[Bătălia de la Podul Milvius este contextul pentru tot ceea ce s-a întâmplat de a schimbat gândirea lui Constantin față de orientarea sa religioasă. Ceva s-a întâmplat chiar înainte de bătălia de la Podul Milvius.
Există două povestiri care intenționează să explice evenimentul.
Una arată cum Constantin a avut un vis. Și în acest vis, un înger i-a vorbit și i-a ordonat să picteze un simbol care să combine litera Chi grecească cu litera grecească Rho asupra scuturilor soldaților săi. Rho, R în greacă și Chi scrisă ca X. Cele două litere simbolizează, sau cel puțin au fost luate mai târziu pentru a simboliza, Hristos, prima literă fiind Chi, a doua fiin Rho.
A doua versiune e cea care mai târziu intră în circulație ca o poveste, dar care se pare că a fost atestată chiar de biograful împăratului, Eusebiu. Potrivit lui Eusebiu, Constantin defila cu armata înainte de bătălie. Și el, împreună cu armata, a văzut o cruce pe cer. Și suprapuse pe soare, la baza căruia a apărut crucea, au fost cuvintele: „În acest semn, veți cuceri”.
Este greu de spus care versiune e cea adevărată, dacă e cazul să fie vreuna adevărată, cu privire la ceea ce a gândit și crezut Constantin. Argumentul cu privire la faptul că a doua poveste ar fi cea adevărată este dat de faptul că această versiune aparține lui Eusebiu, dar și de faptul că apariția îngerilor într-un vis sunt o poveste standard invocată. Pe de altă parte, simbolul Chi Rho nu era anterior un semn al creștinismului. Deci chiar faptul că nu există o bază anterioară pentru acest semn, că acesta este ceva despre care am auzit acum pentru prima dată, ar putea indica faptul că prima versiunea este de fapt adevărata poveste.
Dar mai important decât ceea ce s-a întâmplat în realitate este că nu există nici un motiv să ne îndoim sinceritatea lui Constantin. Nu există niciun motiv să credem că aceasta a fost o mișcare comprehensivă, cinică sau politică. Acest lucru nu se datorează faptului că Constantin nu a fost la viața lui nedrept. El a fost. Dar pentru că este greu să ne imaginăm că vreun împărat a crezut că creștinismul ar fi o idee bună. Deoarece creștinismul a fost subversiv valorilor romane. Și era în mod deosebit subversiv față de valorile armatei romane, de al cărui ajutor crucial Constantin a depins și pentru care Constantin trebuia să fie lider nu numai pentru a învinge pe Maxentius, ci pur și simplu pentru a supraviețui la putere.
Creștinismul era pacifist. În acel moment, se raporta cu mai mare strictețe, decât s-a raportat mai târziu, la avertizările lui Hristos în Evanghelii de a nu lupta, de a nu lovi înapoi, de a nu te dedica în viață obținerii de câștiguri materiale prin fapte de violență. Deci este greu să-ți imaginezi ceva mai puțin probabil decât faptul ca un Împărat să devină creștin și să câștige astfel sprijinul celor care îl susțineau.
Acum, asta nu înseamnă că Constantin a devenit un fel de călugăr, că a interpretat literalmente Evangheliile, că le-a spus soldaților să renunțe la arme. Este clar că Constantin l-a privit pe zeul creștin la fel cum ceilalți împărați au privit, să zicem, Soarele Invincibil sau geniul împăratului divin, sau pe orice altă divinitate păgână care a adus victoria în război. Constantin, la fel ca toți împărații, s-a văzut ca un copil al sorții, ca cineva favorizat de soartă, care depindea de soartă și care trebuia să împace, să nu înfurie, să mulțumească pe oricine ar fi fost acel zeu care se afla în controlul soartei respective.
Ce e neobișnuit este că el l-a considerat pe Dumnezeul creștin ca fiind un fel de zeu, un fel de lider de război, un dătător de victorie în luptă, un tovarăș al împăratului. Nici unul dintre aceste lucruri nu pare, la prima vedere, să fie avansate în creștinism. Faptul că totuși această interpretare a lui Dumnezeu nu numai că funcționează atunci, ci și că va funcționa timp de multe secole mai târziu, este doar o parte a naturii cataclismice a acestui eveniment sau, dacă nu este cataclism, cel puțin neașteptat.
(…)
Primul act concret al lui Constantin ca creștin sau ca cineva care favoriza Biserica creștină a fost Edictul Toleranței.
(…)
Dar în partea de vest, Constantin a venit să favorizeze Biserica și să facă mai mult decât să o accepte ca fiind legală. De exemplu, el a returnat proprietățile confiscate în persecuțiile dioclețiene. El a scutit Biserica de impozitul de stat, un dar incredibil și a permis oficialilor bisericii, episcopilor și altora asemenea să folosească sistemul de comunicații imperial, așa-numitul sistem poștal prin care puteau obține cai proaspeți pentru a se deplasa de la un loc la altul, mărindu-și astfel mult viteza de a călători, și de a plasa practic costul călătoriilor în sarcina statului.
(…)
Așa cum vom discuta, el a încercat, de asemenea, să medieze conflictele în care se implică biserica. El niciodată nu a marginalizat complet vechile religii. El a subliniat diversitatea practicilor religioase. El nu a cerut o singură formă de închinare.
Notă MMB: a se compara cu Întrebare preliminară cu privire la scutirea de impozite a Bisericii catolice. UPDATE: hotărâre Marea Cameră (scutirea este susceptibilă să fie un ajutor de stat interzis)]
The Battle of the Milvian Bridge is the context for whatever had happened that changed Constantine’s mind about his religious orientation. Just before the Battle of the Milvian Bridge, something happened. There are two stories that purport to explain the event.
One is that Constantine had a dream. And in this dream, an angel spoke to him and ordered him to paint a symbol combining the Greek letter chi and the Greek letter rho on his soldiers’ shields. The rho, the R in Greek, and the chi written as an X. The two letters symbolize, or at least were taken later to symbolize, Christ, the first letter being a chi, the second a rho.
The second version, which is later, that is, later in circulation as a story, but seems perhaps to have been attested by the emperor himself to his biographer, Eusebius. According to Eusebius, Constantine was marching with his army before the battle. And he, along with the army, saw a cross in the sky. And superimposed on the sun, against which background the cross appeared, were the words, “In this sign, you will conquer.”
Hard to say which version, if either, is what Constantine thought happened to him. The argument for the second one is partly Eusebius’s description, partly the fact that angels in a dream are a standard kind of story. On the other hand, the Chi Rho symbol is not previously a sign of Christianity. So the very fact that there isn’t a background to that, that this is something that we hear of now for the first time, might indicate that that’s the true story.
But more important than what actually happened is that there’s no reason to doubt Constantine’s sincerity. There is no reason to believe that this was a calculating, cynical, or politically astute move. This is not because Constantine wasn’t devious. He was. But because it’s hard to imagine any emperor thinking that Christianity was a good idea. Because Christianity was subversive of Roman values. And it was particularly subversive of the values of the Roman army, whose crucial aid Constantine depended on and of which Constantine had to be the leader not only in order to defeat Maxentius, but simply to survive in power.
Christianity was pacifist. At this time, it took more literally than it would later the admonitions of Christ in the Gospels not to fight, not to hit back, not to engage oneself in the pursuit of worldly gain by means of violence. So it’s hard to imagine anything more unlikely than an emperor becoming Christian and gaining the support of his followers.
Now that doesn’t mean that Constantine became some sort of monk, interpreted the Gospels literally, told his soldiers to put down their weapons. It’s clear that Constantine regarded the Christian god much as other emperors had regarded, say, the Invincible Sun, or the genius of the divine emperor, or any other pagan deity that brought victory in war. Constantine, like all emperors, saw himself as a child a fortune, as someone who was favored by fortune, depended on fortune, and who needed to placate, to mollify, to please whatever god it was that controlled fortune.
What’s unusual is that he would deem the Christian god to be this sort of god, a leader of war, a giver of victory in battle, a companion to the emperor. None of this would seem, at first glance, to be likely in Christianity. The fact that not only does it work, but that it would work for centuries later is just part of the cataclysmic nature of this event, or if not cataclysmic, at least unexpected.
(…)
Constantine’s first substantive act as a Christian or as someone who favored the Christian church was the Edict of Tolerance.
(…)
But in the west, Constantine came to favor the Church and do more than merely accept it as legal. For example, he returned property confiscated in the Diocletianic persecutions. He exempted the Church from state taxation, an incredible gift, and allowed church officials, bishops and others, to use the imperial communications system, the so-called post system whereby they could get fresh horses to go from one place to another, greatly speeding up their journeys and making the journeys, in effect, chargeable to the state.
(…)
As we’ll discuss, he also attempted to mediate in disputes involving the church. He never, however, completely marginalized the old religions. He emphasized the diversity of religious practice. He didn’t require a single form of worship.
