Demnitatea umană și principiul egalității (la francezi)

25 aprilie 2017
246 citiri

Nimic nu mă întristează ca oamenii cuprinși de nevoile lor, de lipsa lor de libertate.
Într-un sigur oraș, în Paris, mă pot lăsa robit fără să sufăr. Desigur, pentru că Parisul îți dă impresia că te robește libertății. Numai aici încep să am, de la început, obișnuințele locuitorilor: același autobuz, același cinematograf de cartier, același mic restaurant, același aer anonim și liber. Oamenii de pretutindeni par închiși în celule. Cei de aici, într-un parc îngrădit din motive de estetică.
La Paris, rușinoasa condiție umană se reabilitează într-o oarecare măsură. În ceea ce balcanicii și spiritele roabe numesc (cu un cuvânt incalificabil) „obrăznicia” sau (vai!) „deșanțarea” parizianului, eu nu văd decât unicul chip al demnității omenești. Orice s-ar zice despre parizieni, ei sunt totuși inși iubitori ai disciplinei exterioare, ai disciplinei de fier. Când s-a criticat, din punct de vedere spiritual, principiul egalității franceze, criticile au dat dovadă de miopie și de îngustime. Egalitatea aceasta nu este altceva decât demnitatea prostului, în măsura în care el, fiind om, este deci dincolo de alterații, construit după chipul Divinității. Omenește și divin, prostul este egalul oricărui deștept. Și această egalitate nu încalcă, în nici un fel, criteriile și ierarhiile de valori intelectuale și sociale întâmplătoare.
În acest principiu al egalității, eu văd tendința magnifică de a ridica omul, de a înălța starea umană. Și nimeni nu simte asta mai bine decât francezul – oricare francez. În Franța, orice chelner este deopotrivă de domn cât și orice ministru. Și acolo nu se pupă mâna niciunui stăpân. Francezii ascultă când vor. Anarhia nu începe decât atunci când nu vor mai putea voi; căci e drept că o libertate neordonată tocește voințele.
(…)
Dar dacă se vorbește despre decadența franceză, socot că decadența începe atunci când oamenii își pierd cu totul sensul libertății.
Atât timp cât francezii vor tinde spre libertate (care nu se poate realiza pe pământ, dar al cărei chip se poate totdeauna urmări) – nu se poate vorbi de decadență.
(…)
Și la noi s-a înțeles foarte puțin lucru din Franța, deși ea a influențat considerabil asupra stărilor românești. Nu a fost înțeleasă decât actualitatea cea mai exterioară: politicul și, cel mult, prezentul literar. Nimic din esența ei. Ar fi interesant de făcut odată un istoric al creșterilor și descreșterilor influenței franceze la noi. Nu asistăm astăzi, de pildă, la condamnarea Franței și la decretarea sfârșitului ei pentru că trece printr-un moment de criză? Nu se face, pe de altă parte, o apologie a altor țări pentru că ni se pare că trec prin faze de regenerare? La o parte se aruncă toată tradiția de cultură.
(…)
Noi am mers în judecata noastră când după un stăpân, când după altul, după cum ni se părea că e mai tare – vasali ai unei culturi sau ai alteia, ceea ce continuăm, dacă nu mă-nșel, să facem și astăzi.
(…)
Și dacă, la urma urmii, destinul Atenei este să fie cucerită de grosolanul Imperiu Roman sau dacă trebuie să moară ca un om, o țară și o cultură, suntem mulți cei care vrem să murim odată cu Franța. Sfârșitul Franței va fi sfârșitul Europei. Ce mai poate fi după asta? O hegemonie sterilă, de câteva zeco de ani, a vreunei forme recente de cultură – preludiu a unei barbarizări a lumii vechi? Și, la urma urmei, Europa a început să fie plictisitoare cu complexitățile, crizele și agoniile ei. Mă întreb, ce-ar mai putea să creeze? Ce interese as avea lumea s-o mai păstreze, centru de discordii, focare de probleme insolubile, de crize și anarhii?
A venit oare momentul ca bucata asta de continent să se scufunde într-un somn lung?
Eu, personal, nu cred. Europa este Franța. Și Franța e încă sănătoasă. Dar dacă ar fi ca Franța să sucombe, să nu ne pară rău că se va nărui și restul. (s.n.-M.M.-B.)

Eugen Ionescu
(Scrisori din Paris (13 noiembrie 1938) în Război cu toată lumea, volumul 2, Humanitas, București, 1992, la p. 212, 213, 214 și 215)

Trebuie ca funcțiunile publice să nu îmbogățească niciodată pe aceia care le dețin

24 aprilie 2017

Un punct deopotrivă de important pentru democrație, oligarhie, într-un cuvânt pentru orice guvernământ, este de a veghea ca nicio superioritate disproporționată să nu se ridice în Stat; de a da funcțiunilor puțină însemnătate și o lungă durată, neatribuindu-le dintr-o singură dată o autoritate prea întinsă; căci puterea corupe pe cineva, și nu toți oamenii sunt capabili de a suporta prosperitatea. Dacă nu s-a putut organiza puterea pe aceste baze, cel puțin trebuie să ne ferim de a o lua înapoi deodată, după cum s-a dat în mod neprevăzător; trebuie s-o restrângem puțin câte puțin.
Dar mai ales chiar prin legi trebuie să se prevină formarea acestor superiorități de temut, care se sprijină pe mărimea averii și pe forțele unui partid numeros. Când n-a fost posibil a le împiedica să se formeze, trebuie a face așa ca ele să se ducă în străini să-și desfășoare însemnătatea lor.
Pe de altă parte, pentru că inovațiunile se pot introduce mai întâi în moravurile particularilor, trebuie să se creeze o magistratură însărcinată a supraveghea pe aceia a căror viață nu este în acord cu Constituțiunea;
(…)
Iată o preocupațiune de căpetenie în orice Stat: trebuie procedat așa, prin legiuire sau orice alt mijloc tot așa de puternic, ca funcțiunile publice să nu îmbogățească niciodată pe aceia care le dețin. (…)
Masa cetățenilor nu se revoltă atât din pricină că este înlăturată de la funcțiuni, înlăturare care se cumpănește pentru ei cu folosul de a-și vedea de treburile lor proprii, cât se îndignează la gândul că magistrații fură banul public; căci atunci au două motive a se plânge, pentru că ei sunt lipsiți în același timp și de putere și de profitul pe care îl aduce.

Aristotel
(Politica (trad. El. Bezdechi), ed. Semne, București, 2008, reproducere în facsimil a traducerii din 1924, la p. 304, 305 și 306)

Răul vine de acolo că orice autoritate tinde să devină abuzivă

23 aprilie 2017

Răul vine de acolo că orice autoritate tinde să devină abuzivă.
Cum să faci ca autoritatea să nu fie ispitită să abuzeze? E o voință de stăpânire, un orgoliu imbecil care trebuie neapărat stârpit. Elită este omul nemuncit de voința autorității. Cum să stârpești acest lucru în țara lui „știi cine sunt eu”?

Eugen Ionescu
(Fragmente dintr-un jurnal intim în Război cu toată lumea, vol. 2, Humanitas, București, 1992, publicate pentru prima dată în 1945, la p. 271)

[U]rmătoarele comportamente sunt considerate spălare a banilor…

22 aprilie 2017

Articolul 2 (extras)
(2) În sensul prezentei directive, următoarele comportamente sunt considerate spălare a banilor, atunci când sunt comise intenționat:
(a) conversia sau transferul de bunuri, cunoscând că acele bunuri provin dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la astfel de activități, cu scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a bunurilor sau al sprijinirii oricărei persoane implicate în comiterea activităților respective pentru a se sustrage consecințelor legale ale acțiunilor sale;
(b) ascunderea sau disimularea naturii, sursei, localizării, utilizării, circulației, a drepturilor aferente sau a dreptului de proprietate reale, cunoscând că acestea provin dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la astfel de activități;
(c) achiziția, deținerea sau utilizarea de bunuri, cunoscând, la data primirii lor, că acestea provin dintr-o activitate infracțională sau dintr-un act de participare la astfel de activități;
(d) participarea, asocierea în vederea comiterii, tentativele de comitere și sprijinirea, incitarea, facilitarea și consilierea pentru comiterea oricăreia dintre acțiunile menționate la literele anterioare. (s.n.-M.M.-B.)

Directiva 2005/60/CE

Deși toți cumpără, vânzarea nu a fost primul contract întrebuințat între oameni

21 aprilie 2017

Între contractele cu titlu oneros, cel mai de căpetenie și cel mai întrebuințat este astăzi vânzarea. S-a zis, cu drept cuvânt, că toți nu vând, căci pentru a vinde trebuie a avea bunuri; toți însă cumpără, căci trebuințele zilnice ale omului necesitează o mulțime de bunuri, pe care el nu și le poate procura altfel.
Vânzarea n-a fost însă primul contract întrebuințat între oameni. Din capul locului tranzacțiile omenești au început prin schimb. Acel care avea lucruri ce nu-i trebuiau, ceda altuia parte din acele lucruri, spre a dobândi altele, de care avea nevoie. Poetul Homer ne arată, în adevăr, că, în timpurile eroice, soldații își procurau vin schimbându-l cu pei de bou, cu fier, cu sclavi și alte lucruri.

Dimitrie Alexandresco
(Explicațiunea teoretică și practică a Dreptului civil român, tomul al optulea, partea II a, Vânzarea civilă și comercială, București, 1925, la p. 1 și urm.)

… cât de spinoasă este problema găsirii unui criteriu sigur de deosebire a ilicitului penal de ilicitul extra-penal

19 aprilie 2017

(…)
Teza celor cari susțin că între faptele penale și faptele extra-penale nu există altă deosebire decât acea derivând din gravitatea cantitativă a consecințelor, este desmințită de realitatea faptelor.
De ex.: o persoană care nu plătește la timp o datorie, poate pricinui pagube imense, poate ruina pe creditor și abate mizeria asupra familiei sale; deci ne găsim în fața unor consecințe atât de grave, neplata datoriei la scadență rămâne totuși un fapt extra-penal.
Dimpotrivă, când un om fură de pildă o pâine, de pe taraba unui negustor, cauzând o pagubă de câțiva lei, cu toate că consecințele sunt neînsemnate, faptul rămâne un ilicit penal.
Urmează deci că altceva decât simpla gravitate a consecințelor păgubitoare deosebește ilicitul penal de ilicitul extra-penal; acest altceva trebuie căutat în natura faptelor, în deosebirea calitativă dintre ele.
(…)
Concluziuni: Am enumerat toate aceste păreri, pentru a învederea cât de spinoasă este problema găsirii unui criteriu sigur de deosebire a ilicitului penal de ilicitul extra-penal.
Credem că, în căutarea acestui criteriu, nu trebuie să se uite că domeniul ilicitului penal este foarte întins și variat, că faptele penale nu au exact aceeași natură, ci dimpotrivă, sunt foarte eterogene (diferite) în substanța lor intrinsecă și deci un criteriu unic, bazat pe un singur element de diferențiere, este nu numai greu de găsit, dar este și inacceptabil științificește.
De aceia, trebuie să căutăm un criteriu, în care să fie întrunite toate elementele susceptibile (apte) de a caracteriza întreg câmpul ilicitului penal.
Un prim element, este acela tras din substanța neconvenabilă a faptelor ilicite penale și anume, aceste fapte sunt neconvenabile, fiindcă izvoresc din violență, fraudă, sau indisciplină socială.
Acest element de caracterizare este general; orice fapt penal implică fie violența (de ex.: omor, loviri, viol, tâlhărie, etc.), fie frauda (de ex.: fals, furt, excrocherie, sperjur, etc.), fie indisciplină socială ( de ex.: refuz de servicii legalmente datorate, corupere de minori, abandonul familiei, etc.).
Dar dacă acest element este general, el nu este însă și absolut, fiindcă există anumite activități de violență, fraudă sau indisciplină, cari sunt eliminate din rândul faptelor penale, nu intră deci în sfera ilicitului penal ( de ex.: corecțiunea aplicată copiilor de părinți, violențele de jocuri sportive, așa zisul „dolus bonus” în convențiuni, etc.).
Aceste eliminări ne indică că, trebuie să mai existe un al doilea element de caracterizare a ilicitului penal care să explice de ce anume activități de violență, fraudă sau indisciplină socială rămân în afara orbitei ilicitului penal.
Cred că, acest al doilea element de caracterizare trebuie tras din „rezonanța socială” a faptelor ilicite penale, rezonanță datorită tot naturii intrinseci a acestor fapte și anume: activitățile ilicite penale, spre deosebire de cele extra-penale, produc, prin săvârșirea lor, o stare de neliniște și nesiguranță în spiritul membrilor grupului social.
Într-adevăr, orice grup social are nevoie de o așezare politică și deci, de o putere publică, fiindcă conviețuirea în societate nu ar fi posibilă fără un organ de autoritate supremă, care să realizeze acea ordine socială în cadrul căreia, fiecare membru al colectivității și toți laolaltă să capete sentimentul întăritor de liniște și siguranță (quietudine și securitate). Orice activitate neconvenabilă, care este de natură să provoace o stare de neliniște și nesiguranță, trebuie să fie privită ca o activitate răufăcătoare, criminală. Aceste activități criminale, tocmai din cauza rezonanței lor sociale, reclamă o reacțiune puternică și de aceea atunci, când atari activități sunt prohibite (interzise) prin normele juridice, este firesc și necesar ca sancționarea lor să treacă dincolo de simpla reparațiune și să urce la represiune.
Așa dar, ilicitul penal se deosebește subtanțial de ilicitul extra-penal; această deosebire se poate face pe baza a două elemente de caracterizare și anume: pe deoparte, ilicitul penal implică existența unei activități de violență, fraudă sau indisciplină socială, iar pe dealtă parte, faptele penale au aptitudinea de a produce neliniște și nesiguranță socială.
Acest criteriu trebuie să servească la elaborarea normelor juridice, (de jure condendo), în sensul că, legiuitorul, călăuzindu-se de acest criteriu, va putea să-și dea seama în ce trebuie trebuie să adopte, ca sancțiune, o pedeapsă și să creeze, deci, un ilicit penal. (s.n. – M. M.-B.)

Vintilă Dongoroz
(Drept penal, București, 1939, la p. 19 și pp.21-23)

… cel dintâi pas făcut spre egalitatea oamenilor

19 aprilie 2017

Omul a putut desigur din cele dintâiu timpuri să deosibească plăcutul de neplăcut, fericirea de nenorocire, binele de rău. El a fost asemenea din cele dintâiu timpuri determinat de egoismul curat, sau de simpatie și antipatie, a face altuia bine sau rău. Dar el n-a simțit decât foarte târziu trebuința curat morală de a se feri să facă rău altuia și de a-i face numai bine. A trebuit pentru aceasta ca ideea binelui să se unească cu aceea a datoriei. Însă această idee din urmă s-a format și s-a dezvoltat la început independent de cea dintâiu. Sentimentul datoriei își trage originea din sentimentul temerii care silește pe omul primitiv a face acte de propițiare pentru a evita mânia și a câștiga favoarea acelora cari pot să-i facă rău. Omul primitiv se simte deci îndatorit prin frica pedepsei ce-l așteaptă, a face tot aceea ce face plăcere zeilor, regilor, și în unele cazuri semenilor săi, fără a se îngriji de binele sau răul ce ar putea rezulta din aceasta pentru altul.
Când mai târziu, în perioada idolatriei și mai cu seamă în a politeismului, puterea zeilor se întinde pretutindeni și aceea a omului nu însemnează mai nimica, toate regulile de purtare în societate sunt considerate a fi expresiunea voinței zeilor; deoarece legile sunt făcute și moravurile consfințite de aceia chiar care sunt în comunicare directă cu zeii și se inspiră din dânșii. Voința zeilor regulamentând purtarea omului sub toate privințele morale, în înțelesul cel mai larg al cuvântului, cu noțiunile de dreptate, de datorie, de responsabilite, de merit, se confundă cu ascultarea de poruncile zeilor, ceea ce însemnează că toate aceste noțiuni n-au fost niciodată înainte deosebite și nu sunt încă la această epocă diferențiate în capul omului. Dealtăparte, cu cât instinctul de conservare socială se dezvăluiește regulile de purtare, conservând caracterul lor religios, obligă din ce în ce mai mult pe indivizi aș face bine unul altuia și a se ajuta la nevoie. Cu chipul acesta, binele care n-avea înainte nimic a face cu morala, începe a fi obiect al datoriei și tinde a deveni obiectul exclusiv al acesteia și, prin urmare, și al moralei. Dar cu cât binele câștigă teren, ca obiect al moralei, cu atât zeii de la care emană încă toate regulile de conduită sunt considerați a fi binevoitori și generoși; căci ei trebuie să fie buni și iubitori de bine, deoarece poruncesc oamenilor să-și facă bine unul altuia. Cu chipul acesta, pe când zeii sunt considerați a fi din ce în ce mai mari și mai puternici, ei sunt de pe altăparte socotiți din ce în ce mai buni pentru oameni. Zeii mai sunt și drepți, deoarece ei răsplătesc cu bine faptele bune, adică ascultarea poruncilor lor, și cu rău faptele rele, adică nesupunerea către dânșii. Fiindcă însă această răsplătire nu se întâmplă de fapt întotdeauna aci pe pământ, ea se continuă și se completează în lumea morților. Sfera de cugetare a omului, fiind acuma foarte lărgită și imaginația lui trebuind acum să umple și spațiile ce se află sub pământ, s-a așezat în aceste spații lumea morților, care este împărțită în două regiuni, una destinată pentru locuința sufletelor celor drepți și alta pentru cei nedrepți condamnați a fi pedepsiți.
Pe când zeii superiori încep a fi considerați ca buni din cauza legilor umanitare ce se fac în numele lor, duhurile cele mici, cari cutreeră lumea noaptea, continuă a fi esențial răutăcioase, din cauză că în numele lor nu s-a făcut niciodată ceva bun pentru om în genere. Din contră, pe lângă răutățile ce fac din propria inițiativă, aceste duhuri se pun la dispoziția tuturor acelora care vor să facă rău altora și mai cu seamă la dispoziția vrăjitorilor și fermecătorilor. Deosebirea spiritelor în bune și rele, care în această perioadă abia începe a se forma, crește treptat și ajunge să fie foarte mare și de foarte mare importanță în perioada monoteismului.
Toți oamenii, până și regii, trebuind să asculte de poruncile zeilor, sunt împărțiți în ascultători și neascultători ai acelor porunci, adică în drepți și nedrepți, și apoi sunt trimiși după faptele lor în câmpiile elizeane, cum se zicea la Roma, sau în Tartar. Această împărțire este cel dintâi pas făcut spre egalitatea oamenilor. Este adevărat că la început fiecare se ducea pe cealaltă lume cu rangul și puterea ce a avut-o pe pământ; dar și deosebirile de rang și putere scad treptat pe cealaltă lume, cu cât moralitatea face progres, aceasta tinzând a deveni caracterul esențiial și exclusiv de distincțiune al oamenilor.
Micșorarea acestor deosebiri, precum și diferențierea dreptului de către religiune au fost favorizate la câteva popoare politeiste prin împrejurări cu totul excepționale. Dacă Grecii și Romanii când au pierdut din o cauză oarecare vechile lor dinastii regale, ar fi fost cuceriți de regi străini și puernici, aceștia ca scoborâtori și favoriți ai zeilor după credințele de atunci, ar fi continuat a legifera singuri și a menține credința că regulile de putertare în societate nu pot fi făcute decât de zei prin intermediarul reprezentanților lor. Însă Grecii și Romanii, din lipsă de scoborâtori din zei, aleg ca șefi politici scoborâtori din oameni. Acești șefi fiind aleși pentru un timp determinat după care ei devin simpli cetățeni, nu pot fi considerați ca de natură deosebită de aceea a concetățenilor lor; cu atât mai mult că timpul zeificării șefilor este trecut de mult și lumea are deja zeii săi, adică stăpânii săi fixați. Printr-o asfel de constituire a autorității sociale se micșorează deosebirea enormă ce exista mai înainte pe lumea aceasta și pe cealaltă între șefii popoarelor și ceilalți indivizi.
Pe de altă parte, actele de autoritate și legile care regulează interesele cetățenilor, făcându-se de aceștia sau de mandatarii lor, o mare parte din regulile de purtare în societate sunt scoase de sub autoritatea zeilor; și astfel începe a se face deosebirea între drept și morala religioasă. Este adevărat că chiar la Greci și la Romani legile și actele publice se fac sub înrăurirea religiunii poate mai mult decât se crede; că la facerea lor se consultă augurii și oraculii și se invocă zeii pentru a inspira pe cei care legiferează sau comandă; dar nu este mai puțin adevărat că această slabă participare a zeilor la regularea intereselor cetățenilor nu poate împiedica formarea și consolidarea treptată a credinței că societatea poate fi condusă măcar în parte și de voința cetățenilor independentă de aceea a zeilor. E probabil că progresul acestei credințe a fost și ea una din cauzele ireligiozității la care au ajuns Grecii și Romanii în timpurile lor din urmă. Toate aceste progrese sunt întârziate în țările monarhice stăpânite de dinastii vechi naționale, scoborâtoare din zeii naționali sau din dinastii străine venite din urma cuceririlor și pe care imaginația popoarelor le pune pe aceeași linie în privința originii cu vechile dinastii naționale. Dar și în aceste țări, monarhii care la început sunt din sânge dumnezeiesc devin în perioadele următoare simpli oameni favoriți ai lui Dumnezeu, apoi reprezentanții acestuia pe pământ adică suverani cu dreptul divin și, în sfârșit, mandatari ai poporului precum fusese șefii republicelor antice încă din timpul politeismului. Acest progres se face treptat cu cât capătă lărgime și consistență ideile de autonomia omului în raport cu divinitatea și egalitatea oamenilor între dânșii. (s.n.-M.M.-B.)

Vasile Conta
(Încercări de metafizică în Opere complete (culegător Octav Minar), pp. 453-457)

Îndurarea nedreptăților se potrivește doar unui sclav

17 aprilie 2017

Kallikles: Bag de seamă, Socrate, că te avânți ca un tânăr în cuvântări, nu altfel de cum este un adevărat orator popular. Îi dai și acum cu vorba înainte, în vreme ce Polos trece prin aceeași suferință pe care i-o imputa el însuși lui Gorgias că ar fi încercat-o față de tine. Ziceam că, întrebat de tine dacă ar fi dispus să învețe dreptul pe unul care, doritor să studieze retorica, vine la el fără să cunoască ce-i dreptatea, Gorgias s-a sfiit să spună „nu”, și a declarat că-l învață. Aceasta din pricina obiceiului pe care îl au oamenii că se supără când îi refuză cineva. Și s-a văzut astfel silit, din hatâr, să se contrazică, lucru care-ți face o deosebită plăcere. A râs de tine, cred, și cu bună dreptate atunci. Dar acum a căzut și dânsul în aceeași greșeală ca Gorgias; iar Polos tocmai pentru aceeași cauză nu-mi place; că s-a învoit să treacă de partea ta și să admită că-i mai rușinos a face nedreptatea decât a o suferi. Din această consimțire a urmat apoi că a fost pus în încurcătură de tine, împiedicat în discuție și redus la tăcere, o dată ce a fost intimidat să-și spună gândul întreg. Căci în realitate tu ce faci, Socrate? Spunând mereu că ești în căutarea adevărului, aduci discuția la probleme greoaie, probleme de tribună; și vorbești, de pildă, asupra lucrurilor care prin natură nu sunt frumoase, iar după lege sunt. Se știe încă că de cele mai multe ori acestea două, natura și legea, se bat cap în cap. Și dacă se mai întâmplă că unul se sfiește și n-are îndrăzneala să-și spună neted gândul, iată-l silit în contradicție. Tu, prinzând această subtilitate, te servești de ea în discuții cu rea-credință: când îți vorbește omul după lege, tu îi pui întrebări ca după natură și când îți vorbește după natură tu-i răspunzi ca după lege. Așa a fost cazul adineauri: a face ori a suferi nedreptatea? Și când Polos vorbea de ceea ce-i urât după lege, tu găseai legii cusururi după natură. Să privim și natura. Cel mai urât după lege e să faci nedreptatea; cel mai rușinos după natură e să o suferi. Îndurarea nedreptăților nici nu e demnă de un bărbat. Se potrivește doar unui sclav, pentru care-i lucru mai bun să fie mort decât în viață, trăind așa, înfrățit cu nedreptatea, stâlcit în bătaie și fără a se putea apăra, nici pe sine însuși nici pe cel de care poartă grijă. Ba să-ți spun: făcătorii legilor sunt după credința mea tocmai oamenii slabi, cei mulți. Pentru sine și în vederea intereselor proprii își întocmesc ei legile și-și orânduiesc răsplățile: laude și dojeni. Spre a înfricoșa pe oamenii care sunt mai puternici și în măsură să aibă mai mult, spre a-i face și pe aceștia să nu stăpâneacă mai mult decât dânșii, iată de ce spun că râvna pentru îmbogățire e lucru rușinos și nedrept. Pasămite, le-ar plăcea să fie puși la parte dreaptă cu aceia, deși-s niște netrebnici. Aceasta-i pricina că în legi se tratează ca nedreaptă și imorală orice străduință de agonisire care întrece măsura obișnuită a gloatelor, zicându-i-se nedreptățire. Cât privește natura, ea învederează – cred – că-i dreptul celui mai destoinic să aibă mai mult decât nevolnicul, a celui mai puternic, mai mult ca bicisnicul. Ea arată că-i așa pretutindeni la celelalte viețuitoare ca și la oameni, în toate statele și famiile acestora. Așa e după însăși temelia dreptului: superiorul să cârmuiască pe inferior, el să capete mai mult. (s.n.-M.M.-B.)

Platon
(Gorgias în Dialoguri,Univers enciclopedic gold, București, 2010, la p 288 și urm. – 482de, 483abcd)

Demnitatea umană și autonomia individuală versus imitatio Christi

17 aprilie 2017

A new side of Buddhism was revealed to me there. I grasped the life of the Buddha as the reality of the self which had broken through and laid claim to a personal life. For Buddha, the self stands above all gods, a unus mundus which represents the essence of human existence and the world as a whole. The self embodies both the aspect of intrinsic being and the aspect of its being known, without which no world exists. Buddha saw and grasped the cosmogonic dignity of human consciousness; for that reason he saw clearly that if a man succeeded in extinguishing this light, the world would sink into nothingness. Schopenhauer’s great achievement lay in his also recognising this, or in rediscovering it independently.
Christ – like Buddha – is an embodiment of the self, but in an altogether different sense. Both stood for an overcoming of the world: Buddha out of rational insight; Christ as a foredoomed sacrifice. In Christianity more is suffered, in Buddhism, more is seen and done. Both paths are right, but in the Indian sense Buddha is the more complete human being. He is a historical personality, and therefore easier for men to understand. Christ is at once a historical man and God, and therefore much more difficult to comprehend. At bottom he was not comprehensible even to himself; he knew only that he had to sacrifice himself, that this course was imposed upon him from within. His sacrifice happened to him like an act of destiny. Buddha lived out of his life and died at an advanced age, whereas Christ’s activity probably laster no more than a year.
Later, Buddhism underwent the same transformation as Christianity: Buddha became, as it were, the image of the development of the self; he became a model for men to imitate, whereas actually he had preached that by overcoming the Nidana-chain every human being could become an illuminate, a buddha. Similarly, in Christianity, Christ is an exemplar who dwells in every Christian as his integral personality. But historical trends led to the imitatio Christi, whereby the individual does not pursue his own destined road to wholeness, but attempts to imitate the way taken by Christ. Similarly in the East, historical trends led to a devout imitation of the Buddha. That Buddha should have become a model to be imitated was in itself a weakening of his idea, just as the imitatio Christi was a forerunner of the fateful stasis in the evolution of the Christian idea. As Buddha, by virtue of his insight, was far in advance of the Brahma gods, so Christ cried out to Jews, „You are gods” (John 10:34); but men were incapable of understanding what he meant. Instead we find that the so-called Christian West, far from creating a new world, is moving with giant strides towards the possibility of destroying the world we have.

Carl G. Jung
(Memories, Dreams, Reflections, Fontana Press, 1995, la pp. 309-311)

[J]ustiția constituțională presupune (…) nicidecum controlul constituționalității aplicării

15 aprilie 2017

Dincolo de aceste argumente, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 512 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 20 iunie 2012 – considerente finale -, Curtea constată că, referitor la criticile ce vizează aplicabilitatea în timp a dispoziţiilor art. 741 din Codul penal în intervalul în care acestea au fost active, ţin de modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de drept comun datoare să uzeze de o judecată aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului, Curţii Constituţionale fiindu-i interzis să dea o astfel de dezlegare, deoarece, în acord cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, justiţia constituţională presupune controlul constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor Guvernului şi nicidecum controlul constituţionalităţii aplicării lor.

Curtea Constituțională a României
(Decizia nr. 474/2013 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48/2014)