă însăși esența dreptului de acces la justiție. Oricum, statul nu este obligat să asigure o egalitate absolută de arme.

100. Observăm de asemenea că este probabil ca inegalitatea efectivă de arme să fie condiționată de alți factori, în special de diferențele dintre raporturile cost/eficiență oferite de diferiți avocați și dintre resursele financiare globale ale fiecărei părți. De exemplu, dacă un consumator bogat este în litigiu cu un comerciant care are dificultăți financiare, este puțin probabil ca faptul că acest comerciant poate să deducă TVA‑ul pentru onorariile avocatului său să îi confere un avantaj în raport cu consumatorul dacă nu poate să aibă un avocat la fel de bun precum cel care îl reprezintă pe adversarul său. Dimpotrivă, dacă un om de rând se luptă cu o multinațională gigantică nemiloasă, faptul că multinaționala poate să deducă TVA‑ul pentru onorariile avocaților externi este puțin probabil să fie aspectul decisiv în această evidentă inegalitate de arme.(s.n. -M.M.-B.)

Eleanor Sharpston
(Concluziile prezentate la data de 10 martie 2016, C-543/14, EU:C:2016:157)

Pentru a combate argumentul Guvernului, Curtea Europeană trimite (ex officio) la o altă hotărâre disponibilă pe portalul ÎCCJ

8 decembrie 2017

Puisque la Cour peut se référer à des informations disponibles sur des sites officiels des Etats defendeurs pour connaitre le droit national, cette situation laisse envisager la possibilité d’une inégalité de traiement numérique des Etats et, par ricochet, des requérants. En effet, les informations disponibles ne sont pas toujours favorables à l’Etat défendeur et, plus un Etat aura développe l’acces au droit par l’internet, plus il court le risque que la Cour trouve sur la toile un élément de droit national à lui opposer. Il y a ici une transparence du droit interne applicable et de son interpretation par les juridictions nationales qui peut ‘jouer’ contre le gouvernement defendeur et en faveur des auteurs des requetes visant cet Etat.
C’est ainsi que, dans l’affaire Samoilă et Cionca c. Roumanie, pour écarter l’arrêt de la Cour supreme avancé par le gouvernement defendeur pour defendre sa cause, la Cour européenne oppose un autre arrêt de cette meme juridiction en soulignant qu’il s’agit d’une information disponible sur le portail d’internet de cette dernière (cu trimitere la paragr. 40 din Samoilă și Cionca).

Sandrine Turgis
(Strasbourg à l’ère du numérique: la pratique développée par la Cour européenne des droits de l’homme autour de l’accès au droit par internet, Rev. trim. dr. h. 95/2013, la p. 787)

Eroarea „Apelul la emoție” („think of the children!”)

8 decembrie 2017

[Apelul la emoție

Propunătorul A argumentează pentru sau împotriva concluziei P invocând efectele emoționale ale lui P.

Argumentarea în susținerea unei idei se face  mai degrabă prin apelul la emoțiile publicului, decât prin abordarea faptelor aflate în discuție.

Exemplu:

Reducerea ajutoarelor sociale este o măsură crudă. Prin urmare, nu ar trebui să reducem ajutoarele sociale!

Real-Life Exemplu

De fiecare dată când auziți fraza „gândește-te la copii!” sau o variație a acesteia, puteți fi siguri că această eroare stă să apară. Susținătorii Propunerii 8 a Statului California de exemplu, sau ai Legii din 2011 privind protecția copiilor în fața pornografiei de pe internet (care obligă furnizorii de servicii de Internet să păstreze adresele IP ale utilizatorilor și să permită guvernului să acceseze aceste informații la cerere) fac apeluri de acest tip.
Efectul acestei retorici este acela de a face imposibilă oferirea unui răspuns rațional: „vă opuneți acestui proiect de lege? Ce fel de monstru sunteti ?!’.

Eroarea

Nu este nici o problemă să apelați la emoție pentru a atinge un scop pragmatic (adică pentru a vă motiva publicul să facă ceva) – avem nevoie adesea de un astfel de apel în inimile noastre pentru a ne da impulsul de a acționa.
Greșeala apare atunci când apelul la emoție este folosit în locul unui argument. Faptele unei probleme dezbătute pot fi înspăimântătoare, dezgustătoare, înfuriante: dar ele sunt totuși faptele, indiferent de ce simte cineva în legătură cu ele.

Replica (pe care o puteți da pentru a depăși eroarea adversarului -n.n.)

Argumentarea împotriva acestei erori poate fi riscantă: dacă adversarul a mobilizat cu succes emoțiile auditorului, publicul ar putea avea deja o prejudecată formată împotriva faptului că trebuie să ia în considerare faptele. În aceste condiții, chiar dacă pur și simplu prezentați faptele într-o manieră rațională și obiectivă, aveți riscul de a vă arăta cu inimă rece și nepoliticos. Un răspuns mai bun poate fi să vă sprijiniți propriile argumente cu apeluri alternative la emoție. Deci, dacă puteți argumenta că ideea/acțiunea oponentului dvs. ar opri într-adevăr anumite suferințe, dar propria dvs. acțiune va împiedica și mai multe suferințe, atunci puteți face un apel la emoție și dvs: nu vă interesează despre suferința care poate fi prevenită în plus în situația acestui grup suplimentar de oameni?!

Semnificaţie

Această eroare este forma generică față de care alte apeluri la emoție – Apelul la frică, Apelul la milă – sunt subspecii. Eroarea este identică în toate acestei cazuri: propunătorul încearcă să-și argumenteze ideea/acțiunea nu prin invocarea faptelor, ci prin puterea reacțiilor emoționale ale lui și ale altora față de aceste fapte. Motivul pentru care ne aflăm în prezența unei erori este același: sentimentele mele despre faptele aflate în discuție sunt pur și simplu irelevante atunci când vine vorba să stabilim dacă  faptele sunt false sau adevărate.
(…) – s.n. -M.M.-B.]

Appel to Emotion

Proponent A argues for or against conclusion P by invoking the emotional effects of P.

Arguing for the conclusion of an argument by appealing to the emotions of the audience, rather than addressing the matter at hand.

Example:

‘Reducing welfare payments is cruel. Hence, we should not reduce welfare payments!’

Real-Life Example

Any time you hear the phrase ‘think of the children!’ or a variation on it, you can be sure that this fallacy is lurking. Advocates of California’s Proposition 8, for instance, or the Protecting Children from Internet Pornographers Act of 2011 (which required Internet Service Providers to retain user IP addresses, and enable the government to access that information on demand) would make appeals of this nature. The effect of this rhetoric was to make a rational response impossible: ‘you oppose this bill? What sort of monster are you?!’.

The Mistake

There is no problem with appealing to emotion in pursuit of a pragmatic-end (i.e. to motivte your audience to do something) – we frequently need that tug on our heartstrings to goad us into action. The mistake arises when the appeal to emotion is used in lieu of an argument. The facts of the matter may be frightening, disgusting, enraging: but they are still the facts, regardless of how one feels.

The Comeback

Arguing against this move can be risky: if you opponent has succesfully mobilized the audience’s emotions, that audience might be prejudiced against considering the facts at all. Under these circumstances, even if you simply put forward the facts of the matter in a rational and objective manner, you run the risk of appearing cold-hearted and callous. The better response may be to buttress your own arguments with alternative appeals to emotion So, if you can argue that your opponent’s course of action would indeed stop some suffering, but your own course of action will prevent even more suffering, then you can make an emotional appeal yourself: doesn’t your opponent care about the preventable suffering of these additional people?

Significance

This fallacy is the generic form of which other appeals to emotion – the Appeal to Fear, the Appeal to Pity – are subspecies. The fallacy is identical in all cases: the proponent tries to argue his case not by appeal to the facts, but on the strength of his and others’ emotional reactions to the facts. It is a fallacy for the very same reason: my feelings about the facts of the matter are simply irrelevant when it comes to their truth or falsity.
(…)

Michael Withey
(Mastering Logical Fallacies, Zephyros Press, Berkeley, California, 2016, la pp. 53-54)

Încercarea de a transforma această speranță într-o realitate juridică este esența contribuției lui René Cassin

7 decembrie 2017

[Construirea drepturilor omului este o lucrare fără de sfârșit. Dar nu ar trebui să se creadă că aceste construcții sunt doar casteluri de nisip. În ciuda tuturor încălcărilor actuale, masive, chiar suicidale, nimeni nu poate pretinde că Omenirea nu a făcut niciun progres de la începuturile sale.
Dar progresul rămâne lent și dificil, deoarece acesta este de multe ori activitatea unor indivizi izolați, împotriva cărora se luptă, și care, cu toate acestea, persistă în construcție sau reconstrucție, încet, cu răbdare, de-a lungul unei vieți întregi în contra altora care doresc să-l anihileze, fără urme de îndoială, fără milă, într-un instant.
René Cassin era de calibrul acestor constructori. Avea răbdare și încăpățânare. Singurul statut pe care l-a revendit cu adevărat, cu mândrie, era cel de profesor. El a avut convingerea fermă că numai prin educație oamenii pot avansa, iar în această sarcină nu trebuie să-și acorde deloc răgaz, pentru că totul se află într-un continuu început, copil cu copil, om cu om.
Educația este singura armă pe care civilizația a inventat-o ​​pentru a lupta eficient împotriva barbarismului. Cuvântul contra violenței. Și în cele mai grave momente de tragedie, mereu speranța de a învinge. Încercarea de a transforma această speranță într-o realitate juridică este esența contribuției lui René Cassin, în special în cadrul redactării Declarației Universale.]

Construire les droits de l’homme est un œuvre sans fin. Mais il ne faudrait par croire que ces constructions ne sont que châteaux de sable. Malgré toutes les violations actuelles, massives encore, suicidaires même, nul ne saurait prétendre que l’Humanité n’a fait aucun progrès depuis les origines.
Mais ces progrès demeurent lents et difficiles, car ils sont très souvent le fait d’individus isolés, combattus, qui s’acharnent pourtant à construire ou à reconstruire, lentement, patiemment, durant des vies entières, ce que d’autres s’entendent à anéantir, sans états d’âme, sans pitié, en quelques brefs instants.
René Cassin était de la trempe des batisseurs. Il en avait la patience et l’opiniâtreté. Le seul statut qu’il ait vraiment revendiqué, hautement, fièrement, fut celui d’enseignant. Il avait la ferme conviction que c’etait uniquement par l’éducation que les hommes pouvaient progresser, et que, dans cette tâche, il ne devait y avoir aucun repit, car tout est toujours à recommencer, enfant par enfant, homme par homme.
L’éducation est la seule arme que la civilisation ait inventée pour lutter efficacement contre la barbarie. La parole contre la violence. Et dans les pires moments de tragédie, toujours l’espoir de gagner. Avoir tenté de transformer cet espoir en réalité juridique constitue l’essentiel de l’apport de René Cassin, en particuliers lors de la rédaction de la Déclaration universelle. (s.n. – M.M.-B.)

Javier Pérez de Cuéllar
(Prefața la René Cassin – Père de la Déclaration universelle des droits de l’homme (autor Marc Agi), Perrin, 1998)

Cele trei reguli pe care un avocat trebuie să le aplice atunci când un martor spune că nu-și mai amintește

5 decembrie 2017

Cox also examines the case where the witness chooses not to answer saying that he does not remember, though the advocate is aware that he could tell him a great deal, if he pleased, but has reasons for forgetting. To conquer such a witness, Cox says, the advocate needs as much patience as art.
He sets out three rules: ‘The first rule is to keep your temper; the second, to be as resolute as himself; the third, to discover his weak place: every person has some weak point, through which he is accessible’.

Subsequently, he explains these rules: If the advocate betrays the slightest want of temper, the witness will have the advantage of him for he will enlist his pride in defence of his determination. If he shows him that he is resolved to have an answer, he will shake him ‘by the influence which the strong Will always obtains over the weaker one and by that wonder power which PERSISTENCY NEVER FAILS TO EXERCISE’ (scrierea cu litere de tipar aparține autorului-n.n.). Lastly, the find out his weaknesses, the advocate must „PERUSE HIS CHARACTER” by the art which, it is assumed, he has cultivated – ‘THE ART OF READING THE MIND IN THE FACE”.
According to Cox, the surest method to make the witness speak is to be SMILING AND JOCOSE.
If this method fails, Cox suggests another method. The advocate must procure from the witness an admission of so much THAT HE CANNOT HELP TELLING THE WHOLE. Cox then explains in detail this method.

G. A. Serghides
(On the art of Cross-Examination, Nicosia, 2009, la pp. 162-163)

Eroarea logică Reductio ad Hitlerum, dezbaterile online și legile antifumat (printre altele)

3 decembrie 2017

Reductio ad Hitlerum

[Respingerea argumentului avansat de oponent pe motiv că Hitler (sau altă figură diavolească) a crezut în el; sau că politica pe care oponentul o susține a fost susținută și de cel de-al Treilea Reich.

Exemplu

Ești vegetarian? Nu știi că Hitler a fost un vegetarian !?

Real-Life Exemplu

Există atât de multe exemple ale acestei erori încât unul este mai degrabă răsfățat atunci când trebuie să aleagă. Liberalismul, socialismul, controlul armelor, ecologismul, familia tradițională, legile antifumat, regimurile de exerciții: toate au fost legate de al Treilea Reich. (…)

Greșeala

Acesta este un exemplu al lui Ad Hominem: Vina prin asociere (vezi p. 20) și este la fel de rizibil ca orice alt exemplu al acestei erori. Un argument nu este neapărat greșit doar pentru că oamenii răi cred în el; această regulă este valabilă chiar și atunci când persoana rea este Hitler însuși. La urma urmei, (…) nu trebuie să ne abținem de la a construi autostrăzi doar pentru că și Hitler a construit autostrăzi.

Replica (pe care o puteți oferi când dați peste o astfel de eroare – n.n.)

Această eroare admite o revenire rapidă și ușoară: pur și simplu subliniați că argumentul oponentului dvs. este irelevant. Faptele nu devin false doar pentru că și cineva rău crede în ele; un argument nu este invalidat doar pentru că Hitler a crezut în el. Ați putea apoi să subliniați că Hitler a crezut că Pământul se învârte în jurul Soarelui: adversarul tău vrea să respingă această afirmație pe motiv că Hitler credea în ea?

Semnificaţie

Numele erorii a fost inventat de filosoful politic Leo Strauss, într-un articol publicat în 1951 în Măsura: Un jurnal critic.

Această eroare este atât de comună în dezbaterile online încât a căpătat denumirea de „Regula lui Godwin”, după academicianul Mike Godwin, care a afirmat că

Cu cât o discuție online în contradictoriu se dezvoltă mai mult, cu atât probabilitatea unei menționări a naziștilor și a lui Hitler se apropie de 1.

Corolarul este că prima persoană care menționează pe Hitler sau naziștii, a pierdut automat dezbaterea.]

Dismissing your opponent’s position on the grounds that Hitler (or some other evil figure) believed in it; or that the policy he advocates was also advocated by the Third Reich.

Example

You’re a vegetarian? Don’t you know Hitler was a vegetarian!?

Real-Life Example

There are so many examples of this that one is rather spoiled for choice. Liberalism, socialism, gun control, enviromentalism, the traditional family, anti-smoking las, exercise regimes: all have been linked to the Third Reich. (…)

The Mistake

This is an instance of Ad Hominem: Guilt by Association (see p. 20), and is as risible as any other example of that fallacy. An argument isn’t necessarily wrong just because evil people happen to believe in it; this rule holds even if the evil person in question is Hitler himself. After all, (…) we shouldn’t refrain from building highways just because Hitler also did so.

The Comeback

This fallacy admits of a quick and easy comeback: simply point out that your opponent’s argument is irrelevant. Facts are not rendered false just because someone evil also believes in them; an argument isn’t rendered invalid just because Hitler believed in it. You could then point out that Hitler believed that the Earth goes round the sun: does your opponent want to reject that proposition, on the grounds that Hitler believed in it?

Significance

The name of the fallacy was coined by the political philosopher Leo Strauss, in an article published in 1951 in Measure: A critical Journal.

This fallacy is so common in online debates that it has earned the sobriquet ‘Godwin’s Law’, after the academic Mike Godwin, who asserted that

As an online discussion grows longer, the probability of a comparison involving Nazis or Hitler approaches 1.

The corollary here is that the first person to mention Hitler or the Nazis has automatically lost the debate.
(…)

Michael Withey
(Mastering Logical Fallacies, Zephyros Press, Berkeley, California, 2016, la pp. 169-170)