Interesul pentru crimă și pedeapsă se prescrie în zile de audiență (Dreptul jurnalist-consulților)

25 noiembrie 2017
304 citiri

Mass-media românească a ultimilor ani a agresat și subminat dreptul și ideea de justiție cu o înverșunare extrem de nocivă și cu efecte foarte toxice.

Întâi și-ntâi, a făcut prejudecata mai importantă decât judecata. În epoca vitezei de lumină a expansiunii internetului, tehnologiei și vieții în general, presa a decis că nici ea și nici timpul nu mai au răbdare de judecăți în tihnă. Pe repede-înainte, mass-media a decretat că judecarea faptelor și a oamenilor se poate face live, în reality-show, că nu e timp pentru gestație, că interesul pentru crimă și pedeapsă se prescrie în zile de audiență, că termenele de decădere se calculează în funcție de rating, că decizia irevocabilă ar putea fi subsituită printr-un simplu like (mai mereu dislike). Finalmente, că imaginea în cătușe înseamnă cătușe. Cătușe ca pre-judecată. (s.n. – M.M.-B.)
(…)

Florentin Țuca
(Dreptul jurnalist-consulților în Despre juriști (coord. R. Bercea, A. Mercescu), ed. Universul Juridic, 2017, la p. 175 și urm.)

Regulamentul General privind Protecția Datelor este un document cam complicat

23 noiembrie 2017

It is now time to take a closer look at the main lines of the proposed General Data Protection Regulation itself. As this is a very substantial and rather complicated document, it is helpful to approach it from different angles and to look at its scope, its main points of substance, and finally at the international dimensions of the Regulation.

Peter Hustinx
(Eu Data Protection Law în New Technologies and EU Law (coord. M. Cremona), Oxford University Press, 2017, la p. 151)

Legătura dintre schimbarea reglementării referitoare la procurori și forma de guvernământ a Bulgariei

21 noiembrie 2017

Then the Chief Public Prosecutor delivered his blow to the reform (his powers were to be somewhat limited by some reform proposals). It came by means of request to the BCC to deliver an interpretative decision on the meaning of the phrase ‘form of government’ in the Constitution. Article 158 stipulates that changes in the form of government can be made only by a Grand National Assembly. The ‘Grand’ in this case means that it has 400 MPs instead of the 240 sitting in the ordinary National Assembly and that a Grand National Assembly must be elected for a shot term, solely for the purpose of amending the Constitution. The latter makes it politically undesirable for any party, which hopes to actually win the elections. When the Constitution was adopted in 1991, the phrase ‘form of government’ was generally understood to mean above all republic as opposed to monarchic, and parliamentary as opposed to a presidential system. In 2003, the constitutional court judges thought differently. In their decision they expanded the concept to cover almost everything that is already regulated by the articles of the Constitution, holding that anything that changes the established balance between the constitutional institutions amounts to change in the form of government. BCC went on to give examples: the abolition, merger or transfer of any constitutional body, as well as the creation of major new constitutional bodies, or the change of their structure or method of appointment would affect the form of government. The form of government would be changed even if some of their competences are abolished, for example, the power of the Court to issue interpretative opinions. The Court went on with its examples to specify a few that would not affect the form of government so they can be made by an ordinary parliament. Those were the introduction of terms of office for the administrative managers, the limit of the immunities of the judges, the creation of ombudsman and the introduction of constitutional complaints. The latter two were not on the agenda of the reformists, and the former two were eventually adopted as described above. (s.n. – M.M.-B.)

Vesco Paskalev
(Bulgarian Constitutionalism: Challenges, Reform, Resistance and … Frustration, European Public Law, vol. 22, iunie 2016, la p. 212)

Cum pot sa functioneze spitalele, educatia sau alte sisteme publice sau private in lipsa unui stat de drept?

21 noiembrie 2017

Raymond Aron scria candva: politica se asemana cu fotbalul. Consideratiile lui erau subtile. Fara nicio legatura cu truismul contemporan: toata lumea se exprima in domeniul politicii. In ultimul timp, se observa un fenomen si mai interesant, dar mai nociv in acelasi timp. Toata lumea a inceput sa se priceapa la drept. Citesc editoriale stupefiante despre statutul judecatorului, despre necesitatea ca acestia sa fie tratati ca orice functionar public.
(…)
Cum pot sa functioneze spitalele, educatia sau alte sisteme publice sau private in lipsa unui stat de drept? Este evident, asa cum a demonstrat experienta multor state, ca aceste sisteme nu functioneaza. Orice consolidare democratica trebuie sa acorde un statut special magistratului, inclusiv din punct de vedere a drepturilor salariale si apoi a pensiilor.

Prof. univ. dr. Iulia Motoc
(Administrarea justitiei si salarizarea magistratilor, JURIDICE.ro, 12 mai 2010)

Adesea, instanțele naționale fac trimiteri superficiale la Cartă, în situații care se află în mod clar în afara domeniului de aplicare al dreptului Uniunii

20 noiembrie 2017

Whether or not a Court can raise a „Charter argument” independently (ex officio) differs from state to state. But in 2013 in close to half of the cases examined by the FRA, the adjudicating Court raised the Charter as a legal argument in its reasoning without the parties having done so. Thus, the Charter enters national courtrooms not only by the initiative of the parties but also through the national courts, which themselves often invoke the Charter as a legal source. Often the Charter is rather superficially referred to as a means of interpretation without the question of whether or not the Charter legally applies being addressed. And there appears to be a number of decisions at national level where the Charter is used or at least referred to in cases that clearly fall outside the scope of EU law. In this sense the Charter appears to develop in some corners a ‘life of its own’. (s.n. – M.M.-B.)

Gabriel N. Toggenburg
(The EU Charter: Moving from a European Fundamental Rights Ornament to a European Fundamental Rights Order în Making the Charter of Fundamental Rights a Living Instrument (coord. G. Palmisano), ed. Brill Nijhoff, Leiden, 2014, la p. 23)

Volkswagen, patrimoniul cultural și golden shares

20 noiembrie 2017

I – Introducere

1. Asociată, în mod indiscutabil, miracolului economic german mai degrabă, decât sumbrei sale origini național‑socialiste, întreprinderea Volkswagen reprezintă exemplul cel mai vizibil al succesului economiei sociale de piață, model de dezvoltare pus în aplicare în Republica Federală Germania după Al Doilea Război Mondial de către ministrul Ludwig Erhard(2), conform principiilor așa‑numitei școli din Fribourg(3).

2. Pe lângă calitățile tehnice binecunoscute ale acestora, o serie dintre modelele fabricate de Volkswagen fac parte din patrimoniul cultural(4) al țării lor de origine și al tuturor țărilor pe drumurile cărora au circulat și constituie, astfel, una dintre imaginile de neuitat ale anilor ’50 și ’60 în Europa și dincolo de Atlantic(5). Din acest motiv, este ușor de înțeles faptul că pentru mulți cetățeni germani, nostalgici ai acestei epoci de aur, acțiunea în neîndeplinirea obligațiilor, introdusă de Comisia Comunităților Europene în ceea ce privește anumite articole din Legea Volkswagen(6), nu doar contestă o reglementare națională, ci atacă un simbol al modului de viață german, care reprezintă un veritabil mit modern.

3. Pe lângă aceste considerații nostalgice, cauza se înscrie printre cele care au ca obiect verificarea conformității cu Tratatul CE a anumitor legislații ale statelor membre care rezervă puteri exorbitante autorităților publice în întreprinderile private, denumite în mod obișnuit „acțiuni de aur” („golden shares”). Totuși, atragem atenția dinainte asupra faptului că există diferențe mari în speță care joacă un rol decisiv.

4. Concret, Comisia critică următoarele aspecte: limitarea exercitării dreptului de vot la 20 % din capitalul social în momentul în care un acționar depășește acest procent, cerința unei majorități de peste 80 % pentru adoptarea acordurilor pentru care Legea germană privind societățile pe acţiuni (Aktiengesetz)(7) (denumită în continuare „Legea privind societățile pe acţiuni”) impune o majoritate de 75 % și dreptul aparținând Bund (denumit în continuare „Statul Federal”) și landului Saxonia Inferioară de a numi doi membri în consiliul de supraveghere al societății.

Avocatul general DÁMASO RUIZ‑JARABO COLOMER
(Concluziile prezentate în data de 13 februarie 2007, C-112/05, EU:C:2007:92)

Iată sfatul meu, dacă îmi permiteți să vi-l dau: ‘Să nu vă fie frică să fiți ingrați!’

19 noiembrie 2017

Exercit funcția de Președinte al Curții Constituționale de mai mult de treisprezece ani, ceea ce mă face să fiu unui din cei mai vechi Președinți din Europa. Viața mea profesională a fost totuși una din cele mai variate. După o luptă zadarnică contra ideologiei totalitare, am fost constrâns, la finele anilor șaizeci, să abandonez carierea mea academică și juridică. Fără nici un regret! Am descoperit că atașamentul sistematic la libertate și independență permite înțelegerea incertitudinii, chiar și a disidenței. Poate și grație acestui fapt am putut trăi, începând cu 1989, momentele de glorie ale națiunii noastre și am avut onoarea să o servesc, în calitate de Procuror General, apoi de Viceprim-ministru, Ministru al justiției și membru al Marii Camere a Parlamentului. Prin urmare, am înțeles un adevăr esențial: este imposibil să crezi necondiționat în infailibilitatea legislatorului și a legii. Nu este posibil să crezi că caile dreptului sunt și cele ale justiției. Și mai ales nu este posibil să crezi că independența poate fi obținută prin compromis și cu ochii semi-închiși.
Independența este lucrul cel mai prețios pe care justiția îl poate oferi. Este unul din puținele lucru, în lumea materială de astăzi, care nu poate fi obținut rapid, cu atât mai mult cu bani. Obținerea independenței implică tenacitate, rezistență și chiar suferință. A deveni judecător la Curtea Constituțională este o deosebită onoare. Este apogeul carierei oricărui jurist, dar și povara enormă a responsabilității și singurătății. Da, esențialul Curților Constituționale și al membrilor săi îl reprezintă singurătatea. Ei nu pot cere sfatul celora a căror acte le abrogă, ei nu pot cere sfatul unui organ superior, deoarece Curtea Constituțională este, prin acțiunea sa, autoritatea supremă. Și anume această singurătate – invitații la prânz refuzate, cadouri refuzate și nopți în singurătate în fața computerului – generează adevărata independență a judecătorului. Iar judecătorii independenți pot genera o justiție independentă.
Iată sfatul meu, dacă îmi permiteți să vi-l dau: ‘Să nu vă fie frică să fiți ingrați!’. Ingratitudinea este și ea unul din atributele independenței personale, inclusiv cea a judecătorilor Curții Constituționale. Pot ilustra acest fapt cu exemple din jurisprudența noastră. (…) (s.n. – M.M.-B.)

Pavel Rychetský
Președintele Curții Constituționale din Cehia

(Independența Curții constituționale ca precondiție esențială a eficienței misiunii sale, Conferința Internațională ‘Evoluția controlului constituțional în Europa: lecții învățate și noi provocări’, Chișinău, 2-3 martie 2017, coord. V. Vasiliev, Europres, pp. 112-113)

Libertatea nu poate fi niciodată sacrificată pentru câștig material (principiile lui Rawls)

18 noiembrie 2017

[În acest context, Teoria Justiției a lui John Rawls a adus o nouă vigoare liberalismului și, împreună cu aceasta, filosofia politică. Rawls încearcă să ofere o alternativă utilitarismului care va reconcilia libertatea și egalitatea. Cartea începe cu o afirmație îndrăzneață: „Justiția este prima virtute a instituțiilor sociale” și explică o concepție a dreptății drept corectitudine. Rawls se bazează pe tradiția socială a lui Locke, Rousseau și Kant pentru a descrie un experiment puternic de gândire. Ideea intuitivă este simplă: să presupunem că trebuie să alegi structura de bază care guvernează societatea ta. Pentru a alege, ar ajuta să știi informații despre o varietate de lucruri – economie și psihologie umană, de exemplu. Acum, presupunem că ar trebui să se facă o alegere aflându-te după ceea ce Rawls numește „un văl de ignoranță” – aveți toate informațiile de fapt generale pe care le-ați putea dori, dar nu știți cine sunteți, și nici ce este cel mai important pentru dumneavoastră în viață. În astfel de circumstanțe, ar fi rațional să alegeți cu prudență, astfel încât, indiferent cât de grele s-ar dovedi a fi lucrurile, să vă realizați cel puțin bine. De exemplu, nu ați fi de acord niciodată cu un sistem care a permis unor oameni să dețină sclavi, de teamă că atunci când vălul va fi ridicat, ați putea fi unul dintre sclavi. Nici nu veți putea fi de acord cu o religie de stat, de teama că ați putea fi, după ridicarea vălului, membru al unei minorități persecutate. Nici nu ați adopta vreodată principiile utilitare ale organizării sociale, de teamă că interesele dvs. cele mai importante ar putea fi sacrificate de dragul intereselor mai puțin semnificative, dar mai numeroase, ale celorlalți. Chiar dacă unele practici, cum ar fi sclavia, s-ar presupune să aibă cele mai bune consecințe în ansamblu, nici o persoană rațională nu ar fi de acord cu slavia dacă scenariu ar purta cu el riscul de a fi chiar persoana respectivă sclav.
Rawls susține că acest tip de raționament conduce la două principii extrem de specifice ale justiției. Primul generează libertatea religiei și cere libertatea maximă compatibilă cu aceeași libertate pentru ceilalți. Al doilea, pe care Rawls îl numește „principiul diferenței”, solicită distribuirea egală a resurselor materiale și de putere, cu excepția cazului în care o distribuție inegală le va aduce beneficii celor care primesc mai puțin decât o cotă egală. Primul principiu se presupune că are prioritate față de al doilea: libertatea nu poate fi niciodată sacrificată pentru câștiguri materiale.
(…)
Dacă Rawls revigorează liberalismul, este un liberalism cu o diferență. Libertățile politice și personale individuale sunt totuși centrale pentru acesta. Dar accentul pus pe dreptul de proprietate și pe libertatea de piață, caracteristice liberalismului tradițional al lui Locke (sau al Constituției Statelor Unite), a dispărut. Pentru Rawls, drepturile de proprietate nu mai sunt centrale pentru viziunea politică liberală. În cel mai bun caz, formele de proprietate trebuie înțelese ca fiind subordonate egalității și libertății personale.
Desigur, liberalismul rawlsian lasă multe întrebări importante fără răspuns. Cât de multă inegalitatea materială este în avantajul celor mai oropsiți? Cum ar trebui libertățile să fie echilibrate una față de cealaltă? Dar dacă Rawls nu răspunde la aceste întrebări, el oferă cel puțin un vocabular în care liberalii le-ar putea adresa în mod sistematic.]

It was in this setting that John Rawl’s A Theory of Justice brought new vigour to liberalism, and with it, political philosophy. Rawls seeks to provide an alternative to utilitarianism that will reconcile freedom and equality. The book begins with a bold claim: ‘Justice is the first virtue of social institutions‘, and spells out a conception of justice as fairness. Rawls draws on the social-contract tradition of Locke, Rousseau and Kant to describe a powerful thought experiment. The intuitive idea is simple: suppose you had to choose the basic structure governing your society. To choose, it would help to have information about a variety of things – economics, and human psychology, for example. Now suppose that choice were to be made from what Rawls calls ‘a veil of ignorance’ – you had all the general factual information you could want, but you didn’t know who you were, not what mattered most to you in life. In such circumstances, it would be rational to choose cautiously, so that no matter how badly things went, you would do at least passably well. So, for example, you would never agree to a system that allowed some people to own slaves, for fear that when the veil was lifted, you would turn out to be one of the slaves. Nor would you agree to a state religion, for fear that you turned out to be a member of a persecuted minority. Nor, for that matter, would you ever adopt utilitarian principles of social organisation, for fear that your own most importants interests might be sacrificed for the sake of less significant, but more numerous interests of others. Even if some practices, such as slavery, were to have the best consequences overall, no rational person would agree to it if it carried with it the risk of being a slave.
Rawls argues that this sort of reasoning leads to two highly specific principles of justice. The first generalizes freedom of religion, and demands the maximum liberty compatible with the same liberty for others. The second, which Rawls dubs ‘the difference principle’, calls for the equal distribution of material resources and powers, except when an unequal distribution will benefit those who receive less than an equal share. The first principle is supposed to take priority over the second: liberty can never be sacrificed for material gain.
(…)
If Rawls reinvigorates liberalism, it is a liberalism with a difference. Individual political and personal liberties are still central to it. But the emphasis on property and market freedoms characteristic of the traditional liberalism of Locke (or the US Constitution) is gone. For Rawls, property rights are no longer central to the liberal political vision. At best, forms of ownership are to be understood as subservient to equality and personal liberty.
Of course, Rawlsian liberalism leaves many important questions unanswered. How much material inequality is to the advantage of the worst off? How are liberties to be balances against one another? But if Rawls does not answer these questions, he at least provides a vocabulary in which liberals could address them systematically.

Arthur Ripstein
(Political philosophy in Philosophy of Meaning, Knowledge and Value in the Twentieth Century (coord. John V. Canfield), Routledge History of Philosophy, volumul 10, 2003, la pp. 290-292)

Deoarece curțile constituționale tind să fie un mijloc excelent de a limita excesele puterii, cei care doresc să-și exercite puterea în mod necontrolat adesea se răzbună și luptă

17 noiembrie 2017

Comisia de la Veneția este conștientă de faptul că, deoarece curțile constituționale tind să fie un mijloc excelent de a limita excesele puterii, cei care doresc să-și exercite puterea în mod necontrolat adesea se răzbună și luptă.
Aceasta este o situație pe care Comisia de la Veneția o observă din ce în ce mai des în statele sale membre și de aceea Conferința Mondială a introdus, aproape de la bun început, o sesiune specială restrânsă – un exercițiu de inventariere – la fiecare dintre congresele sale, cu privire la independența curților constituționale.
Ideea acestor sesiuni este ca curțile să prezinte exemple în care au fost supuse presiunii și să explice modul în care au făcut față acestei situații.
(…)
Anul trecut a înregistrat o creștere a numărului de situații în care a fost exercitată presiune asupra curților constituționale din statele membre ale Comisiei de la Veneția.
(…)
Am intervenit în mai multe rânduri anul trecut, în care am făcut declarații, iar o declarație am făcut-o chiar în încercarea de a crește familiarizarea publicului despre această chestiune și de a oferi sprijin curților în cauză.
Acest lucru a culminat în martie 2016, când am considerat că Comisia de la Veneția trebuie să intervină și să facă o declarație privind ingerința nejustificată în activitatea curților constituționale din statele sale membre.
Aceste cazuri vizează în special:
– un aviz specific al Comisiei de la Veneția, care s-a referit la amendamentele la Legea privind Tribunalul Constituțional din Polonia;
– declarațiile făcute de Președintele Turciei împotriva respectării unei hotărâri a Curții Constituționale a țării sale, care a fost urmată de amenințări cu privire la abolirea Curții;
– întârzierile în numirea judecătorilor la curțile constituționale din Slovacia și Croația;
– apelurile publice din partea executivului din Georgia pentru a pune capăt mandatului Președintelui Curții Constituționale a țării respective.
(…)
Prin urmare, Comisia de la Veneția s-a străduit și va continua să se străduiască să ajute curțile constituționale care se află sub presiune excesivă.
Comisia de la Veneția este adesea susținută în apărarea curților constituționale de către propria sa organizație-părinte – Consiliul Europei, dar și de UE, de către state membre individuale sau de către Statele Unite.
Activitatea acestor actori internaționali este importantă, însă dorința de a păstra o curte constituțională independentă trebuie să vină din societatea țării în cauză, din societatea civilă, din mediul academic, din opoziție, din partea avocatului poporului, din partea sistemului judiciar.
Numai atunci când există mulți actori care lucrează pentru a apăra curtea constituțională împotriva atacurilor nejustificate, doar atunci criticile lor vor fi auzite și vor produce rezultate pozitive. (s.n. – M.M.-B.)

Gianni Buquicchio
Președintele Comisiei de la Veneția
(Alocuțiune de deschidere, Conferința Internațională ‘Evoluția controlului constituțional în Europa: lecții învățate și noi provocări’, Chișinău, 2-3 martie 2017, coord. V. Vasiliev, Europres, la pp. 10-13)

Legea scrisă nu garantează „justiție egală” deoarece – chiar și atunci – puterea rămâne la interpretul legii

16 noiembrie 2017

The ancients themselves certainly thought that writing, and in particular the writing down of law, made a difference. Euripides has Theseus in the Suppliant Women (lines 433-4) say, ‘When the laws have been written down, both the weak and the rich have equal justice’, a view echoed by Aristotle. No one would argue for widespread ability either to write or to read in archaic Greece, so how plausible are these views that the existence of writing changed how people thought or how they interacted with each other? Whether or not one believes that the Homeric poems, which only once refer to writing (Iliad, VI. 168-9), were themselves written down shortly after 700 BC, they reveal that the oral culture in which they were created was distinctly capable of analysing techniques of communication and making play with subtle variations in wording.
Equally, it is clear that law did not have to be written to be fixed: ‘remembrancers’, who continue to exist even when law is written, seem to have been charged with the precise recall of enactments, and references to early law being sung suggest that music was one means by which precision of memory was ensured. Nor does the fixing of law at all guarantee ‘equal justice’, for, as the procedural emphasis of so much early written law itself emphasizes, power remains with the interpreters of the law. What writing does enable is communication at a distance, something with considerable consequences for the general dissemination of information. (s.n. – M.M.-B.)

C.C. W. Taylor
(Introduction în From the Beginning to Plato (coord. C.C.W. Taylor), Routledge History of Philosophy, Vol.1, 1997, varianta retipărită din 2003, la pp. 29-30)