Nu există în legislația noastră prevederi clare cu privire la sfera de întindere a secretului profesional al avocatului

29 iunie 2017
304 citiri

Nu există în legislația noastră prevederi clare cu privire la sfera de întindere a secretului profesional al avocatului, dar, așa cum vom arăta în continuare, sunt unele norme legale care obligă avocatul să raporteze anumite tranzacții suspecte de spălare de bani sau terorism.

Cristinel Ghigheci
(Etica profesiilor juridice, ed. Hamangiu, București, 2017, la p. 388)

Credința într-o lume justă este una dintre cele mai amăgitoare caracteristici ale creierului uman

28 iunie 2017

From psychologists we learn that „the ‘belief’ in a fair world is one of the most basic and also one of the most fundamentally deluded characteristics of the human brain”. This desire for justice is so strong that victims of justice, unless they are masochists who enjoy their suffering, will protect their faith in a just world by either denying or minimizing the unfairness they have experienced, or by believing that „these injustices are en route to being amended, or that they are counterbalanced by greater benefits or that they are inevitable” or by seeing themselves as the sources of all the problems that may have caused it.
In other words, victims recode their experience as tragedy that, at best, offers a somber reconciliation, and they resign themselves to the condition in which they live and labor. Or they recast the injustice they experienced as comedy that holds out hope for the temporary triumph of humans over their world and the prospect of temporary reconciliation and harmony. Or, in a move of self-victimization, they simply replace the lead player of the tragic plot.
By the same token, witnesses of injustice, unless they are cynics who do not mind inhabiting an exploitative social order, uphold their hope in a just world by means of narratives told from a normative point of view, emplotting reality as romance and thus transcending the world of nasty experiences. Such a view allows narrators to confront the facts of a „bad reality,” where individuals are abused, groups discriminated against, and their basic needs neglected, with the counterfactual force of stories they find encapsulated in legal norms or principles of justice, prominently embodied in human rights law. They change the register from tragedy (or sometimes comedy) to a romantic plot, and invoke „salvation descend[ing] on the bruised [human] spirit” by presenting human rights as redeeming insights and instruments to overcome the evil.
Human rights law has made an astounding career as a globally available vocabulary and narrative for either scandalous abuses of power and miserable living conditions or a vision of a better world – a world where rights guarantee that conflicts are solved in a civil way, trials are fair, children grow up not suffering from privation, women receive equal pay, the police don’t profile racially, persons with disabilities participate fully in all spheres of life, and even in the interests of future generations command adequate concern and respect. Reading human rights as a drama of redemption or occasional reconciliation draws its liberating appeal from the widespread view that these rights are inventions of reason and justice and therefore very much incarnate the good and offer the last resort in an evil world. (s.n. – M.M.-B)

Günter Frankenberg
(Human rights and the belief in a just world, I CON, vol. 12, no. 1, 2014, pp. 35-60, la p. 35, 36 si 37)

„Om de paie” (și frauda fiscală)

26 iunie 2017

Frauda numită „a operatorului lipsă”

31. Trebuie să se admită că sistemul de TVA este destul de complex. Această complexitate prezintă avantaje – impozitarea tuturor bunurilor și serviciilor, perfecta neutralitate a taxei pentru întreprinderi și o relativă facilitate de recuperare pentru autoritățile fiscale, întrucât persoanele impozabile însele sunt cele care realizează cea mai mare parte a muncii. Cu toate acestea, funcționarea corectă a acestui sistem necesită buna‑credință a participanților. Astfel, reversul medaliei privește faptul că complexitatea acestui sistem facilitează o fraudă întemeiată pe utilizarea propriilor mecanisme.

32. Printre tipurile de fraudă întemeiată pe mecanismele privind TVA‑ul, unul dintre cele mai curente este frauda numită „a operatorului lipsă” (potrivit expresiei în limba engleză „missing trader”). Modul său de operare a fost descris în numeroase rânduri(10), însă, pentru buna înțelegere a prezentelor concluzii, ne pare util să amintim principalele caracteristici ale acestuia.

33. La originea unei fraude figurează adeseori o livrare intracomunitară. Sistemul de impozitare a schimburilor comerciale dintre statele membre introdus în capitolul XVIa din A șasea directivă este deosebit de propice pentru fraudă, întrucât permite să se efectueze o livrare scutită, dar care dă naștere dreptului de deducere, fără a îndeplini formalitățile complexe aferente, de exemplu, exportului. Operatorul 1 efectuează, așadar, o livrare din statul membru A către statul membru B. El nu trebuie să plătească niciun fel de taxe administrației fiscale din statul A, întrucât livrarea intracomunitară este scutită. În schimb, el are dreptul la deducerea taxei plătite în amonte cu privire la aceleași mărfuri. Operatorul respectiv poate deduce această taxă din taxa pe care va trebui să o plătească pentru alte operațiuni sau poate să solicite rambursarea ei.

34. În statul membru B, operatorul 2 efectuează o achiziție intracomunitară. Aceasta este impozitată la rata în vigoare în statul B, dar taxa menționată poate fi dedusă imediat. În practică, în caz de fraudă, această achiziție nici nu va fi declarată. Operatorul 2 revinde aceeași marfă unui operator 3 în același stat membru. Întrucât această operațiune este impozitată, operatorul 2 facturează operatorului 3 prețul la care se adaugă TVA‑ul și apoi, contrar a ceea ce ar fi trebuit să facă, nu plătește această taxă la administrația fiscală, ci o încasează și dispare. Acesta este, așadar, operatorul lipsă. În mod normal, marfa continuă să circule între mai mulți operatori pentru a disimula mai bine frauda autorităților fiscale și apoi este vândută pe piața neagră fără TVA sau legal, însă la un preț redus. Marfa poate de asemenea face obiectul unei alte livrări intracomunitare sau poate să fie exportată către o țară terță. Această din urmă revânzare trebuie să permită organizatorilor fraudei să nu plătească în final niciun fel de TVA sau o sumă foarte scăzută. Aceeași marfă poate reveni de asemenea către operatorul 1, care o va introduce din nou în circuit. Se vorbește în acest caz despre o „fraudă carusel”.

35. Acest tip de fraudă poate privi diverse categorii de bunuri. Cu toate acestea, mărfuri precum piesele de calculator sau telefoanele mobile sunt bunuri preferate de persoanele care săvârșesc fraude, întrucât prezintă o valoare unitară mare și sunt ușor de transportat.

36. Dificultatea de a preveni și de a combate acest tip de fraudă constă în faptul că toate operațiunile din circuit sunt legale și efectuate cu respectarea obligațiilor fiscale. De altfel, anumiți operatori din lanțul de livrări pot chiar să nu conștientizeze că iau parte la o fraudă și să acționeze cu bună‑credință. Numai operatorul lipsă este cel care săvârșește o fraudă propriu‑zisă, prin faptul că nu plătește taxa datorată la administrația fiscală. Cel mai adesea totuși, acest operator fie acționează sub acoperirea numărului de înregistrare în scopuri de TVA al unei alte întreprinderi, care nu cunosc acest lucru, fie se prezintă sub forma unei societăți constituite în numele unui „om de paie”, în general o persoană dintr‑un mediu defavorizat care a consimțit la utilizarea identității sale fără a‑și da seama de consecințele gestului său. După fraudă, organizatorii acesteia dispar și autoritățile fiscale se regăsesc în fața unei persoane lipsite de orice patrimoniu, incapabilă să își asume orice răspundere financiară.

37. Acest tip de fraudă nu trebuie privit ca un lanț de livrări „normal”, în care s‑ar fi introdus o persoană care fraudează ce s‑a limitat să omită să plătească taxa datorată la administrația fiscală. Chiar dacă se întâmplă să fie utilizate întreprinderi normale, cu asentimentul acestora sau fără știrea lor, în calitate de verigi ale lanțului de livrări, întreaga operațiune este o activitate organizată exclusiv în scopul săvârșirii fraudei fiscale. Autoritatea fiscală nu este singura victimă a procesului. Întrucât este vorba despre operațiuni comerciale realizate exclusiv în scopul săvârșirii fraudei și TVA‑ul este eludat, avantajul persoanelor care fraudează nu provine din marja de profit, ci chiar din fraudă. Acestea își pot permite în acest caz să practice prețuri cu mult sub cele de pe piață, ceea ce poate aduce prejudicii operatorilor economici cinstiți. În cazuri extreme, pe o anumită piață, activitatea economică legală poate deveni imposibilă din cauza lipsei rentabilității acesteia, cauzată de prețurile reduse ca urmare a fraudei. În plus, frauda fiscală are legătură adesea cu alte acte condamnabile, precum contrafacerea.

38. Potrivit autorităților olandeze, operațiunile în discuție în cauza principală fac parte dintr‑o fraudă de tipul „operatorului lipsă”. Prin urmare, întrebările preliminare trebuie analizate ținând seama de caracteristicile acestui tip de fraudă amintite mai sus. (s.n. – M.M.-B.)

MACIEJ SZPUNAR
(Concluziile prezentate în C-131/13)

Spălarea banilor a făcut obiectul unei definiții cuprinse într-o directivă adoptată în 1991

25 iunie 2017

L’action législative des institutions communautaires dans le domaine pénal sur le fondement des competences qu’elles détiennent en vertu du traité CE est demeurée, jusqu’à ce jour, relativement marginale.
L’objectif initial visant à instaurer un marché unique, notamment dans le domaine des services financiers, a toutefois, à quelques rares occasions, conduit le législateur communautaire à définir, au niveau communautaire, des comportements qui, en droit national, sont susceptibles de relever du champ des infractions pénales. L’exemple le plus connu, a cet égard, est probablement le blanchiment d’argent, lequel a fait l’objet d’une définition communautaire dans une directive adoptée des 1991, en vertu de laquelle il doit être interdit par les Etats membres. (s.n. – M.M.-B.)

Marc Jaeger
(Les rapports entre le droit communautaire et le droit pénal: l’institution d’une communauté de droit, Revue de droit pénal et de criminologie, décembre 2004, la pp. 1116-1117)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului – un legitimizat garantor al Convenției

24 iunie 2017

24. However, the inherent deformalisation of European human rights law is not a synonym of nihilist dissolution of legality, and there is a very fundamental reason for this. In the Council of Europe’s legal order, State consent is framed within the context of a cosmopolitan perspective of the universality of human rights and a dialogic understanding of the common heritage of values of European societies.
25. In the Council of Europe, the recognition rule is no more a Lotus-type[47], State-centred, narrowly bilateral, exclusively voluntaristic, top-down norm-creation mechanism, but a democratic-type, individual-centred, broadly multi-lateral, purposefully consensual, bottom-up norm creation mechanism which involves European States and other European and non-European non-State actors. Distancing itself from an outdated jus inter gentes, the Council of Europe legal order has become a truly jus gentium, based on a participated, accountable and multi-level international law-making system which is not the preserve of States[48].
Cosmopolitanism links the Council of Europe legal order with the world, as much as the dialogue with the European domestic legal orders, and notably with their apex domestic courts, links it with the values of European society. Since the Council of Europe normative order already meets standards of democracy, its recognition rule is not linked to democratic decision-making processes on the domestic level. Soft law, which does not require formal domestic ratification, is in any case not exempt from democratic control within the Council of Europe, performed by the Committee of Ministers, the Parliamentary Assembly and, ultimately, the Court, as a politically legitimised guarantor of the Convention (Articles 19 and 22 of the Convention). Furthermore, the involvement of States and grass-roots non-State actors in the exercise of law-making powers is not only testament to the principle of subsidiarity, but indeed reinforces the democratic nature of the process and the responsiveness of the international public policy-making system towards the European people.
Put differently, the European normative order exists beyond sovereign statehood, bilateralism and opposability. Since the State is not the sole possible subject capable of creating international law, a State-will theory of sources of law gives way to a democratic international community-based normativity theory.
26. The obvious higher degree of complexity of such a recognition rule should not be misunderstood as entailing a higher degree of legal uncertainty, and therefore as meaning that the value of the rule of law diminishes or entirely vanishes. There is no necessary correlation between the former and the latter. The degree of legal certainty will rather depend on the substance of the legal discourse[49]. In a world of decentralised and deformalised international law, legal certainty is more a question of substance than one of form and procedure, and certainly not a question of the more or less transparent intent of the stakeholders. The touchstone of legal certainty is neither the form which encapsulates the norm nor the procedure by which the norm is created, but definitely the substance of the norm. This is all the more so in a constitutional order, like that of the Council of Europe, where the rule of recognition is not neutral and value-free, but substantive and value-charged.

Paulo Pinto de Albuquerque
(Opinie parțial disidentă în Mursic împotriva Croației (MC), hotărârea din data de 20 octombrie 2016)

Gradul de independență al avocatului trebuie să fie același cu cel al judecătorului

24 iunie 2017

L’article 444 du Code judiciaire le proclame, „les avocats exercent librement leur ministère pour la defense de la justice et de la vérité”.
C’est ainsi la justification de l’indépendance de l’avocat qui permet de la comprendre et d’en mesurer la portée; elle n’a de sens qu’en consideration de la place que l’avocat occupe dans l’ordre juridique.
L’avocat, comme le rappelle la Cour européenne des droits de l’homme, est celui qui permet l’accès du citoyen, le justiciable, à la justice: „Son statut spécifique le place dans une situation centrale dans l’administration de la justice, comme intermédiaire entre le justiciable et les tribunaux” (cu trimitere la Casado Coca, paragr. 54, hotărârea din 24 februarie 1994; disponibilă în șase limbi pe HUDOC, nu și în limba română – n.n.). Et c’est en raison de cette place essentielle qu’il occupe qu’il doit être indépendant, de la même manière que doit l’être le magistrat.(s.n. – M.M.-B.)

Emmanuel van Nuffel d’Heynsbroek
(De la déontologie de l’avocat în Pourquoi Antigone? Liber Amicorum Edouard Jaakhian, Bruylant, 2010, la p. 531)

Declararea drept neconstituțională a unei dispoziții de drept penal, legea penală mai favorabilă, importanța intenției legiuitorului, și articolul 7 din Convenție

22 iunie 2017

[42. Curtea notează că nu există nicio dispută între părți cu privire la principiul retroactivității formulării celei mai indulgente a unei legi penale ca atare, ci mai degrabă cu privire la interpretarea versiunii Codului penal care exista între 29 decembrie 1999 și 29 Martie 2000. Guvernul a susținut că Codul Penal din 1960 nu s-a schimbat imediat după decizia Curții Constituționale, ci numai de la data la care Verkhovna Rada a respectat această decizie și a înlocuit pedeapsa cu moartea cu închisoare pe viață. Reclamantul, în baza deciziei Curții Constituționale din 29 decembrie 1999, a concluzionat că toate dispozițiile care prevedeau pedeapsa cu moartea și-au pierdut imediat forța și din moment ce Verkhovna Rada (Parlamentului Ucrainei -n.n.) i-a luat ceva timp pentru a înlocui pedeapsa cu moartea abrogată cu închisoarea pe viață, rezultă că în Codul Penal din 1960 nu fusese prevăzută nici o dispoziție care să prevadă o pedeapsă mai mare decât închisoarea de cincisprezece ani.

43. Curtea reamintește că este în primul rând sarcina autorităților naționale, în special a instanțelor, să soluționeze problemele de interpretare a legislației interne. Rolul său este astfel limitat la verificarea compatibilității efectelor unei astfel de interpretări cu Convenția (vezi Waite și Kennedy împotriva Germaniei [GC], nr.26083/94, § 54, CEDO 1999-I, Korbely v. Ungaria [GC], nr.9174/02, §§72-73, CEDO 2008 și Kononov v. Letonia [GC], nr. 36376/04, § 197, CEDO 2010).

44. Din dispozițiile relevante din Constituție rezultă că, de îndată ce Curtea Constituțională declară o dispoziție legală neconstituțională, o astfel de prevedere își pierde valabilitatea imediat (a se vedea paragraful 19 de mai sus). În plus, nu pare să existe nicio altă opțiune, cum ar fi, de exemplu, suspendarea dispoziției legale relevante, în temeiul prevederilor relevante ale articolului 152 din Constituție. Dispozitivul deciziei Curții Constituționale din 29 decembrie 1999 – „Dispozițiile … din Codul penal al Ucrainei, care prevăd pedeapsa cu moartea ca formă de pedeapsă, sunt declarate … neconstituționale” Urmată de „dispozițiile din Codul penal al Ucrainei, care au fost declarate neconstituționale, sunt nule și neavenite de la data adoptării prezentei decizii de către Curtea Constituțională a Ucrainei” – nu pare a permite, de asemenea, o altă interpretare. Contrar opiniei Guvernului, această interpretare a fost admisă, de altfel, chiar de Curtea Constituțională în decizia sa din 26 ianuarie 2011, în care se face referire la „pierderea nesimultană de forță juridică a a dispozițiilor Codului din 1960 referitoare la pedeapsa cu moartea si intrarea in vigoare a Legii nr. 1483 ce a introdus un nou tip de pedeapsă”.

45. Argumentele Curții Constituționale în decizia din 26 ianuarie 2011 și reiterarea acestora de către Guvern în cazul de față nu pot nega faptul că nu a existat pedeapsa cu moartea după ce dispozițiile relevante ale Codului penal din 1960 au fost declarate neconstituționale și și-au pierdut astfel forța. Curtea ia notă de contextul specific în care a avut loc abolirea pedepsei cu moartea în Ucraina (a se vedea paragrafele 28-30 de mai sus) și acceptă faptul că crearea decalajului a fost neintenționată. Într-adevăr, ar fi dificil să se argumenteze că formularea Codului Penal din 1960, care exista între 29 decembrie 1999 și 29 martie 2000, conținea o pedeapsă pentru tipul de infracțiune comisă de reclamant, ce ar fi fost considerată de către legiuitor ca fiind proporțională. Având în vedere jurisprudența Curții în temeiul articolului 7, intenția legiuitorului de a umaniza legea penală și de a da efect retroactiv unei legi mai îngăduitoare este un factor important (Hotărârea Gouarré Patte c. Andorra, citată mai sus, § 35). Din legea și practica internă citate, Curtea nu poate detecta nici o intenție a legiuitorului, în special, și a statului, în general, de a atenua legea de maniera în care reclamantul a solicitat acest lucru. La momentul când reclamantul a săvârșit infracțiunea în 1996, aceasta era pedepsită cu moartea. Parlamentul a înlocuit apoi această pedeapsă cu închisoarea pe viață, pe care a considerat-o proporțională.

46. ​​Astfel, refuzul instanțelor naționale de a considera Codul Penal din 1960 în textul din 29 decembrie 1999 ca fiind legea cea mai îngăduitoare adoptată înainte de pronunțarea hotărârii definitive, și de a aplica în schimb textul legii adoptate de Parlament care a intrat în vigoare la 29 Martie 2000, cu mult înainte de condamnarea reclamantului și care a funcționat încă de atunci, nu a adus atingere drepturilor reclamantului garantate de articolul 7 al Convenției. Așa cum a constatat Curtea, pedeapsa închisorii pe viață nu este o pedeapsă mai grea decât pedeapsa cu moartea (vezi, printre multe alte autorități, Hummatov v. Azerbaijan (dec.), Nr 9852/03 și 13413/04, 18 mai 2006 și Stepanenko și Ososkalo contra Ucrainei (dec.), Nr. 31430/09 și 29104/11, 14 ianuarie 2014). Prin urmare, instanțele naționale, condamnând reclamantul la închisoarea pe viață, care era o pedeapsă aplicabilă la momentul condamnării, și nu pedeapsa cu moartea, care era o sancțiune aplicabil la momentul comiterii infracțiunii, au aplicat pedeapsa cea mai blândă. Rezultă că nu a existat nicio încălcare a articolului 7 din Convenție.t.n., s. n. – M.M.-B.]

42. The Court notes that there is no dispute between the parties as to the principle of retroactivity of the most lenient wording of a criminal law as such, but rather of interpretation of the version of the Criminal Code which existed between 29 December 1999 and 29 March 2000. The Government suggested that the 1960 Criminal Code had not changed immediately after the decision of the Constitutional Court, but only from when the Verkhovna Rada had complied with that decision and had replaced the death penalty with life imprisonment. The applicant, on the basis of the decision of the Constitutional Court of 29 December 1999 concluded that all provisions which had foreseen the death penalty had lost their force immediately and as the Verkhovna Rada had taken some time to replace the abolished death penalty with life imprisonment, there had been no provision in the 1960 Criminal Code which had provided for a heavier penalty than fifteen years’ imprisonment.

43. The Court reiterates that it is primarily for the national authorities, notably the courts, to resolve problems of interpretation of domestic legislation. Its role is thus confined to ascertaining whether the effects of such an interpretation are compatible with the Convention (see Waite and Kennedy v. Germany [GC], no. 26083/94, § 54, ECHR 1999‑I; Korbely v. Hungary [GC], no. 9174/02, §§ 72-73, ECHR 2008; and Kononov v. Latvia [GC], no. 36376/04, § 197, ECHR 2010).

44. From the relevant provisions of the Constitution, it appears that once the Constitutional Court declares a legal provision unconstitutional, such provision loses its validity immediately (see paragraph 19 above). Moreover, it does not appear that any other option, such as for example suspension of the relevant legal provision, exists under the relevant provision of Article 152 of the Constitution. The operative part of the Constitutional Court decision of 29 December 1999 –“[T]he provisions … of the Criminal Code of Ukraine, which provide for the death penalty as a form of punishment, are declared to be … unconstitutional” followed by “[t]he provisions of the Criminal Code of Ukraine, which have been declared unconstitutional, shall be null and void from the date of adoption of this Decision by the Constitutional Court of Ukraine” – does not seem to allow any other interpretation either. Contrary to the Government’s view, this was also admitted as a matter of fact by the Constitutional Court itself in its decision of 26 January 2011, in which it referred to “non-simultaneous loss of force of the provisions of the Code of 1960 on the death penalty and the entry into force of Law no. 1483 introducing of a new type of punishment”.

45. The arguments of the Constitutional Court in its decision of 26 January 2011 and their reiteration by the Government in the present case cannot negate the fact that there was no death penalty after the relevant provisions of the 1960 Criminal Code had been declared unconstitutional and had lost their force. The Court takes notice of the specific context in which the abolition of the death penalty took place in Ukraine (see paragraphs 28-30 above) and accepts that the creation of the gap had been unintentional. Indeed, it would be difficult to argue that the wording of the 1960 Criminal Code, which existed between 29 December 1999 and 29 March 2000, contained a punishment for the type of crime committed by the applicant that the legislator considered proportionate. In the light of the Court’s case law under Article 7, the intention of the legislator to humanize the criminal law and to give retrospective effect to more lenient law is an important factor (Gouarré Patte v. Andorra, cited above, § 35). From the cited domestic law and practice, the Court cannot detect any intention of the legislator in particular, and of the State in general, to mitigate the law to the extent claimed by the applicant. At the time when the applicant committed his crime in 1996, it was punishable by the death penalty. The Parliament then replaced that penalty with the life sentence, which it considered proportionate.

46. Thus the refusal of the domestic courts to consider the 1960 Criminal Code in its wording of 29 December 1999 as the most lenient law enacted before the final verdict and applying instead the wording of the law adopted by the Parliament which came into effect on 29 March 2000, that is long before the applicant’s conviction, and which has been in place ever since, did not upset the applicant’s rights as guaranteed by Article 7 of the Convention. As the Court has found previously, the sentence of life imprisonment is not a heavier sentence than the death penalty (see, among many other authorities, Hummatov v. Azerbaijan (dec.), nos. 9852/03 and 13413/04, 18 May 2006; and Stepanenko and Ososkalo v. Ukraine (dec.), nos. 31430/09 and 29104/11, 14 January 2014). Therefore, the domestic courts, having sentenced the applicant to the life imprisonment, which was an applicable penalty at the time of conviction, and not to the death penalty, which was a relevant penalty at the time he had committed the crime, did apply the more lenient punishment. It follows that there was no violation of Article 7 of the Convention.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 12 iulie 2016, Ruban împotriva Ucrainei, cererea nr. 8927/11, CE:ECHR:2016:0712JUD000892711)

Indicarea unei căi de atac eronate de către un procuror-șef (din România)

21 iunie 2017

26. In response to the Government’s objection that the applicant failed to appeal to the pre-trial chamber judge against the chief prosecutor’s decision of 14 April 2014 under Article 340 of the CCP, the Court observes that the remedy in question entered into force on 1 February 2014 following the adoption of a new CCP (see paragraph 12 above).
27. Under Article 340 of the new CCP the applicant could have lodged a complaint against the chief prosecutor’s decision not to institute criminal proceedings against his alleged aggressors within twenty days of the day on which that decision had been communicated to him (see paragraph 14 above).
28. The Court notes that the applicant did not lodge a complaint against the chief prosecutor’s decision claiming that: (i) the domestic authorities had provided him with misleading information concerning the remedy he had had to pursue; (ii) he had lacked the level of education to understand that his complaint had been dismissed; and (iii) the procedure before the pre‑trial judge could not be considered as an effective remedy as the article of the CCP, which governs the pre-trial chamber procedure, had been declared unconstitutional by the Constitutional Court on 21 October 2014 (see paragraphs 20 and 21 above).
29. The lack of education or the claim that he had received misleading information about the domestic procedure he had to follow in order to challenge the chief prosecutor’s decision cannot, in the eyes of the Court, discharge the applicant – a person with full legal capacity – from the obligation to pursue the domestic proceedings for the following reasons. While it is true that by simple error the chief prosecutor had informed the applicant that he could lodge a complaint against his decision with “a more senior prosecutor” under Article 399 of the CCP (see paragraph 11 above), the Court notes that instead of trying to understand why the same legal avenue that he had already pursued had been indicated to him, the applicant preferred to remain passive and to later invoke that he was not aware of the applicable legal provisions concerning an appeal with the judge of the pre‑trial chamber. If he had really wished to challenge the decision he could have lodged a complaint against that decision with the chief prosecutor under Article 399 of the CCP, as indicated in the letter accompanying the decision. That undertaking would have made clear to the domestic authorities that he intended to challenge the chief prosecutor’s decision. Moreover, the chief prosecutor had a legal obligation to send the complaint to the competent authority, which in the present case was the judge of the pre-trial chamber. In addition, the Court notes that the applicant was not prevented from seeking the assistance of a lawyer, who could have advised him about the procedure to follow. In his situation he could have applied for legal aid as he had done in the proceedings before the Court (see paragraph 2 above). (s.n. – M.M.-B.)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Decizia din data de 4 aprilie 2017, Urzică împotriva României, CE:ECHR:2017:0404DEC002458713)

Orice prelucrare nelegală a datelor personale reprezintă, de fapt, încălcarea unui drept fundamental

20 iunie 2017

Nu ne mai permitem să ocolim analiza juridică atentă a acestui domeniu, având în vedere amploarea operațiunilor de prelucrare a datelor personale din viața cotidiană. Este aproape redundant, în prezent, să enumerăm aici abundența prelucrărilor de date din cotidian – de la informațiile pe care singuri le dezvăluim pe rețelele sociale online, la informațiile stocate în cardurile de sănătate, la datele biometrice stocate în pașapoarte, până la datele colectate de aplicațiile telefanelor conectate la internet – în condițiile în care toate acestea sunt coordonate ale realității noastre zilnice. Și trebuie să avem în vedere că orice prelucrare nelegală a datelor personale reprezintă, de fapt, încălcarea unui drept fundamental. (s.n. -M.M.-B.)

Gabriela Zanfir
(Cuvânt înainte la Protecția datelor personale: drepturile persoanei vizate, ed. C.H. Beck, București, 2015)

Simplul fapt că o decizie privește siguranța statului nu poate determina inaplicabilitatea dreptului Uniunii

20 iunie 2017

37. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, Rep., p. I‑5667, punctul 27 și jurisprudența citată).
38. Or, trebuie să se constate că această situație nu se regăsește în prezenta cauză. Astfel, pe de o parte, întrebarea adresată privește interpretarea articolului 30 alineatul (2) din Directiva 2004/38 în lumina, printre altele, a articolului 47 din cartă. Pe de altă parte, această întrebare a fost formulată în cadrul unui litigiu real având ca obiect legalitatea unei decizii de refuz al intrării adoptate, în temeiul acestei directive, de Secretary of State împotriva lui ZZ. În plus, deși adoptarea măsurilor apte să asigure siguranța lor internă și externă este de competența statelor membre, simplul fapt că o decizie privește siguranța statului nu poate determina inaplicabilitatea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2009, Comisia/Italia, C‑387/05, Rep., p. I‑11831, punctul 45).
39. În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

Curtea de Justiție
(Hotărârea din data de 4 iunie 2013, C-300/11 ZZ, EU:C:2013:363)