Cine pornește spre tiran/Este sclavul lui, chiar dacă se duce liber (Sofocle)

3 octombrie 2018
372 citiri

(…)
Oamenii lui Ahillas l-au primit în luntre, iar Pompeius s-a întors către soția sa și către fiul său și a rostit versurile lui Sofocle:

Cine pornește spre tiran,
Este sclavul lui, chiar dacă se duce liber

79. Zicând aceste ultime cuvinte către ai săi, a pornit. Și fiind mică distanța de la triremă până la uscat, de vreme ce cei care pluteau împreună cu ei în luntre nu-i adresau nici un cuvânt prietenesc, Pompeius privind spre Septimiu, i-a zis: Nu cumva tu mi-ai fost tovarăș de arme și acum te recunosc? Acela a făcut doar un semn din cap că da, dar nu a spus nici un cuvânt și nici nu s-a arătat prietenos. Producându-se iarăși o mare tăcere, Pompeius avea un cuvânt scris de el însuși într-o carte mică, de care avea să se folosească în fața lui Ptolomeu și a început să-l citească. Cum s-au apropiat de uscat, Cornelia, împreună cu prietenii lui Pompeius, plină grijă pe triremă, nu-și dădea seama de ceea ce avea să se întâmple, pentru că vedea că sunt mulți ostași ai regelui care așteptau debarcarea chipurile spre a-i face cinste și a-l întâmpina În acest timp, Pompeius luase de mână pe Philippus, pentru ca să se ridice mai ușor, Septimius primul îi dă pe la spate o lovitură de sabie, după el au scos sabiile Salvius și apoi Ahillas. Iar Pompeius, trăgându-și cu amândouă mâinile toga pe cap, nerostind nici un cuvânt nedemn de el și nefăcândnici un gest, ci numai gemând, a rezistat cu tărie la lovituri.
Trăise cincizeci și nouă de ani, sfârșindu-și viața cu o zi după data nașterii.
(…)

Plutarh
(Pompeius în Vieți paralele (trad. N. I. Barbu), vol. IV, ed. Științifică, 1960, la pp. 321-2)

Poplicola a scris o lege care îngăduie uciderea fără judecată a aceluia care ar voi să înscăuneze tirania

2 octombrie 2018

XII. Fiind el un legiuitor atât de popular și atât de cumpătat în acest privințe, a mărit, cu toată această cumpătare, unele pedepse.
Astfel, a scris o lege care îngăduie uciderea fără judecată a aceluia care ar voi să înscăuneze tirania, iar pe ucigaș îl elibera de crima omuciderii, dacă aducea dovezile nelegiuirii celui ucis. Și deoarece nu este cu putință ca cel care se apucă de astfel de lucruri să scape nevăzut de nimeni, dar pe de altă parte, fiind cu putință ca cel care nu scapă nevăzut să pună mâna pe putere, luându-o cu judecarea vinovatului înaintea judecății, pe care ar putea s-o suprime înscăunarea tiaraniei, legea dă cu putință s-o facă oricine poate înainte de a fi înscăunată tirania.

Plutarh
(Poplicola în Vieți paralele (trad. N. I. Barbu), vol. I, ed. Științifică, 1960, la pp. 254-55)

Oamenii sunt mai solitari decât au fost vreodată. Toată autoritatea a dispărut, tribul a dispărut și omul conștient se găsește singur, înconjurat de alți indivizi solitari și de fragmente ale vechiului trib, pentru care nu are nici un respect

30 septembrie 2018

[227. Pentru Robert Nichols

15 Via S. Margherita a Montici, Florența
10 aprilie 1925

Dragul meu Robert,

Îți mulțumesc pentru scrisoarea ta lungă, prietenoasă și interesantă din martie și pe care am găsit-o în așteptare la întoarcerea mea dintr-o scurtă excursie în Tunisia. Sunt total de acord cu majoritatea criticii tale. Referințele mele [în „Al nostru contemporan Hocus-Pocus”] la comentariile lirice ale dr. Ernest Jones despre artă și altele au fost destinate doar pentru amuzament […] Sunt destul de de acord cu tine în ceea ce spui despre rădăcini și fructe. Eroarea fundamentală a tuturor pseudo-științelor moderne constă în a presupune că ei au explicat un lucru când au săpat până la originea lor, sau cel puțin până la ceea ce se presupune că este a lor origine.

Trebuie să-l citesc cu siguranță pe Goethe, despre care, după cum mi-ai arătat, sunt lamentabil ignorant. Pascal, pe de altă parte, este un companion încercat. Mi-am înmuiat gândirea în Hulme. Un pic cam palid, m-am gândit; dar stimulator. Nu numi pe Wittgenstein un simplu raționalist. El își folosește raționalismul pentru a da la o parte, piatră cu piatră, întreaga țesătură a rațiunii ce se află dedesubt. La sfârșitul acelei mici cărți extraordinare te găsești într-un spațiu spiritual gol și dacă nu-ți cresc aripi de îngeri, vei cădea. Pe Gentile nu l-am citit. Este posibil ca ex-ministrul educației lui Mussolini să aibă cu adevărat ceva bun de spus? Este, apropo, un fapt remarcabil: că, din moment ce filosofii au coordonat politica educațională a Italiei – Groce și Gentile – granturile în favoarea cercetării științifice au fost reduse aproape la zero. Pe Vaihinger, anticipez, va trebui să-l citesc.

Dar pentru mine cea mai importantă problemă nu este atât mentală cât una etică și emoțională. Problema fundamentală este dragostea și umilința, care sunt același lucru. Dificultatea enormă a iubirii și a umilinței – o dificultate pe care o simt mai mare acum ca niciodată; deoarece oamenii sunt mai solitari decât au fost vreodată; toată autoritatea a dispărut; tribul a dispărut și omul conștient se găsește singur, înconjurat de alți indivizi solitari și de fragmente ale vechiului trib, pentru care nu are nici un respect. Evident, singurul lucru pe care trebuie să-l faci acum este să străbați acest proces; pentru a realiza individualitatea la maxim, individualitatea reală. Individualitatea lui Lao-Tszu, individualitatea yoghinilor și odată cu ea unitatea tuturor lucrurilor. Evident! Dar dificultatea este imensă. Între timp, lumea este populată de ființe mizerabile care nu sunt nici unul, nici altul; care sunt persoane singure și totuși necompletate; conștiente doar de cea mai rea parte a lor (acea deplorabilă si caracteristică conștiență de sine a prezentului timp care examineaza tot ceea ce este bun si frumos până când îi descoperă opusul); și devin mândri de ceea ce ei consideră o minunată independență și acuitate spirituală. Pentru ei, dragostea și umilința sunt imposibile. Și, prin urmare, orice altceva de orice valoare este, de asemenea, imposibil de realizat. Ce trebuie făcut în privința asta? Aceasta este marea întrebare. Cândva poate voi găsi un fel de răspuns. Și apoi poate voi scrie o carte bună, sau oricum o carte matură, nu o carte sofisticată, precum aceasta ultimă care este ca toate celelalte ce par a înflori în această perioadă. (…)
(…)]

227: To Robert Nichols

15 Via S. Margherita a Montici, Florence
10 April, 1925

My dear Robert,

Thank you for your, friendly and interesting letter of March and, which I found waiting for me here on my return from a brief jaunt in Tunisia. I entirely agree with most of your criticisms. My references [in ‘Our Contemporary Hocus-Pocus’] to Dr Ernest Jones’s lyrical remarks about art and anuses were only intended to make fun […] I quite agree with you in what you say about roots and fruits. The fundamental error of all modern pseudo-sciences consists in supposing that they have explained a thing when they have dug up its origins, or at least what they suppose to be its origins.
I must certainly read Goethe, of whom, as you point out to me, I am lamentably ignorant. Pascal, on the other hand, is a tried companion. I have dipped into Hulme. A bit too slap dash, I thought; but stimulating. Don’t call Wittgenstein a mere rationalist. He uses his rationalism to take away, stone by stone, the whole fabric of reason under him. At the end of that extraordinary little book you find yourself in empty spiritual space – and if you don’t sprout a pair of angel’s wings, you fall. Gentile I have not read. Is it possible that Mussolini’s ex -minister of education can really have something good to say? It is, by the way, a remarkable fact: that since philosophers have directed the educational policy of Italy – Groce and Gentile – the grants in favour of scientific research have been reduced almost to zero. Vaihinger I foresee, I shall have to read.
But for me the most vital problem is not the mental so much as the ethical and emotional. The fundamental problem is love and humility, which are the same thing. The enormous difficulty of love and humility – a difficulty greater now, I feel, than ever; because men are more solitary now than they were; all authority has gone; the tribe has disappeared and every at all conscious man stands alone, surrounded by other solitary individuals and fragments of the old tribe, for which he feels no respect. Obviously, the only thing to be done is to go right through with the process; to realize individuality to the full, the real individuality. LAo -Tszu’s individuality, the Yogis’ individuality, and with the oneness of everything. Obviously! But the difficulty is huge. And meanwhile the world is peopled with miserable beings who are neither one thing nor the other; who are solitary and yet not complete individuals; conscious only of the worst part of themselves (that deplorable and characteristic self-consciousness of the present time that examines all that is good and beautiful until it discovers its oppositve); and devilishly proud of what they regard as their marvellous independence and their acuteness of spirit. For them love and humility is impossible. And hence everything else of any value is also impossible of achievement. What’s to be done about it? That’s the great question. Some say I may find some sort of an answer. And then I may write a good book, or at any rate a mature book, bot a queer sophisticatedly jejune book, like this last affairs, like all the blooming lot, in fact. (…)
(…)

Aldous Huxley
(Letters of Aldous Huxley (ed. Grover Smith), 1969, la p. 245-6)

Nu poți decât să te întrebi care este mai mare: prostia sau ticăloșia conducătorilor noștri (Erasmus, More, Colet versus Machiavelli, tratatul secret și sacro egoismo)

29 septembrie 2018

138: To Julian Huxley
The Old Christopher,
Eton College, Windsor
24 May, 1918

[Dragul meu Julian,

Scrisoarea ta a fost foarte binevenită. Te invidiez pentru incursiunea ta la Roma. Ceea ce spui despre religia naționalismului lor este interesant. A fost rezumată în acea expresie nemuritoare folosită de unul dintre politicienii lor bandiți la intrarea Italiei în război, când a spus că principiul care guvernează politica italiană trebuie să fie acela al egoismului sacru. Am citit recent tratatul nostru secret cu ei. Chiar te poate face să suspini adânc; nu poți decât să te întrebi care este mai mare: prostia sau ticăloșia conducătorilor noștri. Cred că prostia lor; ideile care îi inspiră sunt în mod fundamental proaste, modul în care le pun în aplicare este criminal. Sacro egoismo este o formulă de politică aproape egală cu cea a lui Machiavelli în Prințul, pe care tocmai am citit-o. În timp ce omul admiră consecvența și onestitatea bărbaților care își scot masca, la fel ca și Machiavelli, cineva realizează însă cu o forță imensă când îl citește cât de valoroasă este calitatea de a fi ipocrit. Existența ipocriziei măcar postulează o credință, în mod obișnuit prețuită, că binele este mai bun decât răul și că simpla dorință de a fi respectabil, de a te ridica la un anumit standard, poate împiedica oamenii să facă lucruri pe care cu siguranță le-ar face dacă ar fi toți la fel de sinceri ca Machiavelli. O răspândire generală a sincerității, o scădere generală a mantalei respectabilității ipocrite ar duce cu siguranță la cele mai devastatoare rezultate. Numai oamenii foarte inteligenți, cum ar fi Machiavelli, pot fi lăsați să fie lipsiți de ipocrizie. Când tendința se va răspândi printre vulg, lumea va lua sfârșit. Am citit Prințul pentru a compara ideile cu cele ale unor contemporani ai lui Machiavelli, oameni din Renașterea Engleză, Colet, More, Erasmus, despre care am început să vorbesc cu istoricii la începutul acestei jumătăți de an- nu știam nimic despre ei dincolo de numele lor. Cercetarea mea în istoria lor m-a umplut cu cel mai mare respect pentru ei. Colet a fost o creatură magnifică și inspirația celor doi prieteni buni, More și Erasmus. Teoriile politice ale acestor doi oameni, exprimate în Utopia și Prințul creștin al lui Erasmus, sunt extraordinar de bune, chiar opusul lui Machiavelli. Erasmus este un personaj minunat. Când am mai mult timp, trebuie să-l studiez mai îndeaproape. (…)
(…)]

My dear Julian,

Your letter was most welcome. I envy your jaunt to Rome. What you say about their religion of nationalism is interesting. It was summed up on that immortal phrase used by one of their bandit politicians on the entry of Italy into war, when he said that the principle guiding Italy’s policy must be that of sacro egoismo. I have been reading our secret treaty with them recently. It really makes one gasp; one wonders which is greatest, the stupidity or the wickedness of our rulers. I think their stupidity; the ideas which inspire them are fundamentally stupid, they way in which they carry them out is criminal. Sacro egoismo is almost as frank formulation of policy as Machiavelli’s in The Prince, which I have just been reading. While one admires the consistency and honesty of men who so completely throw off the mask as does Machiavelli, one yet realizes with tremendous force on reading him how valuable a quality is hypocrisy. The existence of hypocrisy at least postulates a belief, dimply cherished, that good is better than evil, and the mere desire to be respectable, to appear to live up to some standard, may prevent men doing things which they certainly would do if everybody were as frank as Machiavelli. A general spread of frankness, a general dropping of the cloak of hypocritical respectability would certainly lead to the most devastating results. Only the very clever people, like Machiavelli, can be allowed to be unhypocritical. If the tendency spread among the vulgar the world would come to an end. I have been reading The Prince in order to comparer its ideas with those of some Machiavelli’s contemporaries, the men of the English Renaissance, Colet, More, Erasmus, of whom I Undertook to talk to historians at the beginning of this half – rashly, for I knew nothing about them beyond their names. My researched into their history have filled me with the greatest respect for them. Colet was a magnificent creature and the inspiration of his two more obviously brilliant friends, More and Erasmus. The political theories of these two men, expressed in Utopia and Erasmus’ Christian Prince, are extraordinarily good, the very opposition of Machiavelli. Erasmus is a really marvelous character. When I have more time I must study him more closely. (…)
(…)

Aldous Huxley
(Letters of Aldous Huxley (ed. Grover Smith), 1969, la p. 153)

Legătura dintre principiile favor libertatis și lex mitior

27 septembrie 2018

Nota de subsol 4:

[Astfel, de exemplu, A. Pagliaro, Principi di diritto penale, parte generale, Giuffre, 2003, p. 116 ss. identifică rațiunea retroactivității normei penale mai favorabile în principiul favor libertatis consacrat la nivel constituțional în articolul 13 din Constituție.
M. Trapani, Abrogatio. Contributo alla dommatica dell’ambito di validità temporale della norma giuridica penale în Giur. it., 2011, p. 489 ss. Potrivit acestui autor, „meta-normele care pot fi sustrase din art. 2 c.p. și care stabilesc neretroactivitatea normelor mai puțin favorabile și, respectiv, retroactivitate celor mai puțin severe, ar putea fi văzute .. ca o expresie a două subprincipii „equiordinati“ manifestări specifice ale principiului „general“ favor libertatis în sensul că dacă regula este libertatea personală (declarată „inviolabilă“), atunci trebuie să se aplice întotdeauna acele norme, chiar dacă din direcții opuse, retroactiv sau cu efect neretroactiv, care sunt în favoarea celui acuzat/condamnat, „amplificându-i” a sa „sferă de libertate”.]

Cosi, ad esempio, A. Pagliaro, Principi di diritto penale, parte generale, Giuffre, 2003, p. 116 ss. Individua la ratio della retroattività delle norme penali favorevoli nel principio del favor libertatis sancito costituzionalmente nell’art. 13 Cost.
M. Trapani, Abrogatio. Contributo alla dommatica dell’ambito di validità temporale della norma giuridica penale, in Giur. it., 2011, p. 489 ss. Secondo quest’ultimo autore „le meta-norme ricavabili dall’art. 2 c.p. che stabiliscono, rispettivamente, la irretroattività delle norme „sfavorevoli” e la retroattività di quelle „favorevoli” potrebbero essere viste … anche come espressione di due sottoprincipi „equiordinati” manifestazioni specifiche dell’unico principio „generale” del favor libertatis: nel senso che, se regola è la libertà personale (dichiarata „inviolabile”), debbono essere sempre applicate quelle norme che, sia pure da direzioni opposte, retroattivamente o irretroattivamente, vadano comunque a favore dell’imputato/condannato, „ampliando” la sua „sfera di libertà”.

Marco Gambardella
(Lex Mitior e Giustizia Penale, ed. Giappichelli, Torino, la pp. 48-9)

Este de la sine înțeles că protecția intereselor financiare ale Uniunii nu poate fi realizată decât cu respectarea statului de drept

24 septembrie 2018

31. Inculpații din litigiul principal se tem că drepturile de care beneficiază în temeiul articolului 49 alineatul (1) a treia teză din Cartă ar putea fi sacrificate pe altarul unei combateri cât mai eficiente a fraudelor în detrimentul intereselor financiare ale Uniunii. Această temere este totuși nejustificată. Este de la sine înțeles că protecția intereselor financiare ale Uniunii nu poate fi realizată decât cu respectarea statului de drept(19). Prin urmare, și garanția procedurală elementară stipulată la articolul 49 alineatul (1) a treia teză din Cartă este în beneficiul fiecărei persoane care este cercetată penal într‑o situație reglementată de dreptul Uniunii, și nimeni nu poate priva inculpații de drepturile care rezultă din această prevedere. Trebuie însă clarificat în speță care este conținutul exact al principiului retroactivității legii penale mai favorabile. (s.n. – M.M.-B.)

Julianne Kokott
(Concluziile prezentate în data de 12 aprilie 2018, C-115/17, Clergeau și alții, EU:C:2018:651)

Plângerea era rareori făcută împotriva unui boier și, chiar și atunci, ce posibilitate de reușită avea, când, printre judecători, se numărau tot boieri, fiecare cu păcatele lui?

23 septembrie 2018

Stăpân și slujnică. Apropieri nepermise

Problemele pe care le creau relațiile prea strânse dintre membrii claselor net diferite nu erau noi în societatea românească. Ele însă făceau parte dintr-un tablou mai amplu, în care putem vedea cum, prin gen, statut și suflu economic, sunt exprimate relațiile de putere. Ieșeau la suprafată și erau conștientizate de către societate când constrângerea depășea barierele sociale și juridice, aducând în prim-plan un rău mai mare decât sărăcia și neputința. În 1838, Uța, fiica de șaisprezece ani a lui Stoica Epure din satul (azi oraș) Slănic, județul Saac, a fost dată de către tată pe post de slujnică tistului Iordache Pandeli pentru a se achita de o datorie pe care o avea față de baronul Ștefan Meitani și pe care acesta hotărâse să o achite nu către el direct, ci către un apropiat al său. Caracterul economic al acestei tranzacții este evident atât prin faptul că părțile acționează, ca beneficiari și prestatori, cât și prin faptul că o sumă de bani este echivalată cu o cantitate de muncă, e drept, salariată. Din cauză că nu cunoaștem suma datorată și nici simbria primită luna de fată, nu putem face o apreciere de ordin economic. Cert este faptul că această practică era una obișnuită. Informații despre asemenea practici nu am fi avut dacă pățania Uții nu ar fi ajuns în fața judecătorilor, într-un caz penal, care releva o altă latură a relațiilor patron-slujitor. Iordache era și altfel interesat de fată, cei doi întreținând relații intime aproape încă de la începutul angajării fetei, deci de aproximativ un an. În 1839, Uța a rămas însărcinată și, odată născut copilul – pe care l-a declarat mort – l-a aruncat, îndemnat de Iordache, peste uluce, în grădina dulgherului Nicolae. (…) Iordache, tatăl copilului Uții, îi cere „să nu mărturisească păcatul”, în timp ce ea căutase să se înzestreze și să se căsătorească înainte de naștere, pentru a evita oprobiul public. (…) În lipsa unor dovezi care să confirme fapta criminală de care era acuzată, tribunalul a fost nevoit să decidă eliberarea slujnicei din arest, iar lui Iordache, t(r)istul de dorobanți, nu i s-a adus nicio acuzație. (…) (adnotare M.M.-B.)
Plângerea era rareori făcută împotriva unui boier și, chiar și atunci, ce posibilitate de reușită avea, când, printre judecători, se numărau tot boieri, fiecare cu păcatele lui? De cele mai multe ori, se poate vorbi de „mica înțelegere” între oameni aflați pe poziții inegale de putere, totul depinzând de bunăvoința stăpânului.
La orașe, femeile, ca să scape de povara rușinii și a sărăciei aduse de un „copil din strânsură”, făcut cu stăpânul, care atrăgea după sine concedierea, își abandonau pruncul. Chiar și în asemenea cazuri femeile găseau un mijloc de a-i lovi din punct de vedere moral pe cei ce le-au îngreunat, stăpânul, folosindu-se de răvașul ce trebuia să însoțească trupul copilului și în care se menționau numele și vârsta. Poate cel mai elocvent dintre răvașele păstrate în arhive este cel lăsat de Dumitra lângă fiica ei, în fața caselor Anicăi Deșloaica:
„Cocoane Costache,
Etă-ți copilul, cu tine l-am făcut, ție ți-l leapădu și ce-i ști să faci cu elu. Eu, fată săracă, m-ai înșălatu că o să faci zestră și nu mi-ai dat nici o para și m-ai lăsatu dă nu pociu să mă urnescu în lume. Numele ei Ralița, Eu, Dumitra”.
Tatăl putea adopta copilul, recunoscându-l în mod indirect, dar nu se întâmpla aproape niciodată acest lucru. Obrazelor boierești prea puțin le păsa de gura lumii sau de consecința faptelor lor. (s.n. – M.M.-B.)

Nicoleta Roman
(Femei, onoare și păcat în Valahia secolui al XIX-lea, ed. Humanitas, 2016, la pp. 248-251)

Îl găsim la un moment având trei procese pe rol: cu fosta logodnică, cu fosta soție, și cu fosta soacră

21 septembrie 2018

In 1832, familiile Stănescu și Fărcășanu, deși înrudite, se judecau în continuare, fie pentru copii, fie pentru avere. Paharnicul Răducanu Fărcășanu a căutat încă din 1820 să găsească o soție cât mai bună pentru fiul său, Dumitrache (Tache). Mai întâi a încercat cu Maria Vultureasca, cele două familii făcându-ș promisiuni, dar logodna s-a rupt și tânăra a ajuns mai întâi soția serdarului Dionisie, iar apoi, după moartea acestuia, soția lui Mihalache Marințeanu. Toate acestea au pus-o într-o postură umilitoare, căci, pe la colțuri, i se spunea „femeie de trei bărbați”, chiar dacă a fost căsătorită doar cu doi. Fărcășanii s-au judecat cu Vultureștii din cauza promisiunii nerespectate și a cheltuielilor, acum nejustificate, pe care le făcuseră până în 1838. În 1824 fiul Dumitrache se căsătorise cu Elisabeta (Safta) Stăneasca. Mariajul nu s-a dovedit fericit, deși cei doi au avut copii. Separarea s-a produs în 1829 și a fost urmată de procese îndelungate pentru recuperarea zestrei și a darurilor făcute dinaintea nunții. Abia în 1832, Dumitrache Fărcășanu a devenit un om liber, dar de tribunal tot nu a scăpat. Îl găsim la un moment având trei procese pe rol: cu fosta logodnică, Maria, cu fosta soție, Elisabeta, și cu fosta soacră, Elena Stăneasca. (s.n. – M. M.-B.)

Nicoleta Roman
(Femei, onoare și păcat în Valahia secolui al XIX-lea, ed. Humanitas, 2016, pp. 226-227)

Curtea a constat o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 7 din cauza faptului că adoptând o atare interpretare a dispozițiilor incidente, care nu era previzibilă, instanțele naționale au încălcat …

17 septembrie 2018

42. The Court notes that in the present case it has found a violation of Article 2 of Protocol No. 7 due to the fact that, by adopting in the applicant’s case the interpretation of the domestic legal provisions that was not “foreseeable”, the domestic courts infringed the very essence of his right of appeal. Under such circumstances, the Court considers that, like in the cases concerning violations of Article 6 of the Convention, the most appropriate form of redress in the applicant’s case would, in principle, be the reopening of the proceedings, if requested (see, mutatis mutandis, Öcalan v. Turkey [GC], no. 46221/99, § 210 in fine, ECHR 2005-IV, and Sakhnovskiy v. Russia [GC], no. 21272/03, § 112, 2 November 2010).
The Court, having regard in particular to the fact that domestic law provides for such reopening and that the Supreme Court regularly orders reopening of proceedings where the Court found a violation of rights and freedoms set forth by the Convention and the Protocols thereto (see paragraphs 16 and 19 to 22 above), considers that the finding of a violation constitutes in itself sufficient just satisfaction for any non‑pecuniary damage sustained by the applicant (see Gurepka v. Ukraine (no. 2), no. 38789/04, § 41, 8 April 2010, and Zakshevskiy v. Ukraine, no. 7193/04, § 133, 17 March 2016).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 25 iulie 2017, Rostovtsev împotriva Ucrainei, cererea nr. 2728/16, CE:ECHR:2017:0725JUD000272816)

Apariția unui RIL la câteva luni înainte de introducerea unui recurs, lipsa de invocare a celor stabilite în acel RIL de avocat și lipsa de epuizare a căilor de atac interne

16 septembrie 2018

18. Turning to the facts of the present case, the Court notes that the decision of the High Court of Cassation and Justice urging the domestic courts to assess individually the necessity of withdrawing the voting right became mandatory on 18 July 2008, when it was published in the Official Monitor. The applicant’s lawyer filed the reasons for the appeal on points of law on 18 September 2008, thus after the decision became mandatory. However, he did not complain before the High Court about the automatic ban on his client’s voting rights.
19. It is to be noted that, based on the provisions of the Criminal Code as they read before the High Court decision in question, the lower courts applied automatically the ban on the right to vote. The Court accepts that, at that date, that is, before publication of the High Court decision, the applicant had no means to complain about this ban (see Calmanovici v. Romania, no. 42250/02, §§ 150-151, 1 July 2008; and Cucu v. Romania, no. 22362/06, § 109, 13 November 2012).
20. The Court does not disregard the fact that the new interpretation by the High Court became mandatory only a few months before the date on which the applicant filed the reasons for the appeal on points of law. However, it notes that the applicant was assisted by legal counsel who should have been aware of such a significant amendment to the applicable law.
21. While the domestic court could have aligned itself on its own initiative to the new interpretation of the relevant provision, the fact remains that the applicant could and should have invited the court to do so by raising the argument before it in his appeal on points of law which was an ordinary appeal in the criminal procedure against him (see, in contrast, ATV Privatfernseh-GMBH, cited above, § 32).
22. Without speculating on what the outcome of such a complaint would have been, the Court considers that, should the applicant have raised it with the court, that would have entailed examination of the necessity of the voting ban for his individual case. There is no indication that such a remedy would not have been effective in the circumstances of the case (see, mutatis mutandis, Nagovitsyn and Nalgiyev, § 30, and Balakchiev and Others, §§ 79-80, decisions cited above).
23. Therefore the applicant, by his own inaction, prevented the domestic court from addressing the matter. He thus failed to exhaust an effective domestic remedy.
24. It follows that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Decizia din data de 10 noiembrie 2015, Leonte împotriva României, cererea nr. 23931/10, :CE:ECHR:2015:1110DEC002393110)