Curtea reamintește că numai prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești ce sunt suficient motivate, cu raționamente relevante, instanțele naținoale îndeplinesc cerințele unei bune administrări a justiției

24 februarie 2018
70 citiri

15. Articles 998 and 999 of the former Civil Code, applicable at the date of the facts of the present case, provide that any person who has suffered damage can seek redress by bringing a civil action against the person who has intentionally or negligently caused it:
Article 998

“Any act committed by a person which causes damage to another shall render the person through whose fault the damage was caused liable to make reparation for it.”

Article 999

“Everyone shall be liable for damage he has caused not only through his own act but also through his failure to act or his negligence.”

In order for the action to be admitted, the interested party must prove in court that the defendant committed an illicit act with responsibility, according to the civil law, that the plaintiff incurred a prejudice and that there is a causal link between the illicit act and the damage sustained.

(…)

27. The Court notes that, acting as a court of last resort, the County Court ordered the applicant to pay damages and court fees. The Court accepts that in doing so, the domestic court acknowledged in its reasoning, to a certain extent, that the victim incurred prejudice as a consequence of the words used by the applicant. However, it failed to give sufficient reasoning for establishing applicant’s civil responsibility, as required by the general tort law (see paragraph 15 above).
Moreover, no new evidence was adduced before the County Court with respect to the civil responsibility and the parties did not give fresh statements before it. The Court reiterates that it is only by giving reasoned decisions that the domestic courts fulfil the requirements of the proper administration of justice (see, mutatis mutandis, Suominen v. Finland, no. 37801/97, § 34, 1 July 2003).
It therefore appears that the County Court failed to adduce relevant and sufficient reasons for its decision.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 12 februarie 2013, Bugan împotriva României, cererea nr. 13824/06, CE:ECHR:2013:0212JUD001382406)

Avocatul, a sa reputație și criticile ce i se pot aduce din perspectiva articolului 10 din Convenție

24 februarie 2018

31. The Court has previously accepted that an attorney who had represented the management of a factory in a high-profile insolvency case and who had therefore become a well-known local lawyer had been rightly deemed to be a public figure by the domestic court (see Bodrožić and Vujin v. Serbia, no. 38435/05, § 34, 23 June 2009). In another case, which arose from criticism of the professional activity of the applicant as a public prosecutor, the Court has reasoned that public prosecutors are civil servants, part of the judicial system, whose task it is to contribute to the proper administration of justice. It has also held that there is no doubt that in a democratic society individuals are entitled to comment on and criticise the administration of justice and the officials involved in it (see Lavric v. Romania, no. 22231/05, §§ 34 and 35, 14 January 2014). By way of parallel, in a case which indirectly concerned the protection of the reputation of a doctor who had been responsible for over 8,000 cosmetic surgery operations, the Court also accepted that press articles which recounted the personal experiences of a number of women who had undergone cosmetic surgery, giving rise to a complaint under Article 10, concerned an important aspect of human health and as such raised serious issues affecting the public interest. In this regard, the Court did not accept the Government’s argument that the grievances of a few patients concerning the standard of health care afforded by a particular surgeon were private matters between the patient and surgeon themselves and were not matters in which the community at large had an interest. The articles concerned allegations of unacceptable health care provided at a private cosmetic surgery clinic and as such raised matters of consumer protection of direct concern to the local and national public (see Bergens Tidende and Others v. Norway, no. 26132/95, § 51, ECHR 2000 IV).

32. Lastly, Resolution 1165 (1998) of the Parliamentary Assembly of the Council of Europe on the right to privacy defines public figures as “persons holding public office and/or using public resources and, more broadly speaking, all those who play a role in public life, whether in politics, the economy, the arts, the social sphere, sport or in any other domain.”

33. It is unknown whether the applicant in the instant case has ever entered the public scene by virtue of being involved as a lawyer in any high‑profile cases. However, the applicant’s prior conduct is immaterial, since it can readily be accepted that although an attorney has a different status to that of a judge or a prosecutor, his profession is nevertheless one of public trust. As such, he is an indispensable element of the justice system. Whether hired privately or assigned to represent someone under the legal-aid scheme, the role of an attorney is not merely to advise a client on the material aspects of a case or to ensure that a client’s economic interests are well represented vis-à-vis the adversary. His role goes well beyond this private aspect of an attorney-client relationship because that role is primarily to ensure that a person’s right to a fair trial is respected, whether in the determination of such person’s civil rights and obligations or in respect of any criminal charge against him. It is within this context that comments on a lawyer’s professional skills constitute matters in which the community at large has an interest. It follows that, as rightly pointed out by the domestic courts in the instant case, the applicant, as a practising lawyer, should have accepted that he might be subjected to evaluation by anyone with whom he had ever had any professional dealings.

34. Further, the domestic courts rightly qualified the impugned statement as a value judgment. The post in question did not contain any allegations of unlawful and improper conduct on the part of the applicant and as such could not be subjected to any test of truthfulness, a contrario, what was suggested by the applicant (see, a contrario, Lavric, cited above, § 40), although, even a value judgment may be excessive if it has no factual basis to support it (see Cumpǎnǎ and Mazǎre v. Romania [GC], no. 33348/96, § 99, ECHR 2004‑XI).

35. Moreover, as to its content, the post related strictly to the applicant’s professional status, conveying no more than the author’s critical impressions of the applicant’s legal skills. The message was phrased in non-offensive language, without recourse to vulgarities, threats or derogatory accusations – for example, that the applicant had committed any disciplinary or criminal offence in connection with his professional activity (see, a contrario, Lavric, cited above, §§ 41 and 42; Delfi, cited above, § 114); and Mikolajová v. Slovakia, no. 4479/03, § 57, 18 January 2011).

36. Lastly, in respect of both context and consequences, the critical post in question was followed by numerous posts in which the applicant was assessed as a very good lawyer.

37. The above considerations lead the Court to the conclusion that, although the criticism in question undoubtedly affected the applicant’s reputation as a lawyer, it did not offend, shock or disturb, nor did it significantly and adversely undermine that reputation to such a degree as to go beyond the limits of permissible criticism. In such circumstances, and having regard to the margin of appreciation enjoyed by the national courts when balancing competing interests, it must be concluded that the latter have not failed to comply with their positive obligations under Article 8 of the Convention. A limitation on freedom of expression for the sake of the applicant’s professional reputation in the circumstances of the present case would have been disproportionate under Article 10 of the Convention.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Decizia din 24 noiembrie 2015, Kucharczyk împotriva Poloniei, cererea nr. 72966/13, CE:ECHR:2015:1124DEC007296613)

Dreptul presei de a publica informații despre o anchetă penală versus dreptul la un proces echitabil al celui acuzat penal (0-1)

23 februarie 2018

The Grand Chamber has also found a journalist’s right to publish a story about an on-going criminal investigation is balanced against the Article 6 right of the accused. In the Bedat case (tradus și în limba română – n.n.), the Grand Chamber held that in balancing rights both deserved equal protection. A journalist acting responsably may publish stories concerning the administration of justice in the public interest but this has to be balanced against the right of an accused person to a fair trial including an impartial tribunal. In this case, the confidential information published by the applicant infringed on the Article 6 rights of the accused in a disproportionate manner. There was no violation of article 10. (s.n. – M.M.-B.)

Bernadette Rainey, Elizabeth Wicks, Clare Ovey
(Jacobs, White, and Ovey: The European Convention on Human Right, Oxford University Press, ediția a 7, 14 septembrie 2017, la p. 497)

„Egalitatea drepturilor” s-ar putea transforma prea ușor într-o egalitate în injustiție (când animalul de turmă este singurul care împarte și primește onoruri)

23 februarie 2018

212. Voi fi tot mai mult înclinat să cred că filozoful, omul necesar zilei de mâine și de poimâine, s-a găsit și trebuia să se găsească întotdeauna în contradicție cu prezentul său: dușmanul lui a fost de fiecare dată idealul zilei de azi. Până acum, toți acești extraordinari promotori ai ființei umane, pe care-i numim filozofi și care rareori s-au simțit ei înșiși prieteni ai înțelepciunii, ci mai curând niște nebuni incomozi, care pun întrebări periculoase, și-au găsit menirea – sarcina lor grea, nedorită și inevitabilă, dar până la urmă măreață – în faptul de a fi conștiința vinovată a timpului lor. Când au așezat bisturiul tocmai pe pieptul virtuților epocii lor, pentru a-l diseca, ei și-au dezvăluit propriul secret: intenția de a cunoaște o nouă grandoare a ființei umane, de a descoperi un drum nou, nestrăbătut încă, spre sporirea acesteia. De fiecare dată ei au scos la iveală câtă fățărnicie, comoditate, neglijență și renunțare, câtă minciună s-a ascuns îndărătul celui mai respectat tip de moralitate contemporană și câtă virtute a mai supraviețuit; și mereu și-au spus: „Trebuie să ajungem acolo unde voi vă simțiți astăzi cel mai puțin familiari.” În fața unei lumi a „ideilor moderne”, care ar exila pe oricine în colțul unei „specializări”, un filozof – în caz că ar mai exista filozofi în zilele noastre – ar fi constrâns să plaseze grandoarea ființei umane, conceptul de „măreție”, tocmai în amploarea și diversitatea omului, în multitudinea ce formează întregul; el ar stabili chiar valoarea și rangul cuiva în funcție de numărul și varietatea lucrurilor pe care le-ar putea suporta acesta asumându-și-le, precum și în funcție de amplitudinea responsabilității sale. Gustul și virtutea epocii noastre au slăbit și au diluat voința, și nimic nu este mai actual decât slăbiciunea voinței; așadar, în idealul filozofului, conceptul de măreție trebuie să includă tocmai vigoarea voinței, tăria și capacitatea de a lua decizii pe termen lung; cu aceeași îndreptățire cu care doctrina contrară și idealul ei privitor la o umanitate neghioabă, resemnată, umilă și dezinteresată, au fost adecvate unei epoci opuse (…) Pe vremea lui Socrate – care trăia doar printre oameni cu instinctele vlăguite, în mijlocul vechilor atenieni conservatori, ce se lăsau duși spre fericire, cum ziceau ei, de fapt spre plăcere, și care continuau să aibă pe buze vorbele pompoase de altădată, la care viața pe care o duceau nu le mai dădea de foarte mult timp nici un drept – poate pentru grandoarea sufletului era nevoie de ironie, acea malițioasă siguranță socratică a bătrânului medic plebeu, care tăia fără cruțare atât în propria-i carne, cât și în carnea și inima aristocratului, cu o privire care spunea destul de limpede: „Nu vă mai prefaceți în fața mea! Aici … suntem egali!”. Astăzi, în schimb, când în Europa animalul de turmă este singurul care primește și împarte onoruri, când „egalitatea drepturilor” s-ar putea transforma prea ușor într-o egalitate în injustițe – vreau să spun: în această războire a tuturor cu tot ce e rar, neobișnuit și privilegiat, în lupta cu omul superior, cu sufletul superior, cu datoria și responsabilitatea superioară, cu plenitudinea forțelor creatoare și suverane -, astăzi, a fi aristocrat, a vrea sa fii cu tine, a putea să fii altfel, a fi solitar, a trebuit să trăiești pe cont propriu sunt atribute ale „grandorii”; iar filozoful va divulga ceva din propriul ideal când precizează: „Are să fie cel mai mare acela care poate fi cel mai retras, cel mai ascuns, cel mai aparte, omul situat dincolo de bine și de rău, stăpân pe virtuțile lui, prea plin de voință. Tocmai asta trebuie să însemne măreția: capacitatea de a fi atât multiplu, cât și întreg, atât amplu, cât și complet”. Și mai întrebăm o dată: Este azi măreția posibilă?(sublinierea italică aparține autorului)

Friedrich Nietzsche
(Dincolo de bine și de rău (trad. Radu Gabriel Pârvu), ed. Humanitas, 2016, la pp. 146-148)

Ancheta Comisiei Parlamentare și interdicția publicării de către presă a documentelor clasificate drept secrete (lipsă încălcare art. 10 din Convenție)

22 februarie 2018

There was no violation of Article 10 in Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue v Belgium where a weekly magazine had been withdrawn from sale and its further distribution prohibited because it had disclosed documents classified as secret in the context of a parliamentary inquiry into the handling by the police and judiciary of an abduction case. This was found to be justified because of the interference with one of the judge’s defence rights and her right to respect for privacy, as well as the confidentiality of the parliamentary proceedings. (s.n. – M.M.-B.)

Philip Leach
(Taking a Case to the European Court of Human Rights, Oxford University Press, ediția a patra, 2017, la p. 485)

Marea Cameră, CEDO, a concluzionat, de asemenea, că interesul public de a avea informații cu privire la greșelile din cadrul Parchetului a fost atât de important încât a depășit interesul pentru menținerea încrederii publicului în Parchet

21 februarie 2018

In Guja v Moldova the Court noted that civil servants often have access to information that governments may legitimately want to keep confidential, and accordingly they owe a duty of discretion to their employers. Therefore, disclosure should first be made to a superior, or to other competent authority, and, where that is impracticable, it should only be made public as a last resort. The assessment of proportionality of such a disclosure will depend upon the public interest in the information and its authenticity, the damage of the public authority caused by disclosure, the motive of the ‘whistleblower’ and the nature of any penalty imposed. The Grand Chamber in Guja unanimously found a violation of article 10 as a result of the dismissal of the head of press at the prosecutor-general’s office for disclosing to the national press two letters from MPs to the prosecutor-general relating to investigation into police malpractice. There was no domestic provision for the reporting of irregularities by someone in the applicant’s position. The disclosure was found to raise important questions about the separation of powers, improper conduct by a high-ranking politician and the Government’s attitude towards police brutality. The Court also concluded that the public interest in having information revealed about the wrongdoing within the prosecutor’s office was so important that it outweighed the interest in maintaining public confidence in that office. The applicant had acted in good faith and, by being dismissed, had had the heaviest sanction imposed on him. The case of Bucur and Toma v Romania concerned the criminal prosecution of an employee of the Romanian Intelligence Service after he publicised information concerning irregular telephone tapping practices. Such a measure was found to be disproportionate and in violation of Article 10 due to the following factors: there was no other official means for the applicant to impart the information; there was a high public interest in it; the applicant had had reasonable grounds to believe that the information he divulged was true; the importance of the information prevailed over any countervailing interest in maintaining public confidence in the intelligence service; and the absence of any reason to question the applicant’s bona fides.

Philip Leach
(Taking a Case to the European Court of Human Rights, Oxford University Press, ediția a patra, 2017, la pp. 473-4)

Este cumva posibil ca regimurile democratice din secolul 21, prin modificarea legislației cu scopul de a face față amenințărilor terorismului, să se transforme parțial în regimuri autoritare?

20 februarie 2018

The United States after 9/11: Authoritarian Courts in a Democracy?

Is it possible that twenty-first-century democratic regimes, by modifying their legal systems to cope with the threat of terrorism, are partially converging with authoritarian regimes? Is it possible to speak of the existence of authoritarian practices under a democratic regime? If so, what makes courts authoritarian – the procedural rules, organizational forms, and belief systems that operate within them, or the wider political environment of which they are a part?

The case of the United States after September 11, 2001, raises these questions. Before exploring the issue, however, some basic parameters should be recognized. First, the terrorist threat is genuine and complex, and it justifies new security measures of some kind. The essential disagreements concern how and how much to adapt traditional constitutionalist compromises and understanding of civil liberties, not whether to adopt them or not.
(…)
A new type of security court was created in the United States in response to the attacks of 9/11. President Bush signed an emergency order on November 13, 2001, that established military commissions to try noncitizens „unlawful enemy combatants” accused of terrorism. The Military Commissions Act passed by Congress and signed by President Bush in 2006 ratified the existence and procedures of these courts. As in Brazil and Chile under military rule, the executive in the United States decreed that a terrorist ‘war’ necessitated the use of a special court system, controlled by the executive and insulated from the civilian judiciary. Unlike Brazil and Chile, in the U.S. case this system did not consist of preexisting military courts, but a new institution that was in many ways more severe than ordinary military justice (nota de subsol 30: As a precedent, the Bush administration cited the military tribunal that tried and sentenced to death German spies captured on U.S. soil during World War II. But this case occurred before the United States signed several major treaties, including the Geneva Conventions.)

In addition, the Bush administration created a new legal regime to deal with suspected terrorists. For citizens, it invented the designation „enemy combatant,” and claimed the right to apply this label to anyone it suspected of terrorist activity. These suspects were then detained in military facilities, without access to a lawyer and without charged initially being brought (‘Detention cases”, 2004). As for noncitizen terrorist suspects, the Department of Defense decided in early 2002 to call them „unlawful combatants” and to place them outside the purview of both U.S. justice and the Third Geneva Convention dealing with prisoners of war. Captured in Afghanistan and incarcerated on the Guantanamo naval base in Cuba, these detainees are subject to the jurisdiction of the military commission created by President Bush’s 2001 order.
(…)

It is striking that the military commissions established to try the Guantanamo detainees are similar to the military courts employed against the opposition by the Brazilian and Chilean military regimes. When it comes to presidential control over the courts, they are more draconian than the Brazilian military courts under military rule. As described in the order, they are constituted ad hoc by the Secretary of Defense – in other words, the executive branch directly controls their composition and procedures. The identities of judges and prosecutors are apparently kept secret, as with the ‘faceless courts’ sometimes used in Latin America. (…) Judges in the tribunals are given the leeway to close the trials to the press and public for almost any reason. In these respects the court afford fewer procedural rights to the defendants and more zealously guard executive privilege than the Brazilian military courts of 1964-1979. They also involve judges who as active-duty military officers in a chain of command lack independence and simultaneously fight the defendants as well as judge and sentence them, as in the Southern Cone military courts.

The commissions are authorized to sentence defendants to death with a unanimous vote of their members (Mintz 2002). Federal officials, including President Bush, have publicly suggested that the defendants are guilty. Lawyers complain of an inability to adequately represent their clients. Charges in the commissions involve membership in particular organizations as much as specific actions. Evidence presented by the prosecutors is likely to include statements made under duress or even torture (Dodds, 2004). And then-Secretary of Defense Donald Rumsfeld said that acquittals in the military commissions would not necessarily lead to the release of the defendants – the executive could continue to detain them (Scheuerman 2006: 119). Because those tried in the military commissions seem to lack rights, and the executive claims to be able to deal with them in what seems to constitute a legal vacuum, this institution seems to resemble a rule by law more than it does a rule of law (nota de subsol 36: (…) The Bush administration’s claims are to absolute discretion unbounded by law – the kind of discretion that when wielded by regimes outside the United States is often labeled „authoritarian”).

Anthony W. Pereira
(Of Judges and Generals în Rule by Law: The Politics of Courts in Authoritarian Regimes (coord. T. Ginsburg, T. Moustafa), Cambridge University Press, 2008, la pp. 49-50)

Epuizarea căilor de atac interne (eficiente) poate să se realizeze și după ce cererea a fost introdusă pe rolul CEDO, cu condiția ca …

19 februarie 2018

4.67 If a case is declared inadmissible for failure to exhaust domestic remedies, because the application is lodged prematurely with the Court (before the domestic remedies have been allowed to run their course), then it will be open to the applicants to submit a fresh application once domestic remedies have in fact been exhausted (cu trimitere la Sarisuluk v Turkey, no. 64126/13, dec. 25.3.14. (…)
(…)
4.84. Exhaustion of domestic remedies may take place after an application has been introduced with the Court, but such remedies must have been exhausted before the admissibility decision is made (cu trimitere la Luberti v Italy, cererea nr. 9019/80, dec. 7.7.81).

Philip Leach
(Taking a Case to the European Court of Human Rights, Oxford University Press, ediția a patra, 2017, la pp. 144 și 151)

Femeia tinde acum spre independența economică și juridică a unui vânzător: „femeia ca vânzător” scrie pe poarta societății moderne aflate în formare

18 februarie 2018

Virtuțile noastre
(…)
239.
Sexul slab n-a fost tratat niciodată cu atâta atenție de către bărbat ca în vremea noastră – ca și lipsa de respect față de bătrâni, o asemenea atitudine ține de tendința și gustul fundamental democratic. Trebuie să ne mire faptul că se abuzează imediat de această atenție? Femeile doresc mai mult, învață să aibă revendicări, până la urmă găsesc aproape jignitor tributul plătit de atenția ce le este acordată și preferă concurența pentru drepturi, ba chiar lupta propriu-zisă; într-un cuvânt, femeia își pierde din pudoare. Să adăugăm numaidecât că devine lipsită de gust. Femeia se dezvață să se mai teamă de bărbat; însă femeia care „uită de teamă” renunță la instinctele ei cele mai feminine. Că femeia îndrăznește să se manifeste atunci când ceea ce îi inspiră teamă față de bărbat, mai precis spus, când ea nu mai dorește și nu mai cultivă virilitatea bărbatului, e ceva cât se poate de just și chiar destul de inteligibil; ceea ce înțelegem mai greu este faptul că tocmai astfel femeia degenerează. Asta se petrece în prezent: să nu ne amăgim în această privință! Numai acolo unde spiritul industrial a înfrânt spiritul militar și aristocratic, femeia tinde acum spre independența economică și juridică a unui vânzător: „femeia ca vânzător” scrie pe poarta societății moderne aflate în formare. În timp ce ea câștigă în acest mod drepturi noi și aspiră să devină „stăpână”, iar pe drapelul și pe stegulețele ei scrie „progres”, se produce cu o teribilă limpezime un fenomen contrar: femeia regresează. Începând cu Revoluția Franceză, influența femeii în Europa s-a diminuat pe măsură ce i-au crescut drepturile și pretențiile; și astfel „emanciparea femeii”, câtă vreme este cerută și promovată de femeile înseși (iar nu doar de niște bărbați seci la minte), se relevă a fi un simptom notabil al faptului că instinctele specifice feminine slăbesc și se tocesc tot mai mult. Această mișcare este o prostie, o stupizenie aproape masculină, de care unei femei la locul ei – care e-ntotdeauna inteligentă – ar trebui să-i fie profundă rușine. A pierde flerul de a detecta terenul pe care se poate obține cea mai sigură victorie; a neglija deprinderea de a utiliza adevăratele ei arme; a o lua înaintea bărbatului, poate chiar și „la carte”, în vreme ce altădată femeia se ținea sub control, într-o umilință subtilă și vicleană; a se împotrivi cu o insolență virtuoasă credinței bărbatului într-un ideal fundamental diferit, ascuns în femeie, credinței într-un etern feminin manifestat în mod necesar; a-i scoate din cap bărbatului, cu multă energie și locvacitate, că femeia trebuie să fie întreținută, îngrijită, protejată și menajată aidoma unui animal domestic mai delicat, deseori agreabil și de o sălbăticie stranie; a strânge de peste tot, cu stângăcie și indignare, orice formă de sclavie și iobăgie care a fost și mai este încă impusă de poziția femeii în ordinea socială de până acum (de parcă robia ar constituit un contraargument iar nu mai degrabă o condiție a oricărei culturi superioare, a fiecărei înălțări culturale) – ce să însemne toate acestea dacă nu a fărâmițare a instinctelor feminine, o defeminizare? Desigur, printre măgarii savanți de sex masculin există destui idioți – prieteni și coruptori ai femeilor – care le sfătuiesc să se defeminizeze în acest fel și să imite toate prostiile care-l îmbolnăvesc pe „bărbat” în Europa, „virilitatea” europeană – și care ar coborî femeia până la nivelul „culturii generale”, punând-o poate chiar în situația de a citi ziarul și de a se amesteca în politică. Din când în când se dorește de-a dreptul transformarea femeilor în liber-cugetători și literați, ca și cum o femeie lipsită de evlavie n-ar fi ceva cu desăvârșire de dezgustător sau caraghios în viziunea unui bărbat profund și ateu; aproape pretutindeni sunt îmbolnăvite de nervi cu cele mai maladive și mai periculoase forme de muzică (așa cum e muzica noastră germană contemporană), ceea ce le face de la o zi la alta mai isterice și mai incapabile de prima și ultima lor menire, aceea de a naște copii viguroși. Se dorește realmente ca femeile să fie mai „cultivate” și, după cum se spune, „sexul slab” să devină puternic prin intermerdul culturii, de parcă istoria nu ne-ar învăța cât se poate de stăruitor că în cazul ființei umane „cultivarea” și istovirea – adică slăbirea, risipirea și afectarea puterii volitive – s-au sincronizat necontenit și că femeile cele mai puternice și influente din lume (ultima fiind mama lui Napoleon) și-au datorat ascendentul și superioritatea în fața bărbaților tocmai puterii lor de voință – iar nu dascălilor lor! Ceea ce inspiră respect și adesea destulă teamă față de femeie este natura ei, „mai firească” decât a bărbatului, flexibilitatea ei autentică și vicleană, specifică animalelor de pradă, gheara ei de tigru ascunsă într-o mânușă, egoismul ei ingenuu, faptul că este ineducabilă și are o sălbăticie lăuntrică, că are pofte și virtuți de neînțeles, uriașe și hoinare … Ceea ce, în ciuda sentimentului de teamă, ne inspiră milă pentu această periculoasă și frumoasă pisică numită „femeie” este faptul că ea pare mai aptă de suferință, mai vulnerabilă, mai însetată de dragoste și mai mult condamnată la dezamăgiri decât orice alt animal. Teamă și milă: aceste sentimente l-au însuflețit până acum pe bărbat în fața femeii, stând mereu cu un picior pe tărâmul tragediei, care sfâșie în timp ce încântă… Cum? Și asta are să se termine acum? Oare este pe cale să se rupă vraja femeii? Iese încet la iveală caracterul ei plictisitor? O, Europa! Europa!
(…)

Notă MMB: doar pentru faptul că am selectat un citat spre a fi publicat nu înseamnă că sunt și de acord cu ceea ce conține. Multe dintre citate sunt selectate pentru că mi se par interesante, chiar dacă pot fi eronate în ceea ce afirmă. Ele pot fi criticate, ca mai toate ideile ce au fost avansate de când lumea există. Iar câteodată, prin selecția pe care o realizez, doresc să arăt că inclusiv marii gânditori au avut „păcate”: că inclusiv marii gânditori au putut discrimina. Că nici măcar geniile nu sunt perfecte în gândire. Că putem fi de acord cu o idee a unei mari personalități și în același timp să criticăm vehement și pe bună-dreptate o altă idee, și asta chiar dacă aparține tot acelei mari personalități. În alte cuvinte, că nici geniile nu sunt Dumnezeu. Că inclusiv geniile pot greși. Și că profesorii noștri ar trebui să ne predea poate mai întâi ideile eronate ale acestora, pentru ca să putem din ale lor greșeli și mai bine învăța (sub condiția de a ni le preda ca erori, și nu ca adevăruri).

Friedrich Nietzsche
(Dincolo de bine și de rău (trad. Radu Gabriel Pârvu), ed. Humanitas, 2016, la pp. 176-178

Obligația de rejudecare impusă direct de CEDO atunci când se constată o încălcare a dreptului la un proces echitabil al unui condamnat penal

18 februarie 2018

25. Article 465 of the new CCP provides for possible revision of a domestic trial where the Court has found a violation of an applicant’s fundamental rights and freedoms set forth by the Convention and the Protocols thereto if the serious consequences of the violation continue to exist and can only be redressed by reopening.
26. In similar cases the domestic courts quashed the applicants’ conviction and remitted their cases for retrial following judgments delivered by the Court (see, for example Dănilă, cited above; Mircea v. Romania, no. 41250/02, 29 March 2007, and Mihai Moldoveanu v. Romania, no. 4238/03, 19 June 2012).
(…)
51. Given the foregoing considerations, the Court concludes that in the instant case, the Bucharest Court of Appeal failed to comply with the requirements of a fair trial.
52. Since that requirement was not satisfied, there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.
(…)
58. Moreover, the Court reiterates that when a person, as in the instant case, has been convicted in domestic proceedings which failed to comply with the requirements of a fair trial, a new trial or the reopening of the domestic proceedings at the request of the interested party represents an appropriate way to redress such a violation (see Mischie v. Romania, no. 50224/07, § 50, 16 September 2014).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 9 ianuarie 2018, Ghincea împotriva României, cererea nr. 36676/06, CE:ECHR:2018:0109JUD003667606)