147 citiri

In 1832, familiile Stănescu și Fărcășanu, deși înrudite, se judecau în continuare, fie pentru copii, fie pentru avere. Paharnicul Răducanu Fărcășanu a căutat încă din 1820 să găsească o soție cât mai bună pentru fiul său, Dumitrache (Tache). Mai întâi a încercat cu Maria Vultureasca, cele două familii făcându-ș promisiuni, dar logodna s-a rupt și tânăra a ajuns mai întâi soția serdarului Dionisie, iar apoi, după moartea acestuia, soția lui Mihalache Marințeanu. Toate acestea au pus-o într-o postură umilitoare, căci, pe la colțuri, i se spunea „femeie de trei bărbați”, chiar dacă a fost căsătorită doar cu doi. Fărcășanii sau judecat cu Vultureștii din cauza promisiunii nerespectate și a cheltuielilor, acum nejustificate, pe care le făcuseră până în 1838. În 1824 fiul Dumitrache se căsătorise cu Elisabeta (Safta) Stăneasca. Mariajul nu s-a dovedit fericit, deși cei doi au avut copii. Separarea s-a produs în 1829 și a fost urmată de procese îndelungate pentru recuperarea zestrei și a darurilor făcute dinaintea nunții. Abia în 1832, Dumitrache Fărcășanu a devenit un om liber, dar de tribunal tot nu a scăpat. Îl găsim la un moment având trei procese pe rol: cu fosta logodnică, Maria, cu fosta soție, Elisabeta, și cu fosta soacră, Elena Stăneasca.

Nicoleta Roman
(Femei, onoare și păcat în Valahia secolui al XIX-lea, ed. Humanitas, 2016, pp. 226-227)

42. The Court notes that in the present case it has found a violation of Article 2 of Protocol No. 7 due to the fact that, by adopting in the applicant’s case the interpretation of the domestic legal provisions that was not “foreseeable”, the domestic courts infringed the very essence of his right of appeal. Under such circumstances, the Court considers that, like in the cases concerning violations of Article 6 of the Convention, the most appropriate form of redress in the applicant’s case would, in principle, be the reopening of the proceedings, if requested (see, mutatis mutandis, Öcalan v. Turkey [GC], no. 46221/99, § 210 in fine, ECHR 2005-IV, and Sakhnovskiy v. Russia [GC], no. 21272/03, § 112, 2 November 2010).
The Court, having regard in particular to the fact that domestic law provides for such reopening and that the Supreme Court regularly orders reopening of proceedings where the Court found a violation of rights and freedoms set forth by the Convention and the Protocols thereto (see paragraphs 16 and 19 to 22 above), considers that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non‑pecuniary damage sustained by the applicant (see Gurepka v. Ukraine (no. 2), no. 38789/04, § 41, 8 April 2010, and Zakshevskiy v. Ukraine, no. 7193/04, § 133, 17 March 2016).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 25 iulie 2017, Rostovtsev împotriva Ucrainei, cererea nr. 2728/16, CE:ECHR:2017:0725JUD000272816)

18. Turning to the facts of the present case, the Court notes that the decision of the High Court of Cassation and Justice urging the domestic courts to assess individually the necessity of withdrawing the voting right became mandatory on 18 July 2008, when it was published in the Official Monitor. The applicant’s lawyer filed the reasons for the appeal on points of law on 18 September 2008, thus after the decision became mandatory. However, he did not complain before the High Court about the automatic ban on his client’s voting rights.
19. It is to be noted that, based on the provisions of the Criminal Code as they read before the High Court decision in question, the lower courts applied automatically the ban on the right to vote. The Court accepts that, at that date, that is, before publication of the High Court decision, the applicant had no means to complain about this ban (see Calmanovici v. Romania, no. 42250/02, §§ 150-151, 1 July 2008; and Cucu v. Romania, no. 22362/06, § 109, 13 November 2012).
20. The Court does not disregard the fact that the new interpretation by the High Court became mandatory only a few months before the date on which the applicant filed the reasons for the appeal on points of law. However, it notes that the applicant was assisted by legal counsel who should have been aware of such a significant amendment to the applicable law.
21. While the domestic court could have aligned itself on its own initiative to the new interpretation of the relevant provision, the fact remains that the applicant could and should have invited the court to do so by raising the argument before it in his appeal on points of law which was an ordinary appeal in the criminal procedure against him (see, in contrast, ATV Privatfernseh-GMBH, cited above, § 32).
22. Without speculating on what the outcome of such a complaint would have been, the Court considers that, should the applicant have raised it with the court, that would have entailed examination of the necessity of the voting ban for his individual case. There is no indication that such a remedy would not have been effective in the circumstances of the case (see, mutatis mutandis, Nagovitsyn and Nalgiyev, § 30, and Balakchiev and Others, §§ 79-80, decisions cited above).
23. Therefore the applicant, by his own inaction, prevented the domestic court from addressing the matter. He thus failed to exhaust an effective domestic remedy.
24. It follows that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Decizia din data de 10 noiembrie 2015, Leonte împotriva României, cererea nr. 23931/10, :CE:ECHR:2015:1110DEC002393110)

33. The Court reiterates that the presumption of innocence is one of the elements of a fair criminal trial required by Article 6 § 1 (see, among others, Yassar Hussain v. the United Kingdom, no. 8866/04, § 19, ECHR 2006‑III) and that the existence of mere doubts as to the prospects of success of a particular remedy which is not obviously futile is not a valid reason for failing to exhaust domestic remedies (see Akdivar and Others v. Turkey, 16 September 1996, § 71, Reports of Judgments and Decisions 1996‑IV).
34. The Court notes that the domestic law expressly allows for the possibility of challenging a judgment when a substantial violation of the provisions of criminal procedure has allegedly been committed (see paragraph 25 above).
35. In the present case, in his appeals against the judgment of 19 July 2013 (see paragraph 15 above), the applicant failed to complain about the alleged failure to respect the procedural guarantees of his right to the presumption of innocence in so far as the latter could have been violated by the cuffing of his legs.
36. Accordingly, this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 10 aprilie 2018, Popovic v. Slovenia)

60. In this connection the Court observes that when an accused person unsuccessfully requests during criminal proceedings that evidence be excluded on the basis of an alleged violation of privacy he might not always be required to pursue civil proceedings as he might, depending on the circumstances of the case, be considered to have no reasonable chance of successfully pursuing a civil claim. However, the present case is exceptional in this respect because the Koper District Court and the Koper Higher Court both acknowledged that the examination of the applicant’s telephone without a court order had been unconstitutional and therefore not in accordance with the law – a finding which was not rebutted by the Supreme Court (see paragraphs 22, 26 and 29 above). It is true that the domestic courts, citing the insignificant impact that the unlawful examination had had on the outcome of the proceedings and the inevitability of the discovery of the impugned evidence (see paragraphs 22, 26 and 29 above), rejected the applicant’s application for the exclusion of evidence (see paragraph 57 above). However, the Court has examined this issue under Article 6 § 1 and has found that the fairness of the criminal proceedings against the applicant was not undermined (see paragraph 53 above). As regards the alleged violation of Article 8, it notes that the domestic courts in the criminal proceedings found that the examination of the applicant’s telephone had been unlawful but that they were not in a position to award the applicant compensation for any non-pecuniary damage he might have incurred on that account. If the applicant considered that he had incurred such damage, he should have thus claimed it in civil proceedings. In this connection the Court reiterates that the existence of mere doubts as to the prospects of success of a particular remedy which is not obviously futile does not constitute a valid reason for failing to pursue it (see, among many other authorities, Gherghina v. Romania (dec.) [GC], no. 42219/07, § 86, 9 July 2015).
61. Having regard to the foregoing, and in the absence of any persuasive arguments on the part of the applicant showing that the remedy invoked by the Government would be ineffective in his case, the Court finds, given the particular circumstances of the present case, the complaint under Article 8 inadmissible under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 22 mai 2018, Svetina împotriva Sloveniei, 38059/13, CE:ECHR:2018:0522JUD003805913)

La dimensione giudiziaria e dimensione essenziale del diritto: si e scritto invero che „un diritto senza giudice non sarebbe diritto, cosi come un giudice senza diritto non sarebbe un giudice” (cu trimitere la G. Zagrebelsky, La legge e la sua giustizia, il Mulino, 2008, p. 161 ss.)

Marco Gambardella
(Lex mitior e Giustizia Penale, G. Giappichelli Editore, Torino 2013, la p. 252)

La norma costituzionalmente illegittima viene espunta dall’ordinamento proprio perché affetta da una invalidità originaria. Ciò impone e giustifica la proiezione „retroattiva”, sugli effetti ancora in corso di rapporti giuridici pregressi, già da essa disciplinati, della intervenuta pronuncia di incostituzionalità, la quale certifica la definitiva uscita dall’ordinamento di una norma geneticamente invalida. Una norma che deve dunque considerarsi tamquam non fuisset, perciò inidonea a fondare atti giuridicamente validi, per cui tutti gli effetti pregiudizievoli derivanti da una sentenza penale di condanna fondata, sia pure parzialmente, sulla norma dichiarata incostituzionale devono essere rimossi dall’universo giuridico, ovviamente nei limiti in cui ciò sia possibile, non potendo essere eliminati gli effetti irreversibili perché già compiuti
e del tutto consumati (cfr. Cass. Sez. 6, n. 9270 del 16/02/2007, Berlusconi).

Ciò vale per tutti gli ambiti dell’ordinamento, e però, in forza dell’art. 30, quarto comma della legge n. 87 del 1953, in materia penale ha una portata ben maggiore, disponendosi che «quando in applicazione della norma dichiarata incostituzionale è stata pronunciata sentenza irrevocabile di condanna ne cessano la esecuzione e tutti gli effetti penali». La disposizione, come è stato efficacemente sintetizzato dalla dottrina, estende «al massimo l’incidenza „retroattiva” delle decisioni d’incostituzionalità nella materia penale, quando si sia pronunciata sentenza di condanna in applicazione di leggi poi dichiarate incostituzionali. Tali sentenze, ancorché passate in giudicato, cessano di avere esecuzione e di produrre qualsiasi effetto penale. In questo caso il massimo di retroattività è stato previsto in considerazione della particolare gravità delle sanzioni penali, essendosi ritenuto inaccettabile (come e più che nell’abrogazione) che esse potessero ancora valere, una volta riconosciuta l’incostituzionalità del loro fondamento normativo».

Curtea de Casație din Italia, Secția Penală Unită
(Sez. U Num. 42858 Anno 2014)

34. As to the second limb of the Government’s objections, the Court reiterates that the last stage of domestic remedies may be reached shortly after the lodging of the application, but before the Court is called upon to rule on its admissibility (see, for example, Sağat, Bayram and Berk v. Turkey (dec.), no. 8036/02, 8 March 2007, and Yıldırım v. Turkey (dec.), no. 40074/98, 30 March 2006). The Court observes that the proceedings concerning the applicants’ allegations were concluded on 12 May 2004, before the Court had delivered its decision on admissibility. The Court therefore dismisses the Government’s preliminary objection under this head.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 3 martie 2009, Irfan Temel și alții împotriva Turciei, cererea nr. 36458/02, CE:ECHR:2009:0303JUD003645802)

18. În primul rând, aspectul că, la data introducerii cererii de decizie preliminară, nu expirase încă termenul prevăzut pentru transpunerea directivei și că nu intrase în vigoare nicio măsură națională de transpunere(16) nu prezintă relevanță, întrucât principiul protecției jurisdicționale efective, consacrat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale și de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din Tratatul UE, prevede tocmai că un particular are posibilitatea să obțină controlul judiciar al actelor legislative ale Uniunii care se referă la el, fără ca, în prealabil, acesta să trebuiască să încalce dreptul(17). În principiu, având în vedere acest aspect, este salutar că se utilizează posibilitatea de a efectua un control judiciar („judicial review”) în cadrul termenului de transpunere a directivelor Uniunii în dreptul național, care există în legislația Regatului Unit și de care s‑a făcut uz deseori, alături de posibilitatea de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară.

19. Contrar opiniei Parlamentului, a Consiliului, a Comisiei și a Franței, în speță nu se poate considera că litigiul este de natură pur fictivă(18). Este adevărat că în litigiul principal nu s‑a prezentat aproape niciun argument solid în apărarea pârâtului Secretary of State. Cu toate acestea, numai instanța națională decide în ce stadiu al litigiului principal este oportună sesizarea Curții cu o cerere de decizie preliminară(19). Acest lucru se poate întâmpla chiar și înainte de ședința de judecată dintre părțile din litigiul principal(20).

20. În plus, în special într‑o situație precum cea din speță, în opinia Curții, se presupune că un dezacord între părți – și astfel un litigiu veritabil – există deja atunci când autoritățile dintr‑un stat membru au manifestat intenția de a transpune directiva în litigiu(21). În speță, o asemenea intenție rezultă deja din faptul că, în litigiul principal, Secretary of State a declarat în mod explicit că, în opinia sa, directiva este validă în totalitate. În aceste condiții, întrebările preliminare nu se bazează în niciun caz pe un litigiu vădit fictiv. (s.n. – M.M.-B.)

Notele de subsol aferente:

16 – Hotărârile British American Tobacco (Investments) și Imperial Tobacco (C‑491/01, EU:C:2002:741, punctul 33) și Intertanko și alții (C‑308/06, EU:C:2008:312, punctele 33-35).

17 – A se vedea în acest sens, în ceea ce privește articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, Hotărârile Telefónica/Comisia (C‑274/12 P, EU:C:2013:852, punctul 27), precum și T & L Sugars și Sidul Açúcares/Comisia (C‑456/13 P, EU:C:2015:284, punctul 29).

18 – A se vedea în acest sens, în principiu, Hotărârea Foglia/Novello (104/79, EU:C:1980:73).

19 – Hotărârile Irish Creamery Milk Suppliers Association și alții (36/80 și 71/80, EU:C:1981:62, punctul 5), AGM‑COS.MET (C‑470/03, EU:C:2007:213, punctul 45 coroborat cu punctul 42) și Coleman (C‑303/06, EU:C:2008:415, punctul 29).

20 – Hotărârea Corsica Ferries (C‑18/93, EU:C:1994:195, punctul 12 și jurisprudența citată).

21 – Hotărârea Afton Chemical (C‑343/09, EU:C:2010:419, punctul 15); în același sens, Hotărârea British American Tobacco (Investments) și Imperial Tobacco (C‑491/01, EU:C:2002:741, punctul 36).

Juliane Kokott
(Concluziile prezentate în data de 23 decembrie 2015 în Philip Morris Brands SARL și alții, C-547/14, EU:C:2015:853, disponibil aici iar pentru Hotărârea Curții, a se vedea aici)

57 Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri nu privește însă decât elementele de fapt și de drept care au fost efectiv sau în mod necesar soluționate (Hotărârea din 19 februarie 1991, Italia/Comisia, C‑281/89, Rec., EU:C:1991:59, punctul 14). În plus, un obiter dictum care apare într‑o hotărâre de anulare nu beneficiază de autoritate absolută de lucru judecat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, Rep., EU:C:2011:191, punctul 132). Astfel, articolul 266 TFUE nu obligă instituția emitentă a actului anulat decât în limitele a ceea ce este necesar pentru a asigura executarea hotărârii de anulare (Hotărârea Interporc/Comisia, punctul 56 de mai sus, EU:C:2003:125, punctul 30).

Tribunalul Uniunii Europene
(Hotărârea din data de 5 septembrie 2014, T-471/11, EU:T:2014:739, disponibilă aici)