668 citiri

Întruchiparea iubirii devine arma perfectă…

Nu de puține ori, vocația perenității relației dintre doi parteneri, rămâne la stagiul de simplă vocație, considerente variate și multiple conducând la ruptura cuplului înainte de despărțirea (temporară, am spune noi) cauzată de implacabila moarte. În ipoteza în care din relația de cuplu nu au rezultat copii, sau cel puțin aceștia nu sunt minori, ruptura presupune un conflict binar în care gravitează cei doi foști parteneri, actualmente adversari. Duritatea și intensitatea acestui conflict depind de înțelepciunea și de puterea beligeranților de a lăsa trecutul în spate și de a adera la speranţa unui viitor mai bun. În orice caz (…), tratamentul timpului vindecă rănile rupturii, iar fosta relație devine o amintire ce stârnește peste vremi, tot mai rar, frisoane ori melancolii și se pierde în fotografii ferecate în albume ce nu mai sunt deschise sau în cadouri uitate în sertare cu lucruri inutile. Asta dacă nu cumva şi unele, și altele au devenit arme de contact în conflict sau deșeuri dispensabile la final.

Când însă relația s-a desăvârșit într-o nouă viață, care la data conflictului este încă la vârsta minoratului, întruchiparea materială a iubirii între timp apuse devine arma perfectă pentru lovituri fatale între combatanți și premisa perpetuării stării de tensiune peste timp.

(I. Ilieș Neamț, Locuința alternantă. Sau când „interesele superioare ale părinților” sunt mascate sub forma interesului superior al copilului. O analiză critică, publicată în Revista de Dreptul Familiei nr. 1/2021, Editura Universul Juridic, București, 2021, p. 328)

Back To Top