Aplicarea unei legislații cu efect retroactiv este contrară articolului 6 CEDO cu excepția situației în care aplicarea retroactivă este justificată de …

29 octombrie 2018
576 citiri

Positive state action in the form of legislation with retroactive application that is designed to defeat a litigant’s claim in the courts is also in breach of the right of access, unless it can be justified as a proportionate limitation on ‘compelling’ public interest grounds. (nota de subsol 351: National and Provincial Building Society et al v UK 1997-VII; 25 EHRR 127 para 112 (retroactive legislation to fill a tax loophole justified in public interest). Procedural changes to do not infringe the right of access as there is a ‘generally recognized principle’ that they apply to pending cases: Brualla Gomes de la Torre v Spain 1997-VIII; 33 EHRR 1341.)

D.J. Harris, M. O’Boyle, E.P. Bates, C.M. Buckley
(Law of the European Convention on Human Rights, Oxford University Press, august 2018, la p. 405)

Îndeplinirea cu succes a unei funcții de conducere sau administrative într-o instanță nu era, strict vorbind, o caracteristică a profesiei judiciare

27 octombrie 2018

Funcția profesională principală a reclamantului era cea de judecător. Profesia de judecător presupunea ca acesta să posede cunoștințe specifice, calificări de ordin educațional, abilități și experiență. Ca recompensă pentru serviciul său în această calitate, reclamantului i s-a plătit o parte semnificativă din salariul său. Îndeplinirea cu succes a unei funcții de conducere sau administrative într-o instanță nu era, strict vorbind, o caracteristică a profesiei judiciare. Prin urmare, în termeni obiectivi, funcția judiciară constituia rolul profesional fundamental al reclamantului. Oricât de importantă și de prestigioasă putea fi în sfera judiciară și deși putea fi percepută și apreciată în mod subiectiv de către reclamant, poziția de președinte al unei instanțe nu se referea la sfera principală a activității sale profesionale. Autoritățile naționale nu au examinat niciodată prestația reclamantului în calitate de judecător sau nu și-au exprimat opinia cu privire la competența și la profesionalismul său judiciar. Spre deosebire de Oleksandr Volkov v. Ucraina, deciziile au vizat doar aptitudinile sale manageriale. Această arie limitată de control și de critică nu putea fi considerată ca având legătură cu esența reputației profesionale a reclamantului. De vreme ce poziția sa de președinte putea constitui apogeul carierei sale juridice, el nu a precizat cum i-a provocat presupusa pierdere a stimei colegilor săi prejudicii serioase în mediul său profesional sau modul în care eliberarea lui din funcție i-a afectat cariera de judecător.

Cu privire la reputația socială în general, criticile autorităților nu au afectat un aspect etic mai larg al personalității și caracterului reclamantului. Deși eliberarea sa din funcție s-a bazat pe constatările încălcărilor sarcinilor oficiale în administrarea justiției, nu a existat nicio acuzație de neglijență intenționată sau de comportament criminal. Valorile morale ale reclamantului nu fuseseră puse în discuție și nu putea fi identificat niciun reproș de acest gen în deciziile contestate.

Marea Cameră, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(Hotărârea din data 25 septembrie 2018, Denisov împotriva Ucrainei, rezumat tradus în limba română de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova, și disponibil aici)

Cum sunt pedepsiți judecătorii în Germania când încalcă principii prevăzute de Constituție (sau despre cum Parlamentul declanșează a lor judecare)

26 octombrie 2018

Paragraph 1 of Article 26 of the German Judges Act prescribes that judges shall be subject only to such supervision of their service as does not damage their independence. The service supervision is thus a legal system acknowledged in law. (…) It is very difficult to draw a line between the necessary service supervision and the independence of judges, but the latter can neither negate the necessity for nor abolish the service supervision of judges in Germany. Except for the judges of the constitutional court, more than 17,000 judges are subject to the service supervision. (…) In accordance with the German Judges Act, the service supervision of judges in Germany may be divided into three aspects, namely examination and appraisal, punishment and impeachment.
(…)
The German Judges Act stipulates that disciplinary measures against judges are to be handled by the service courts.
(…)
The service courts are established separately at the federal level and in the Lander, wherein the Federal Service Court is established in the (ordinary) Federal Court of Justice and composed of one chief judge (who cannot be the president or vide-president of the court), two permanent associate judges and two non-permanent associate judges. The chief judge and the permanent associate judges are judges of the (ordinary) Federal Court of Justice. The non-permanent associate judges are the judges appointed for life at courts of the same branch of courts as the accused works at.
(…)
The constitutional basis for the system of impeachment for German judges is Article 98 of the Basic Law (…). (…) In accordance with the provisions of Paragraph 2 of Article 98 of the Basic Law, the organ of proposal for the impeachment of federal judges is the Bundestag.
The organ of proposal for the impeachment of judges in the various Lander depends on what is stipulated in the respective Land constitution, which may or may not be similar to the Basic Law. (…) Thus, the organs of proposal for the impeachment of judges may be different depending on the status of judges. The organ of proposal for the impeachment of federal judges is the Bundestag, but the organ of proposal for the impeachment of Land judges is (often) the respective Land parliament.
In accordance with the provisions of Paragraph 5 of Article 98 of the Basic Law, the organ of impeachment trials , whether of federal judges or Land judges, is the Federal Constitutional Court.
Paragraph 2 of Article 98 of the Basic Law specifies the grounds for impeaching judges, which include the following two acts as committed by a judge either in his or her official capacity of unofficially, and either deliberately or negligently as stipulated in the German Judges Act:
– infringing the principles of the Basic Law;
– infringing the constitutional order of a Land;
(…)
If judges are found to have infringed the principles of the Basic Law or constitutional order of a Land „deliberately”, they can – in addition to the possibility of being transferred to another post or retired – also be sentenced to be removed from office. If judges are found to have infringed the principles of the Basic Law or constitutional order of a Land, not deliberately but rather negligently, then they can only be transferred to another post or retired and not removed from office.
(…)
Once the Bundestag has proposed a motion for the impeachment of a judge, it shall commission a delegate to appear before the Federal Constitutional Court once formal trial proceedings have been opened. The Federal Constitutional Court shall pass in the form of one of the three disciplinary measures stipulated in Article 98 of the Basic Law or shall declare the judge in question to not have infringed the Constitution or other laws
(…)
German measures for judicial supervision have meaning in principle, since the final say in conflicts between judges and supervisors of service lies with the courts. In this way, the independence of judges can be safeguarded to the highest degree.
.

Yuanyuan Wang
(The Independence of Judges in China and Germany, Peter Lang, European University Studies, 2014, la pp. 174, 179, 193-5, 197-8)

Calitatea este definită nu numai de nivelul competențelor juridice deținute de persoana în cauză, ci și de capacitatea sa de a acționa independent (despre avocați)

26 octombrie 2018

[Avocaților le place să se gândească la independența lor ca fiind ceva unic. Rolul avocatului este cel mai adesea în opoziție. La negocierea unui contract, avocatul va fi oponent al celeilalte părți. În sala de judecată, opoziția face parte din design, cu o parte împotriva celeilalte. În cele din urmă, o parte va pierde și una va câștiga. Avocatul apără un client împotriva opresiunii statului, indiferent dacă acesta acționează ca avocat în cadrul unei cauze penale sau doar subliniază o încălcare a drepturilor omului. Avocații se identifică de multe ori cu soldații pe un câmp de luptă. Ideea de a juca un rol important în echilibrul puterilor în stat le este mai degrabă străină.

În opinia tradițională, independența sistemului judiciar este un element esențial al unui stat guvernat de principiile statului de drept/preeminenței dreptului. Sistemul judiciar va fi protejat de constituții pentru a permite instanțelor să acționeze independent de celelalte puteri ale statului.

Publicul este conștient bine de necesitatea de a avea judecători independenți pentru a se asigura că instanțele judecătorești își exercită activitatea în mod independent. Judecătorii au inamovibilitate, care îi protejează de sancțiuni arbitrare. Ministerul Justiției, indiferent cât de nemulțumit ar putea fi, nu poate demite un judecător care a decis împotriva intereselor statului într-un anumit caz. Judecătorii știu că trebuie să demonstreze reținere în activități politice și transparență financiară. Dar mai presus de toate, judecătorii trebuie respectați ca fiind independenți și fără a putea fi influențați pe nedrept.

Spre deosebire de situația reprezentanților altor puteri sau a reprezentanților publicului larg, în sfera obiectivului profesiei de avocat intră și activitatea de a influența pe judecător. O facem în fiecare zi, prin modul în care prezentăm cauzele noastre în instanță, contrazicem dovezile adversarilor sau susținem temeiuri de drept.
Avocatul oferă judecătorilor informații, argumente și temeiuri de drept. Judecătorii vor respinge sau vor lua în considerare ceea ce aud în sala de judecată. Litigiul este o influență necesară asupra judecătorilor și o parte a modului prin care judecătorul ajunge la o decizie finală. Această influență trebuie exercitată de avocați independenți.
(…)
Cetățeanul are dreptul de a fi asistat de un avocat, atât în ​​cauze penale, cât și în cauze civile. Pentru a asigura respectarea dreptului persoanei la asistență, serviciul furnizat trebuie să fie de o anumită calitate. Profesia juridică este reglementată pentru a asigura încrederea publicului în avocați. Normele, fie că sunt recomandări internaționale sau legislație națională, se vor concentra asupra necesității de a asigura independența profesiei de avocat. Calitatea este definită nu numai de nivelul competențelor juridice deținute de persoana în cauză, ci și de capacitatea sa de a acționa independent.]

Lawyers like to think of their independence as something unique. The role of the lawyer is most often being in opposition. When negotiating a contract the lawyer will be an opponent to the other party. In the courtroom opposition is part of the design, with one party against another party. In the end one party will lose and one will win. The lawyer defends a client against state oppression, whether he or she is acting as defence counsel in a criminal case or pointing out a human rights violation. Lawyers often identify themselves with soldiers in the battlefield. The idea of playing an important part in the balance of state powers is more alien to them.
In the traditional view it is the independence of the judiciary that is an essential element of a state governed by rule of law principles. It is the judiciary that will be protected by constitutions, to enable courts to act independently of the other state powers.
The public is well aware of the necessity of having independent judges to ensure that courts perform in an independent manner. Judges have tenure, which protects them from arbitrary sanctions. The Ministry of Justice, regardless of how displeased it may be, cannot dismiss a judge who ruled against the state’s interests in a particular case. Judges know that the must demonstrate restraint in political activities and transparency in financial affairs. But above all, judges must be respected as being independent and free of undue influence.
Unlike the situation for representatives of other state powers or representatives of the public at large, it is within the professional scope of lawyers to influence judges. We do it every day, in the way we present our cases in court, contradict the opponents’ evidence or argue the points of law.
Lawyer provide judges with information, arguments and points of law. Judges will dismiss or take into consideration what they hear in the courtroom. Litigation is necessary influence on judges and part of the basis on which the judge reaches a final decision. This influence must be exercised by independent lawyers.
(…)
The citizen has a right to be assisted by a lawyer, in criminal as well as civil cases. To ensure the respect of the individual’s right to assistance, the service provided must be of a certain quality. The legal profession is regulated in order to ensure public trust in lawyers. Regulations, whether they are international recommendations or national law, will focus on the need to ensure the independence of the legal profession. Quality is defined not only by the level of legal skills held by the person in question, but also his or her ability to act independently.

Berit Reiss-Andersen
(A Speech from a Lawyer in Practice: The Independence of the Judiciary and the Independence of the Legal Profession – Dependent on Each Other (This article is based on the Annual Speech given by the author as President of the Norwegian Bar Association) în Regulating Judicial Activity in Europe, A Guidebook to Working Practices of the Supreme Courts, ed. Elgar, 2014, la pp.209-210)

În măsura în care dreptul la o astfel de audiere nu este respectat, nu este necesar ca întreprinderea ale cărei drepturi au fost astfel încălcate să demonstreze că respectiva încălcare a putut influența, în defavoarea sa, derularea procedurii

24 octombrie 2018

52 În consecință, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept statuând, la punctul 148 din hotărârea atacată, că Comisia nu avea obligația, anterior adoptării deciziei în litigiu, să organizeze o nouă audiere de către consilierul‑auditor, întreprinderile în cauză având deja posibilitatea să fie ascultate oral în cadrul audierilor din 13 iunie 2002 și din 30 septembrie 2002.

53 Ținând seama, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 56 și 57 din concluzii, de importanța, în cadrul procedurii prevăzute de Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004, a organizării, la cererea părților în cauză, a unei audieri la care, conform articolului 14 alineatul (3) din cel de al doilea regulament, sunt invitate autoritățile de concurență ale statelor membre, omiterea unei astfel de audieri constituie o încălcare a normelor fundamentale de procedură.

54 În măsura în care dreptul la o astfel de audiere, prevăzut de Regulamentul nr. 773/2004, nu este respectat, nu este necesar ca întreprinderea ale cărei drepturi au fost astfel încălcate să demonstreze că respectiva încălcare a putut influența, în defavoarea sa, derularea procedurii și conținutul deciziei în litigiu.

55 Prin urmare, procedura menționată este în mod necesar viciată, independent de consecințele eventual prejudiciabile pentru Ferriere Nord care ar putea rezulta din această încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Comisia/Éditions Odile Jacob, C‑553/10 P și C‑554/10 P, EU:C:2012:682, punctele 46-52, precum și Hotărârea din 9 iunie 2016, CEPSA/Comisia, C‑608/13 P, EU:C:2016:414, punctul 36).

56 Rezultă din cele ce precedă că trebuie admis al doilea motiv invocat de Ferriere Nord și, prin urmare, trebuie anulată hotărârea atacată, fără a mai fi necesar să se examineze celelalte argumente invocate de aceasta din urmă în cadrul acestui motiv, presupunându‑le admisibile, nici celelalte motive ale recursului.

Curtea de Justiție
(Hotărârea din data de 21 septembrie 2017, C-88/15 P, EU:C:2017:716)

Și ce vede acel om, câteva minute după ce iese din pușcărie?

23 octombrie 2018

TOȚI NE TEMEM că ne-am ratat viața.
(…)
Pe când acel om care și-a petrecut douăzeci de ani din viață în pușcărie, din motive politice, iar din cei douăzeci de ani, a trăit șapte izolat în celulă, deci în singurătatea cea mai totală, și care abia a ieșit din închisoare, nu se mai vaită că și-a ratat viața. Are șaizeci și doi de ani, nici un beteșug, a întinerit; are impresia că viața i-a fost plină, ba chiar o ia de la început. Nu avea voie nici să citească, nici să scrie, ceea ce a făcut ca memoria să i se dezvolte într-un mod remarcabil. Matematician fiind, a făcut matematică și unele descoperiri în disciplina asta.
Ieșind din pușcărie, a telefonat familiei, prietenilor, a aflat că mama, sora, cumnatul îi muriseră între timp. Cei mai mulți prieteni, dintre care unii deveniseră între timp miniștri, sau scriitori cu renume, privilegiați ai guvernului din țara lui, muriseră și ei. Mulți dintre ei, înainte de a muri, considerau că și-au ratat viața. Nimic însă nu putea știrbi bucuria pușcăriașului eliberat, care de îndată s-a apucat să citească reviste și cărți ale matematicienilor moderni vrând să știe dacă propriile descoperiri coincideau cu cercetările actuale în domeniul matematicilor.
Iar altul, muzicolog, a ieșit deplin încrezător; s-a apucat să aștearnă pe hârtie noile compoziții muzicale pe care le-a gândit în închisoare. Trăiește într-un sătuc de câmpie. Nu urăște pe nimeni, nu poată pică nimănui, nu se plânge că și-a irosit viața. Se spune despre el că e un sfânt. Închisoarea are și o parte bună. Se știa de mult că asceza purifică, adică te face înțelept, te domolește. Mai e și un al treilea, arestat, condamnat la câteva luni de închisoare, într-o țară totalitară, pentru că a fost surprins citind Le Monde. Își ispășește pedeapsa. În decurs de câteva luni, au loc niște evenimente care fac ca țara respectivă să se liberalizeze, ba chiar să-și ia unele libertăți însemnate față de asupritori. Și ce vede acel om, câteva minute după ce iese din pușcărie? Un chioșc cu ziare, printre care Le Monde, pe care oricine putea să-l cumpere în deplină libertate. „Ar fi trebuit să aștept, își spune omul, poftim ce înseamnă să umbli după vești proaspete!”. Remarcă fără amărăciune din partea unui om care nu poartă pică nimănui, nici sieși. Asta e soarta lui.
Însă acei oameni care sunt în libertate, și se cred liberi doar pentru să sunt în libertate, sunt amari sau acriți, dușmănoși sau invidioși, nemulțumiți sau pesimiști. Fără îndoială pentru că cei din urmă nu și-au ispășit pedeapsa, în toate sensurile termenului.

Eugen Ionescu
(Jurnal în fărîme (trad. I. Bădescu), ed. Humanitas, 2010, a treia ediție (1967 în original), la pp. 106-8)

Dreptul penal ar trebui să pună în practică trei principii de bază: principiul legalității, principiul echității și principiul coerenței

23 octombrie 2018

Any such critique presupposes standards against which the law is to be measured. I claim no great originality for the standards I wish to employ. If we subscribe to certain fundamental moral and political values embodied in the liberal democratic ideal, then I think we are entitled to demand that our criminal law should respect and express those values. In particular this means that the criminal law should give effect to three basic principles. These are the principles of legality, fairness, and coherence.

With Ashworth,I take the principle of legality to embody ‘Rule of Law’ arguments: that penal law should not be retrospective and that it should give fair warning to citizens of the conduct which the state prohibits.

As regards fairness, I agree with Simester and Smith that it is essential that rules of criminal liability express morally relevant differences between cases, and that in other respects like cases are treated alike. We might also add here Thomas’ point that the form of the criminal law should be suited to the functions of the criminal justice process. In this way the chances of controlling over-extensive discretion and achieving accurate and consistent outcomes of criminal process are maximized. For the purposes of this article I will put to one side all the numerous issues concerned with the fairness of the process itself. They are the subject for another occasion.

Finally, coherence requires the law to be based on reasonably clear and consistent principles which can provide both rational justification for decisions falling within the scope of existing rules and also guidance for decisions in situations of uncertainty. Issues of theory and structure of the law would be subsumed under this heading.

Ian Dennis
(The Critical Condition of Criminal Law, Current Legal Problems, vol. 50, 1997, la p. 215-6)

Pedeapsă sau răzbunare? Când este aplicarea unei pedepse un păcat creștin?

20 octombrie 2018

Punishment or vengeance? Philosophers have long tried to oppose them, judging the latter wrong and illegitimate, the former right and legitimate.
In his Summa Theologica, speaking only of vengeance, as is common in the Christian doctrine of his time, Thomas Aquinas considers that the difference between lawfulness and unlawfulness resides in the intention of the one who corrects the sin. If it is „directed chiefly to the evil of the person on whom he takes vengeance and rests there, then his vengeance is unlawful: because to take pleasure in another’s evil belongs to hatred.
However, if it is ‘directly chiefly to some good to be obtained by means of the punishment of the person who has sinned, then vengeance may be lawful’ as it is intended to amend the sinner or avoid his committing more sins.

Didier Fassin
(What is Punishment? în The Will to Punish, Oxford University Press, 2018, la p. 35)

Mai mult decât orice altceva, pedeapsa cu închisoarea pare să fie rezultatul unei rutine judiciare [sau despre cum, inițial, judecătorii au protestat când s-au impus pedepse cu închisoarea pentru recidivă, dar după, s-au obișnuit]

19 octombrie 2018

The most lucid reflection in that regard comes again from Nietzsche: „Today it is impossible to say for certain why people are really punished”. (…) Indeed with the Genealogy of Morals, we are not any more in the pure realm of ideas and the law but in the impure region of the obscure motives of crime and punishment – the world of Dostoevsky more than the universe of Bentham and Kant, so to speak.
A similar shift is operated when one leaves the theoretical domain to enter empirical situations.
(…)
Second scene. A thin man in his mid-thirties, looking lost in the impressively vast space of the regional courthouse, stands in the defendant’s box. Haggard after twenty-four hours spent in custody, he faces charges for driving without a license and insurance. As he was on his way home, he had a minor car accident: he crashed into a signpost and drove off, not realizing that his license plate had fallen off. The police did not have difficulty identifying the vehicle, which officially belonged to the man’s wife and summoned him, but he did not go to the precinct. Four months later two officers came to his apartment to arrest him as he was leaving for work. At the trial the judge notes with irritation that it is not the first time he has. had dealings with the justice system. Indeed he has already received nineteen citations in the past fifteen years, mostly for similar offenses. He has been sentenced to prison four times, generally for between two and four months. Born one of seven children in a Roma family, he dropped out of school, had a series of temporary jobs and finally stabilized his professional situation for some time as a delivery driver. Under the usual pressure of this sort of activity, and with the multiplication of speed cameras, he was caught several times for excessive speed, received points, and lost his license. He nevertheless continued working and was arrested on several occasions while driving. The first time he was incarcerated, he lost his job. From then on, his life became precarious again. After his last stay in prison, he remained unemployed for several months but was eventually hired in a warehouse. When he was arrested after the car accident, he was on the verge of signing a long-term contract with his company. The trial lasts only thirty-five minutes and concludes with a verdict of six months in prison and payment of damages. The defendant is handcuffed and taken to the local jail.
In my conversation with her afterward, the judge, disheartened, comments: „We don’t know what to do in these cases. We’re helpless. We know he’ll do it again, but we still have to apply the punishment. With his previous convictions, what else could we do?”.
(…)
These three cases illustrate the diversity and intricacy of the reasons that police officers, criminal judges, and prison wardens punish. Of course these examples do not exhaust all forms of punishment in law enforcement, judicial, and correctional institutions. In particular, one of the most common reasons worldwide for penalizing people is fiscal: either officially, through fines, or unofficially, through bribery, the police and more generally the penal system collect money, especially from the most vulnerable segments of society.
(…)
As for the three reported situations in the street, in court, and in prison, I want to show the difficulty of simply answering the initial question: Why do people punish? when one is interpreting not imaginary dilemmas but actual cases.
(…)
In the second scene, the judge wearily indicates that she was embarrassed by the case but felt that she had to issue a prison sentence for lack of alternative. In fact she was not constrained in her decision by the law since mandatory sentencing did not apply to this particular situation, and she does not even seem convinced of the efficacy of the verdict to prevent future offenses from being committed. Besides, the undoubtedly realizes that the incarceration will make the man lose his job, take him away from his family obligations, and render the living conditions of his wife and children more precarious. More than anything else the prison sentence seems to be the result of a judicial routine acquired in the course of hearings during which similar cases accumulate and alternative sanctions are rarely envisaged. As one of her colleagues later told me, when law-makers imposed mandatory minimum prison time for repeat offenders in 2007 under the right-wing government, judges initially protested in the name of the individualization of sentences and the autonomy of their decisions, but they progressively got used to the new norm.

Didier Fassin
(Why Does One Punish? în The Will to Punish, Oxford University Press, 2018, la pp. 72, 74-5, 78)

O autoritate fiscală ar putea fi tentată să afirme că obiectivul celei de A șasea directive TVA este de a transfera bani de la contribuabili la stat

18 octombrie 2018

62. Ca o observație introductivă, o autoritate fiscală ar putea fi tentată să afirme că obiectivul celei de A șasea directive TVA este de a transfera bani de la contribuabili la stat. Orice diminuare a datoriilor fiscale și deci orice „optimizare fiscală” ar fi, așadar, contrare unui astfel de obiectiv general al legislației fiscale.

63. O asemenea afirmație este în mod clar incorectă. Curtea a confirmat în repetate rânduri că „alegerea făcută de un comerciant între operațiuni scutite și operațiuni impozabile se poate întemeia pe un ansamblu de elemente și în special de considerații de natură fiscală legate de regimul obiectiv al TVA ului. […] persoana impozabilă are dreptul să aleagă structura activității sale astfel încât să își limiteze datoria fiscală”(38).

64. În alți termeni, nu există nicio obligație juridică de a plăti taxa maximă posibilă. În consecință, „obiectivul” urmărit în cadrul condiției obiective stabilite prin analiza din Hotărârea Halifax nu poate fi pur și simplu obiectivul general al întregii legislații fiscale: de a colecta taxe. Atunci care ar putea fi „obiectivul” specific în acest context?

Michael Bobek
(Concluziile prezentate în data de 7 septembrie 2017, C-251/16, EU:C:2017:648)