435 citiri

41. Or, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle un requérant qui se plaint de violations des garanties de procédure au regard de l’article 6 de la Convention dans le cadre d’une procédure pénale le concernant ne peut plus se prétendre victime s’il a, en définitive, été acquitté. En pareil cas, il a été considéré que les violations alléguées de l’article 6 avaient été redressées du fait de l’acquittement et que l’intéressé ne pouvait plus légitimement soulever ce grief devant les organes de la Convention (voir, notamment, Zuili c. France, no 46820/99, 27 juin 2000, et Bouglame c. Belgique (déc.), no 16147/08, 2 mars 2008).
42. Compte tenu de son acquittement, le premier requérant ne peut donc plus se prétendre victime d’une éventuelle violation de l’article 6 de la Convention.
43. Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 (a) et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Decizia din data de 12 martie 2013, Koudinov împotriva Elveției, CE:ECHR:2013:0312DEC000444206)

Din studierea comportamentelor sociale ale animalelor superioare, știm că grupurile mici (de 10-50 indivizi) creează cele mai bune posibile condiții de viață, atât pentru animalul singur, cât și pentru grup, iar omul nu pare a fi excepție în această privință. Starea de bine a omului, sănătatea lui spirituală și, dincolo de lumea animală, eficiența lui culturală par să înflorească cel mai bine într-o asemenea structurare socială. Pe măsură ce înțelegem, în prezent, procesul individuării, Sinele va tinde să producă asemenea grupuri mici, creând legături afective foate bine definite între anumiți indivizi și relații deschise cu toți oamenii. Numai atunci când aceste legături sunt realizate de Sine, omul va putea fi sigur că invidia, gelozia, confruntarea și toate tipurile de proiecții negative nu vor sparge grupul. (…) Acest fapt nu înseamnă, evident, că nu vor exista ciocniri de opinii, conflicte între diversele datorii sau dezacorduri cu privire la abordarea „corectă” – în aceste cazuri, trebuie să ne retragem, pentru a asculta de vocea noastră interioară, pentru a descoperi punctul nostru de vedere, pe care Sinele dorește să-l avem.
Activitatea politică fanatică (spre deosebire de realizarea îndatoririlor esențiale) pare a fi incompatibilă cu individuarea. Un om care s-a dedicat în totalitate eliberării țării sale de ocupația străină a avut acest vis: (…)
(…)
Oamenii indignați din vis reprezintă partea din visător care este influențată de părerea colectivă – ceva din el căruia îi lipsește încrederea și care respinge învierea imaginilor psihice. Ei personifică o rezistență a inconștientului, care se poate exprima cam așa „Dar dacă ei încep să arunce bombe atomice peste noi? Intuiția psihică nu ar mai fi atunci de mare folos!”
Această parte rezistentă este incapabilă să se elibereze de gândirea statică și de prejudecățile rațional-extraverte.
Visul, în tot cazul, ne arată că în vremea noastră eliberarea autentică poate începe numai odată cu transformarea psihică. În ce scop ne eliberăm țara, dacă, după aceea, nu ne mai rămâne niciun scop semnificativ în viață – niciun țel pentru care merită să-ți cauți libertatea? Când omul nu mai are un sens al vieții, nu mai contează nici dacă se irosește sub un regim capitalist sau comunist. Libertatea este relevantă numai dacă poate fi folosită pentru a crea ceva semnificativ. Acesta este motivul pentru care este importantă găsirea sensului lăuntric al vieții și, pentru ca aceasta să aibă loc, trebuie să acordăm prioritate procesului individuării.
Tentativele de influențare a opiniei publice prin intermediul ziarelor, radioului, televiziunii sau publicității se bazează pe doi factori. (…)
(…)(s.n. – M.M.-B.)

Marie-Louise von Franz
(Procesul individuării în Omul și simbolurile sale (coord. C. G. Jung, trad. M. Foghianu), ed. Trei, 2017, la pp. 290-294)

74. În plus, în observațiile prezentate în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, domnul Gambazzi a mai atras atenția asupra faptului că instanța italiană ar trebui să facă uz de rezerva ordinii publice și dintr‑un al doilea motiv. Potrivit acestuia, în cadrul procedurii în fața instanței engleze i‑ar fi fost refuzat dreptul de a consulta dosarul. El menționează faptul că a schimbat avocatul în timpul derulării procedurii. Prin urmare, fostul avocat i‑a refuzat, invocând un drept de retenție cauzat de neachitarea unor onorarii, dreptul de a consulta actele de procedură aflate în posesia sa. În consecință, instanța i‑a refuzat de asemenea dreptul de a consulta dosarul de instanță pentru motivul că, în caz contrar, s‑ar eluda dreptul de retenție al avocatului. Potrivit domnului Gambazzi și acest refuz ar constitui un motiv pentru a considera că recunoașterea și executarea hotărârii engleze pronunțate ulterior în cadrul acțiunii principale contravin ordinii publice. (s.n. – M.M.-B.)

Julianne Kokott
(Concluziile prezentate în data de 18 decembrie 2008, Gambazzi, C-394/07, EU:C:2008:748)

În tot cazul, este adevărat că, în ultima perioadă, omul civilizat a căpătat o anumită voință de putere, pe care și-o poate împlini acolo unde dorește. A învățat să își facă treaba în mod eficient, fără să recurgă la cântece și tobe, pentru a fi hipnotizat în timpul acțiunii. Se poate chiar dispensa, cu o rugăciune zilnică, de ajutorul divin. Poate continua ceea ce își propune să facă și, aparent, își poate tranforma, fără niciun hop, ideile în fapte, în timp ce omul primitiv tinde să se împiedice la fiecare pas de temeri, superstiții și alte spectacole nevăzute. Motoul „Dacă vrei, poți” este superstiția omului modern.
Totuși, pentru a susține acest crez, omul modern plătește prețul printr-o remarcabilă lipsă de introspecție. Este orb la faptul că, în ciuda raționalității și eficienței lui, este posedat de „forțe” pe care nu le poate controla. Zeii și demonii lui nu au dispărut deloc, ei doar au primit nume noi. Ei îl fac să aibă neliniști, vagi aprehensiuni, complicații psihologice, o nevoie insațiabilă de pastile, alcool, tutun și mâncare – și, pe deasupra, îi provoacă o gamă largă de nevroze.
Ceea ce noi numim conștiință civilizată s-a separat în mod definitiv de instinctele de bază. Dar asta nu înseamnă că instinctele au dispărut. Și-au pierdut contactul cu conștiința și astfel au fost forțate să se afirme în mod indirect. Acest mod poate fi prin intermediul simptomelor fizice, în cazul nevrozelor, sau prin incidente de diverse tipuri, cum ar fi dispozițiile necontrolabile, uitările neașteptate sau greșelile de vorbire.
Omului îi place să creadă că este stăpânul sufletului său. Dar câtă vreme nu este capabil să-și controleze stările sufletești și emoțiile sau să fie conștient de miliardele de moduri secrete prin care factorii inconștienți se insinuează în planurile și deciziile sale, în mod cert nu își este propriul stăpân. (…) Omul modern se ferește să-și observe propria stare de disociere, apelând la un sistem de compartimentări. Anumite zone ale vieții externe și ale comportamentului său sunt păstrate în sertare separate și nu sunt niciodată intersectate cu altele.
(…)
Dacă, pentru o clipă doar, am considera rasa umană ca fiind o persoană, am observa faptul că aceasta seamănă cu o persoană condusă de puteri inconștiente; rasa umană tinde de asemenea să păstreze anumite probleme în sertare diferite. (…) Lumea noastră este, să zicem așa, disociată, asemenea unui nevrotic, Cortina de Fier trasând, la modul simbolic, linia de demarcație a divizării. Omul vestic, devenind conștient de dorința agresivă de putere a Estului, se vede forțat să ia măsuri extraordinare de apărare și, în același timp, se mândrește cu virtutea sa și cu bunele sale intenții.
Ceea ce nu realizează este că e vorba de propriile vicii, pe care le-a acoperit cu maniere bine-intenționate, care îi sunt aruncate înapoi în față, de lumea comunistă, fără rușine și metodic. Tot ce a tolerat Vestul, în mod secret și cu un vag simț al rușinii (minciuna diplomatică, manipularea sistematică, amenințări voalate), se întoarce, în formă completă și definitivă, din partea Estului, legându-ne cu noduri nevrotice. Fața malefică a umbrei proprii este cea care îi zâmbește omului vestic din partea cealaltă a Cortinei de Fier.

Asta este starea de fapt care explică sentimentul particular de neaujutorare pe care îl au atâția oameni din societățile vestice. Au început să conștientizeze că dificultățile cu care ne confruntăm sunt probleme morale, iar tentativele de a le răspunde printr-o politică de înmulțire a armelor nucleare sau prin „competiție” economică înseamnă a realiza extrem de puțin, pentru că este un tăiș dublu. Mulți dintre noi înțeleg astăzi că mijloacele morale și mentale ar fi mai eficiente, putându-se asigura o imunitate psihică împotriva infecției tot mai răspândite.
Însă toate aceste tentative s-au dovedit singulare și ineficient și vor fi la fel, câtă vreme vom încerca să ne convingem lumea că numai ei (adică oponenții noștri) greșesc. Ar fi mult mai indicată încercarea serioasă de a ne conștientiza propria umbră și viciile sale. Dacă ne-am putea observa umbra (partea întunecată a propriei naturi), ar trebui să devenim imuni la orice infecție morală sau mental. Așa cum stau lucrurile în prezent, suntem susceptibili contractării oricărei infecții, pentru că facem același lucru ca și ei. Numai că avem dezavantajul că nici nu observăm acest fapt și nici nu vrem să-l înțelegem, ascunzându-ne după bunele noastre maniere.
Se poate observa că lumea comunistă se nutrește dintr-un mare mit (pe care noi, occidentalii, îl numim „iluzie”, în speranța vană că judecata noastră superioară îl va face să dispară). Este vorba despre respectabilul vis arhetipal al unei Ere de Aur (sau al unui Paradis), unde totul este asigura din abundență tuturor și unde un conducător măreț, corect și înțelept, guvernează grădina umanității. Acest arhetip puternic, în forma sa infantilă, i-a prins in mrejele sale pe estici, însă nu va dispărea de pe fața lumii doar pentru că îi contrapunem viziunea noastră superioară. O susținem chiar prin propria infantilitate, pentru că civilizația vestică este dominată de aceeași mitologie. Inconștient, împărtășim aceleași prejudecăți, speranțe și așteptări. Și noi credem în statul bunăstării, în pacea universală, în egalitatea dintre oameni, în drepturile eterne ale omului, în justiție, în adevăr și (spun asta în șoaptă) în Regatul lui Dumnezeu pe Pământ.

Adevărul trist este că viața reală a omului constă dintr-un complex de opuse inexorable – zi și noapte, naștere și moarte, fericire și tristețe, bine și rău. Nici măcar nu suntem siguri că unul va predomina asupra celuilalt, că binele va învinge răul sau că bucuria va suprima durerea. Viața este un câmp de luptă. Așa a fost întotdeauna și așa va fi mereu; și, dacă nu ar fi așa, întreaga existență s-ar sfârși.
(…)
Este semnificativ faptul că psihologul (din experiența mea) este consultat mai mult de către evrei și protestanți decât de catolici. Poate că era de așteptat acest lucru, de vreme ce Biserica Catolică se simte încă responsabilă de cura animarum (grija pentru bunăstarea sufletului). Și în această epocă științifică, psihiatrului i se pot pune întrebări care aparțineau în trecut domeniului teologului. Oamenii cred că lucrurile s-ar schimba radical dacă ar avea o credință pozitivă într-un sens al vieții sau în Dumnezeu și nemurire.
(…)
Omul are nevoie în mod categoric de idei și convingeri generale, care să îi dea sens vieții și care să îi permită să își găsească un loc în univers. Poate suporta cele mai incredibile greutăți atunci când este convins că acestea au sens; dar va fi devastat atunci când, peste toate ghinioanele pe care le are, trebuie să recunoască și faptul că face parte dintr-o „poveste spusă de un idiot”. (s.n. – M.M.-B.)

Carl G. Jung
(Abordarea inconștientului în Omul și simbolurile sale (trad. din engleză M. Foghianu, Editura Trei, 2017, la pp. 102-108)

The Court found a violation of Article 6 in Perlala v Greece because the Court of Cassation declared inadmissibile the applicant’s ground of appeal claiming a violation of Article 6, on the basis that Article 6 was not directly applicable in the case and that, for it to be taken into consideration, the applicant would have had to rely on it in conjuction with one of the grounds of appeal in the Code of Criminal Procedure. As, under the Constitution, the Convention was an integral part of the domestic legal system, the European Court found that such a decision considerably undermined the protection of individuals’ rights before the highest domestic court.

Philip Leach
(Taking a Case to the European Court of Human Rights, Oxford University Press, a patra editie, 2017, la p. 356)

Article 2 of the Seventh Protocol guarantees a right to ‘review’ for a conviction or sentence by a higher tribunal. It does not provide for a right to appeal on the ‘merits’ of a judgment and this is not protected by Article 6 of the main Convention either, although that provision has been interpreted as controlling any rights of appeal in criminal cases that a state in its discretion might provide under its law.

In Krombach v France, the Court stated that the contracting stated had a ‘wide margin of appreciation’ to determine how the right secured by Article 2 of the Seventh Protocol was to be exercised. It acknowledged (as it confirmed in the Explanatory Report) that the review by a higher court of a conviction or sentence may concern both points of fact and points of law or be confined solely to points of law. Procedural limitations, such as the requirement to seek leave to appeal, are compatible with Article 2, but the right to review must be directly available to those concerned and ‘independent of any discretionary action by the authorities’ (cu trimitere la Gurepka v Ukraine, paragrafele 59-60).

D. J. Harris, M. O’Boyle, E. P. Bates si C. M. Buckley
(Law of the European Convention on Human Rights, Oxford University Press, 2014, ediția a treia, la p. 967)

Rolul drepturilor fundamentale, în Statul modern, bazat pe respectul unei Constituții este esențial. Ele arată importanța acordată individului în Stat, relațiilor pe care le poate avea cu instituțiile statale și, de asemenea, pun în lumină limitele impuse finalităților și acțiunilor Statului.
Pozitivate, adică integrate în dreptul efectiv aplicabil și sancționator, drepturile fundamentale concretizează garanția demnității fiecărui om, cât și limitele prescrise acțiunii Statului. (s.n. – M.M.-B.)

Herbert Schambeck
(Demnitatea Omului în învățătura Bisericii Catolice (trad. prof. univ. dr. Bianca Maria Carmen Predescu), ed. Neverland, 2011, la pp. 18-19)

‘No punishment is more shaming or painful, as you can imagine, than seeing one’s offspring in trouble because of oneself. And once the soul of a man who has transgressed both divine and human law, and has died, sees children or friends or family involved in overwhelming disasters because of him and paying the price of his misdeeds – and this is quite different from seeing mere statues torn down or privileges revoked – then even if he were to be offered Zeus’ throne, he would not be induced a second time to become immoral or criminal. I could demonstrate that this is so by repeating an account I recently heard, but I hesitate because you might think it just a fictional tale. That is why I am making use only of plausible arguments.
(…)
It follows that ‘the gods divert the parents’ mistakes on to the children’ is not a universal truth. If a bad parent has produced a good child (just as a diseased parent can produce a healthy child), then the child is absolved from the hereditary guilt – it is as if iniquity has adopted another family’s child. On the other hand, it is of course perfectly appropriate for someones diseased who revives the family trait of wickedness to inherit the debt of the penalty for that iniquity. I mean, Antigonus wasn’t punished on account of Demetrius, nor (to go further back in history) was Phyleus punished because of Augeas or Nestor because of Neleus, since they were all good men, although their fathers had been bad. It is only when people have embraced and welcomed their heredity into their nature that justice pursues and throughly accounts for the trait of iniquity.
‘Sometimes a father’s warts, freckles and moles do not appear on his children, but recur later on his sons’ and daughters’ children; once a Greek woman have birth to a black child, and then, during the course of her trial for adultery, she discovered that her great-grandfather had been Ethiopian; one of the children of Python of Thisbe (who died not long ago, and was said to be related to the Sown Men) bore on his body a spear-shaped mark, which was the family trait emerging and surfacing from the depths, so to speak, after so much time. Likewise, it is not uncommon for early generations to conceal and smother mental characteristics and emotions, and for the inherent nature to blossom forth at some later time, using other generations as its vehicle, and resurrect the native vice or virtue’.

Plutarh
(On God’s slowness to punish în Essays, Penguin classics, 1992, la p. 282)

[Acum, un impediment major în fața sentimentului de a fi mulțumit cu ce ai este eșecul de a ne păstra dorințele înfundate sau derulate, ca să spunem așa, într-un mod proporțional cu potențialul nostru. În schimb, le dăm acestor dorințe prea multe aripi prin speranțele noastre, iar atunci când nu reușim, dăm vina pe soartă și pe lipsa de noroc, dar nu pe propria noastră prostie. Nu am descrie ca fiind nefericit pe cineva care a vrut să împuște cu plugul său și să vâneze iepurii cu vaca, și nici nu am spune că ghinionul se află în calea cuiva care că nu reușește să vâneze căprioare sau mistreți cu plase de pescuit: prostia și  imbecilitatea, acestea sunt cele care îl fac pe om să se apuce de misiuni imposibile. Cauza principală a toate acestea este, de fapt, dragostea de sine, care face pe oameni să fie ambițioși și competitivi, indiferent de situație, și îi fac să primească cu nemulțumire totul: nu numai că se așteaptă să fie bogați, erudiți, puternici, sociabili, plăcuți și intimi cu regii și liderii unei națiuni, dar sunt chiar nemulțumiți dacă ai lor  câini, cai, prepelițe și cocoși nu sunt cei mai buni la ceea ce fac.
Dionisie cel Bătrân nu era mulțumit de faptul că era cel mai important tiran al vremii, de aceea era tare furios pentru că versul lui era mai rău decât cel al poetului Philoxenus și pentru că nu a reușit să fie mai bun decât  Platon la discuții filosofice – el a închis pe Philoxenus în cariere, iar pe  Platon l-a trimis la Aegina să fie vândut în sclavie. Alexandru cel Mare era diferit: când sprinterul Crison se întrecea cu el și dădea impresia că încetinește în mod deliberat, Alexandru era foarte vehement în a se opune la o așa faptă. Și Ahile zice bine în poezie: el începe să spună: „Nici unul dintre aheii mei îmbrăcați în bronz nu îmi este egal”, dar continuă, „…în război; dar sunt cei care sunt mai buni în legiferare„. Pe de altă parte, când Megabyzus din Persia a vizitat studioul lui Apelles și a incercat să înceapă o conversatie despre artă, Apelles l-a adus la tăcere spunându-i: „Atâta vreme cât nu ai vorbit, ai părut a fi Cineva datorită bijuteriilor tale de aur si hainelor tale purpurii, dar acum chiar și acești bătrâni care fac pigmentul râd de prostiile pe care le-ai spus”.

Acum, deși oamenii ar putea să creadă, atunci când au auzit descrierea stoică a Înțeleptului care era nu numai inteligent, moral și curajos, ci și orator, poet și comandant militar, având bogăție și fiind rege, că stoicii glumeau, totuși tot ei se așteaptă ca toate aceste descrieri să li se potrivească lor înșiși și sunt supărați dacă nu reușesc să fie astfel. Cu toate acestea, chiar și diferiții zei aveau funcții diferite – unul fiind numit zeul luptei, altul zeul profeției, altul zeul profitului; iar Afrodita este hirotonită de Zeus ca să prezideze căsătoria și sexul, tocmai pentru că domeniul ei nu includea chestiuni militare (nota de subsol 6: Vezi cuvintele lui Zeus în Homer, Iliada, 5.428 și f.).
Ideea este că unele acțiuni din fașă nu merg bine împreună, ci mai degrabă tind în direcții opuse. De exemplu, pentru pregătirea retorică și excelarea în discipline intelectuale e nevoie de libertate și nu de presiune și stres, dar puterea politică și intimitatea cu regii nu se acumulează fără ca cineva să fie tot timpul ocupat și fără timp liber. Mai mult decât atât, „vinul care se bea și carnea care se mănâncă poate face corpul puternic și robust, dar ele slăbesc mintea”; și întrucât îngrijorarea constantă și grija pentru bani sporesc afluența, totuși desconsiderarea și disprețul pentru bani constituie o resursă importantă pentru filosofie. Deci, nu toate sunt bune pentru fiecare: trebuie să se urmeze inscripția de la templul Delfi și fiecare să se cunoască pe sine însuși și apoi să se angajeze în activitatea unică pentru care el este în mod natural potrivit; și ar trebui să evităm să invidiem modurile de viață diferite de ale noaste – și diferite moduri la timp diferit.
(…)
Cu toate acestea, oricine este supărat și nefericit pentru că nu este simultan un leu, „crescut în munte, încrezător în puterea lui” și un mic câine maltez protejat în poala văduvei, este nebun – dar nu mai nebun decât oricine vrea să fie Empedocles, Platon sau Democritus, scriind despre univers și modul în care lucrurile sunt într-adevăr și, în același timp, să fie și un Euphorion, cu o femeie bogată în vârstă pe post de amantă, și un Medius, care se întreține cu Alexandru ca unul dintre prietenii săi la băutură – și care astfel devine iritat și înfricoșat dacă nu este și un Ismenia, admirat pentru bogăția sa, și un Epaminondas, admirat pentru bunătatea lui. Vreau să spun că alergătorii nu sunt nemulțumiți pentru că nu câștigă competiția la lupte: găsesc mândrie și satisfacție în propriile premii. „Ați primit Sparta, așa că fiți la înălțime!”. Și, așa cum spune Solon, „Nu vom schimba virtutea noastră pentru bogăția lor, deoarece ea este stabilă, însă titularii averii se schimbă de la o vreme la alta”.]

Now, a major impediment to contentment is the failure to keep our desires furled or unfurled, so to speak, in a way which is commensurate with the prevailing potential. Instead, we give them too much slack through our hopes, and then when we fail, we blame fate and fortune, but not our own stupidity. We wouldn’t describe as unfortunate anyone who wanted to shoo with his plough and hunt hares with his cow, nor would we say that anyone who fails to capture deer or boar with fishing-baskets or seines is being opposed by bad luck: it is stupidity and silliness which are setting him to impossible endeavours. The chief cause is in fact self-love, which makes people ambitious and competitive whatever the situation, and makes them greedily take on everything: they do not only expect to be rich, erudite, strong, outgoing, pleasant and intimate with kings and leaders of nations, but they are discontented if their dogs, horses, quails and cocks are not the best at what they do.
Dionysius the Elder was not satisfied with being the most important tyrant of the time, but because his verse was worse than that of Philoxenus the poet, and he failed to do better than Plato at philosophical discussion, he got furiously angry – he imprisoned Philoxenus in the quarries, and he sent Plato to Aegina to be sold into slavery. Alexander was different: when the sprinter Crison was racing with him and gave the impression of deliberately slowing down, Alexander was very cross. And Achilles in the poem does well too: he starts off saying, ‘None of the bronze-clad Achaeans is my equal’, but goes on, ‘in war; but there are those who are better in assembly.’. On the other hand, when Megabyzus the Persia visited Apelles’ studio and tried to start a conversation about art, Apelles shut him up by saying , ‘As long as you kept quiet, you seemed to be someone because of your golden jewelerry and purple-dyed clothes, but now even these lads here who grind the pigment are laughing at you for talking nonsense’.
Now, although people might think, when they hear the Stoic description of sage not only as wise, moral and courageous but also as an orator, poet and military commander, as possessing wealth and as a king, that they are joking, nevertheless they expect all these descriptions for themselves and are annoyed if they don’t get them. Yet even different gods have different functions – one being called the god of battle, another the god of prophecy, another the god of profit; and Aphrodite is ordained by Zeus to preside over marriage and sex, precisely because her domain does not include military matters (nota de subsol 6: See Zeus’ words in Hommer, Illiad, 5.428 ff.).
The point is that some pursuits inherently do not go together, but rather tend in opposite directions. For instance, rhetorical training and the acquisition of intellectual disciplines need freedom and no pressure, but political power and intimacy with kings do not accrue without one being busy and using up one’s time. Moreover, ‘drinking wine and overeating meat may make the body strong and robust, but they weaken the mind’; and whereas constant concern and care for money increase affluence, yet disdain and scorn for money constitute an important resource for philosophy. So not every is for everyone: one should follow the Delphic inscription and know oneself, and then engage in the single activity for which one is naturally suited; and one should avoid forcibly and unnaturally compelling oneself to envy alternatives way of life – and different ones at different time.
(…)
Anyone, however, who is upset and distressed because he is not simultaneously a lion, ‘mountain-reared, confident in his might’, and a little Maltese dog protected in the lap of a widow, is crazy – but no crazier than anyone who want to be Empedocles, Plato or Democritus, writing about the universe and the way things really are, and at the same time a Euphorion, with a rich older woman for a lover, or a Medius, hobnobbing with Alexander as one of his drinking companions, and gets irritated and distressed if he isn’t an Ismenias, admired for his affluence, and an Epaminondas, admired for his goodness. I mean, runners aren’t discontented because they don’t win the wrestling competition: they find pride and satisfaction in their own prizes. ‘You have received Sparta, so do it credit’. And, as Solon says, ‘We will not exchange our virtue for their wealth, since the one is stable, but different people have money at different times’.

Plutarh
(On Contentment în Essays (trad. Robin Waterfield), Penguin Classics, 1992, la pp. 225-227)

39. In the light of the above, the Court finds that the interference with the applicant’s right to respect for his private and family occasioned by the impugned passage in the High Court’s judgment, was not sufficiently justified in the circumstances and, notwithstanding the national court’s margin of appreciation in such matters, was disproportionate to the legitimate aims pursued. Accordingly, the contested part of the High Court’s judgment gave rise to a violation of Article 8 of the Convention.

2. Compliance with Article 6 § 1

49. Turning to the question of compliance the Court reiterates that, according to its established case-law reflecting a principle linked to the proper administration of justice, judgments of courts and tribunals should adequately state the reasons on which they are based. The extent to which this duty to give reasons applies may vary according to the nature of the decision and must be determined in the light of the circumstances of the case. Although Article 6 § 1 obliges courts to give reasons for their decisions, it cannot be understood as requiring a detailed answer to every argument. Thus, in dismissing an appeal an appellate court may, in principle, simply endorse the reasons for the lower court’s decision (see García Ruiz v. Spain [GC], no. 30544/96, § 26, ECHR 1999‑I; and Helle v. Finland, judgment of 19 December 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997‑VIII, p. 2930, §§ 59 and 60). A lower court or authority in turn must give such reasons as to enable the parties to make effective use of any existing right of appeal (see Hirvisaari v. Finland, no. 49684/99, § 30, 27 September 2001).
50. The Court sees no reason to doubt that the High Court’s judgment provided reasons that must be deemed sufficiently detailed for its conclusion that the deprivation of access was on balance justified by the children’s best interest.
51. However, the problem in the present instance is rather one of excess of reasoning on a matter that was of a particularly sensitive nature and of paramount importance for all the persons concerned. The Court, having regard to its findings above in respect of Article 8 of the Convention, does not find it necessary to carry out a separate examination in relation to Article 6 § 1 of the Convention.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data de 4 octombrie 2007, Sanchez Cardena împotriva Norvegiei, CE:ECHR:2007:1004JUD001214803)